Mikros împotriva Greciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 34358/02) îndreptată împotriva Republicii Elene și prin care un resortisant al acestui stat, dl. Georgios Mikros („reclamantul”), a sesizat Curtea la 9 septembrie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale („Convenția”).

Reclamantul este reprezentat de cabinetul de avocați G. K. Stefanakis și asociații, având sediul la Atena. Guvernul grec („Guvernul”) este reprezentat de delegații agentului său, domnii M. Apessos, consilier la Consiliul Juridic al Statului și I. Bakopoulos, auditor la Consiliul Juridic al Statului.

La 14 octombrie 2003, Curtea a decis să comunice plângerea privind durata procedurii Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 din Convenție, aceasta a decis să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și fondului. ÎN FAPT

Reclamantul este născut în 1933 și locuiește la Atena. Este membru pensionar al personalului administrativ al tribunalelor grecești.

La 28 decembrie 1993, reclamantul a sesizat tribunalul administrativ de primă instanță din Atena cu o cerere prin care solicita condamnarea Statului grec să îi verse diverse sume cu titlu de daune-interese, întrucât acesta nu îl admisese la un eșalon salarial superior.

La 30 iunie 1995, tribunalul a admis parțial cererea sa (decizia nr. 11600/1995). La 23 februarie 1996, Statul grec a declarat apel împotriva deciziei sus-menționate.

La 12 octombrie 1999, curtea administrativă de apel din Atena a confirmat decizia atacată (hotărârea nr. 4322/1999). La 8 martie 2000, Statul grec a formulat recurs în casație.

La 12 martie 2002, prin actul nr. 1117/2002, Consiliul de Stat a constatat că litigiul avea un obiect financiar inferior sumei de 2 000 000 drahme (5 870 euro aproximativ). Prin urmare, înalta jurisdicție a pronunțat anularea procedurii, conform legii nr. 2944/2001: aceasta din urmă, publicată în Jurnalul Oficial la 8 octombrie 2001, exclude accesul la Consiliul de Stat pentru litigiile al căror obiect financiar este inferior sumei sus-menționate. ÎN DREPT I. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE REFERITOR LA DURATA PROCEDURII

Reclamantul susține că durata procedurii a încălcat principiul „termenului rezonabil” astfel cum este prevăzut de articolul 6 § 1 din Convenție, formulat astfel: „Orice persoană are dreptul ca o cauză a sa să fie ascultată (...) într-un termen rezonabil, de un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra contestărilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...)” A. Cu privire la admisibilitate

Curtea constată că această plângere nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea relevă de altfel că aceasta nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Se impune deci să o declare admisibilă. B. Cu privire la fond 1. Perioada de luat în considerare

Guvernul afirmă că procedura litigioasă s-a încheiat la 8 octombrie 2001, data la care a fost publicată legea nr. 2944/2001. Începând cu această dată, reclamantul era în măsură să cunoască soluția procedurii în fața Consiliului de Stat.

Reclamantul combate această teză.

Curtea nu este convinsă de argumentul Guvernului, conform căruia procedura litigioasă s-a încheiat la 8 octombrie 2001, prin publicarea legii nr. 2944/2001. A considera această dată ca fiind sfârșitul procedurii litigioase, ar echivala cu a se substitui rolului Consiliului de Stat, singur organ competent să decidă asupra soartei procedurii angajate în fața sa de reclamant (Theodoropoulos și alții c. Greciei, nr. 16696/02, § 14, 15 iulie 2004).

Curtea notează prin urmare că procedura a debutat la 28 decembrie 1993, cu sesizarea tribunalului administrativ din Atena, și s-a încheiat la 12 martie 2002, prin actul nr. 1117/2002 al Consiliului de Stat. Aceasta a durat deci opt ani, două luni și cincisprezece zile pentru trei grade de jurisdicție. 2. Caracterul rezonabil al duratei procedurii

Guvernul afirmă că durata procedurii nu a fost excesivă și că jurisdicțiile sesizate au statuat în termene rezonabile.

Reclamantul afirmă că procedura a cunoscut o durată excesivă.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoanele interesate (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franței [MC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).

Curtea a tratat de mai multe ori cauze care ridicau probleme similare celei din speță și a constatat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea cauza Frydlender citată anterior).

După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată duce la o concluzie diferită în cazul prezent. Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că în speță durata procedurii litigioase este excesivă și nu răspunde cerinței „termenului rezonabil”. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. II. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE REFERITOR LA ECHITATEA PROCEDURII

Reclamantul se plânge, sub aspectul articolului 6 § 1 din Convenție, că nu a beneficiat de un proces echitabil, deoarece chestiunea supusă tribunalelor naționale a fost tranșată definitiv de legiuitor și nu de puterea judiciară. În special, afirmă că legea nr. 2944/2001 a influențat direct soluționarea litigiului; or, această lege a fost adoptată în timp ce recursul său era deja pendinte în fața Consiliului de Stat. Cu privire la admisibilitate

Curtea reamintește că a admis deja că legile de procedură pot fi aplicate imediat procedurilor în curs, fără ca acest lucru să aducă atingere dreptului de acces al persoanelor interesate la un tribunal (a se vedea, printre altele, Brualla Gómez de la Torre, hotărârea din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-VIII, p. 2956, §§ 35-39). În orice caz, în ceea ce privește prezenta cauză, aceasta constată că Statul grec, formulând un recurs în casație, se află la originea procedurii în fața Consiliului de Stat care, ulterior, a fost anulată în temeiul legii nr. 2944/2001. Prin urmare, în ipoteza unei probleme de acces la Consiliul de Stat, aceasta ar fi avut loc în detrimentul Statului însuși și nu al reclamantului; într-adevăr acesta din urmă a profitat de anularea procedurii și de confirmarea deciziei în apel care a admis cererea sa. Reclamantul nu poate deci să pretindă că este victima unei încălcări a dreptului său de acces la un tribunal.

Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. III.

Curtea observă că anularea procedurii în fața Consiliului de Stat nu a influențat validitatea deciziei tribunalului de primă instanță care a acordat parțial daune-interese reclamantului. Într-adevăr, Statul neputând infirma decizia litigioasă nici în fața curții de apel, nici în fața Consiliului de Stat, reclamantul este de acum titularul unui drept de creanță definitiv împotriva sa. Acesta din urmă nu se poate deci plânge de o atingere a dreptului său la respectarea bunurilor sale.

Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. IV.

Reclamantul reclamă 10 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit.

Guvernul afirmă că o constatare a încălcării ar constitui în sine o satisfacție echitabilă suficientă.

Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert. Statuând în echitate, după cum cere articolul 41 din Convenție, îi acordă 1 000 EUR cu acest titlu, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit. B. Cheltuieli și taxe

Reclamantul cere de asemenea 5 024,80 EUR pentru cheltuielile și taxele suportate în fața jurisdicțiilor interne și a Curții. Nu produce nicio factură sau notă de onorarii. Afirmă că în baza unui acord verbal încheiat cu cabinetul de avocați care îl reprezintă în fața Curții, va trebui să achite 3 000 EUR la sfârșitul procedurii.

Guvernul afirmă că pretențiile reclamantului sunt excesive și nejustificate.

Conform jurisprudenței constante a Curții, alocarea cheltuielilor și taxelor în temeiul articolului 41 presupune că sunt stabilite realitatea, necesitatea lor și, în plus, caracterul rezonabil al nivelului lor (Iatridis c. Greciei (satisfacție echitabilă) [MC], nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI).

În ceea ce privește cheltuielile și taxele suportate în Grecia, Curtea a hotărât deja că durata unei proceduri putea antrena o creștere a cheltuielilor și taxelor reclamantului în fața jurisdicțiilor interne și că se impune deci să se țină seama de aceasta (a se vedea, printre altele, Capuano c. Italiei, hotărârea din 25 iunie 1987, seria A nr. 119-A, p. 15, § 37). Cu toate acestea, în cazul speței, Curtea notează că reclamantul nu produce nicio factură în ceea ce privește cheltuielile suportate în fața jurisdicțiilor sesizate. Se impune deci respingerea acestei părți a pretențiilor sale. În ceea ce privește cheltuielile suportate pentru nevoile reprezentării reclamantului în fața sa, Curtea observă că pretențiile acestuia din urmă nu sunt nici detaliate, nici însoțite de justificările necesare. Se impune deci înlăturarea cererii sale și pe acest punct. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră adecvat să bazeze nivelul dobânzilor moratorii pe nivelul dobânzii facilității de împrumut marginal al Băncii Centrale Europene majorat cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă în ceea ce privește plângerea privind durata excesivă a procedurii și inadmisibilă pentru rest; 2. Hotărăște că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Hotărăște a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, 1 000 EUR (o mie de euro) pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit; b) că de la expirarea respectivului termen și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la un nivel egal cu cel al facilității de împrumut marginal al Băncii Centrale Europene aplicabil în această perioadă, majorat cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la 10 februarie 2005 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Søren Nielsen Loukis Loucaides Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 34358/02) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, M. Georgios Mikros (« le requérant »), a saisi la Cour le 9 septembre 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par le cabinet d’avocats G. K. Stefanakis et associés, ayant son siège à Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, MM. M. Apessos, conseiller auprès du Conseil Juridique de l’Etat et I. Bakopoulos, auditeur auprès du Conseil Juridique de l’Etat.

Le 14 octobre 2003, la Cour a décidé de communiquer le grief tiré de la durée de la procédure au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu’elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT

Le requérant est né en 1933 et réside à Athènes. Il est membre à la retraite du personnel administratif des tribunaux grecs.

Le 28 décembre 1993, le requérant saisit le tribunal administratif de première instance d’Athènes d’une demande tendant à la condamnation de l’Etat grec à lui verser diverses sommes au titre des dommages intérêts, faute pour celui-ci de l’avoir admis à un échelon salarial supérieur.

Le 30 juin 1995, le tribunal fit partiellement droit à sa demande (décision n o 11600/1995). Le 23 février 1996, l’Etat grec interjeta appel de la décision susmentionnée.

Le 12 octobre 1999, la cour administrative d’appel d’Athènes confirma la décision attaquée (arrêt n o 4322/1999). Le 8 mars 2000, l’Etat grec se pourvut en cassation.

Le 12 mars 2002, par un acte n o 1117/2002, le Conseil d’Etat constata que le litige avait un objet financier inférieur à 2 000 000 drachmes (5 870 euros environ). Dès lors, la haute juridiction prononça l’annulation de la procédure, conformément à la loi n o 2944/2001 : cette dernière, publiée au Journal Officiel le 8 octobre 2001, exclut l’accès au Conseil d’Etat pour les litiges dont l’objet financier est inférieur à la somme susmentionnée. EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION AU REGARD DE LA DURÉE DE LA PROCÉDURE

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : «Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)» A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Période à prendre en considération

Le Gouvernement affirme que la procédure litigieuse s’est terminée le 8 octobre 2001, date à laquelle fut publiée la loi n o 2944/2001. A partir de cette date, le requérant était en mesure de connaître l’issue de la procédure devant le Conseil d’Etat.

Le requérant combat cette thèse.

La Cour n’est pas convaincue par l’argument du Gouvernement, selon lequel la procédure litigieuse s’est terminée le 8 octobre 2001, avec la publication de la loi n o 2944/2001. Considérer cette date comme la fin de la procédure litigieuse, équivaudrait à se substituer au rôle du Conseil d’Etat, seul organe compétent pour décider du sort de la procédure engagée devant lui par le requérant ( Theodoropoulos et autres c. Grèce , n o 16696/02, § 14, 15 juillet 2004).

La Cour note dès lors que la procédure a débuté le 28 décembre 1993, avec la saisine du tribunal administratif d’Athènes, et s’est terminée le 12 mars 2002, avec l’acte n o 1117/2002 du Conseil d’Etat. Elle a donc duré huit ans, deux mois et quinze jours pour trois degrés de juridiction. 2. Caractère raisonnable de la durée de la procédure

Le Gouvernement affirme que la durée de la procédure n’a pas été excessive et que les juridictions saisies ont statué dans des délais raisonnables.

Le requérant affirme que la procédure connut une durée excessive.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement des requérantes et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir l’affaire Frydlender précitée).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION AU REGARD DE L’EQUITÉ DE LA PROCÉDURE

Le requérant se plaint, sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, de ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable du fait que la question soumise aux tribunaux nationaux a été définitivement tranchée par le législateur et non par le pouvoir judiciaire. En particulier, il affirme que la loi n o 2944/2001 influa directement sur le dénouement du litige ; or, cette loi fut adoptée alors que son pourvoi était déjà pendant devant le Conseil d’Etat. Sur la recevabilité

La Cour rappelle qu’elle a déjà admis que les lois de procédure peuvent s’appliquer immédiatement aux procédures en cours, sans que cela ne porte atteinte au droit d’accès des intéressés à un tribunal (voir, parmi d’autres, Brualla Gómez de la Torre, arrêt du 19 décembre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997–VIII, p. 2956, §§ 35-39). En tout état de cause, pour ce qui est de la présente affaire, elle constate que l’Etat grec, en formant un pourvoi en cassation, se trouve à l’origine de la procédure devant le Conseil d’Etat qui, par la suite, fut annulée en vertu de la loi n o 2944/2001. Dès lors, dans l’hypothèse d’un problème d’accès au Conseil d’Etat, celui-ci aurait eu lieu au détriment de l’Etat lui-même et non à celui du requérant ; en effet ce dernier profita de l’annulation de la procédure et de la confirmation de la décision en appel qui avait fait droit à sa demande. Le requérant ne saurait donc se prétendre victime d’une violation de son droit d’accès à un tribunal.

Partant, cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Le requérant se plaint également que l’annulation de la procédure par le Conseil d’Etat a porté atteinte au droit au respect de ses biens tel que garanti par l’article 1 du Protocole n o 1. Sur la recevabilité

La Cour observe que l’annulation de la procédure devant le Conseil d’Etat n’a pas influé sur la validité de la décision du tribunal de première instance qui accorda en partie des dommages intérêts au requérant. En effet, l’Etat n’ayant pu infirmer la décision litigieuse ni devant la cour d’appel ni devant le Conseil d’Etat, le requérant est désormais titulaire d’un droit de créance définitif à son encontre. Ce dernier ne saurait donc se plaindre d’une atteinte à son droit au respect de ses biens.

Partant, cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. IV.

Le requérant réclame 10 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

Le Gouvernement affirme qu’un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante.

La Cour estime que le requérant a subi un tort moral certain. Statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, elle lui accorde 1 000 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 5 024,80 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et la Cour. Il ne produit aucune facture ou note d’honoraires. Il affirme qu’en vertu d’un accord oral conclu avec le cabinet d’avocats qui le représente devant la Cour, il aura à s’acquitter de 3 000 EUR à la fin de la procédure.

Le Gouvernement affirme que les prétentions du requérant sont excessives et non justifiées.

Selon la jurisprudence constante de la Cour, l’allocation de frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI).

S’agissant des frais et dépens encourus en Grèce, la Cour a déjà jugé que la longueur d’une procédure pouvait entraîner une augmentation des frais et dépens du requérant devant les juridictions internes et qu’il convient donc d’en tenir compte (voir, entre autres, Capuano c. Italie , arrêt du 25 juin 1987, série A n o 119-A, p. 15, § 37). Toutefois, dans le cas d’espèce, la Cour note que le requérant ne produit aucune facture en ce qui concerne les frais engagés devant les juridictions saisies. Il y a donc lieu de rejeter cette partie de ses prétentions. En ce qui concerne les frais exposés pour les besoins de la représentation du requérant devant elle, la Cour observe que les prétentions de ce dernier ne sont ni détaillées ni accompagnées des justificatifs nécessaires. Il convient donc d’écarter sa demande sur ce point également. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 1 000 EUR (mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 10 février 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Loukis Loucaides Greffier Président