SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 48392/99 prezentate de Christos HATZITAKIS împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 12 aprilie 2001 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președintele C.L. Rozakis Lorenzen Fischbach Tsatsa-Nikolovska dnii Levits Kovler judecători E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 10 mai 1999 și înregistrată la 28 mai 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentului, Christos Hatzitakis, este un resortisant grec, născut în 1938 și rezident în Salonic.
El este reprezentat în fața Curții de către M. Nikopoulos, avocat în Salonic. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1995, reclamantul a câștigat, pe teritoriul unei comune din apropiere de Salonic, un teren de 8 073 și din care o parte era arabilă și cealaltă împădurită. Spre sfârșitul anului 1996, comunitatea … În august 1997, Ministerul de Finanțe a solicitat, în conformitate cu legea, avizul consiliului municipal al municipalității pentru a efectua exproprierea unui sit care aparține parțial municipalității și, parțial, reclamantului, în scopul instalării radarului.
Unele comune au ajuns la prefectura Salonic și au obținut o copie a următoarelor trei documente: Decizia prefectului din Salonic din 22 aprilie 1997, de aprobare a condițiilor privind protecția mediului pentru funcționarea radarului (printre care se număra exproprierea terenurilor situate într-un anumit perimetru al locului în care ar trebui să se instaleze radarul), (b) un raport întocmit de un profesor de la școala politehnică din Salonic, referitor la impactul instalării radarului asupra mediului și (c) un aviz al organizației din Salonic, din 21 martie 1997, având același obiect. La 26 august 1997, municipalitatea a decis să desemneze un avocat și un expert (profesor la Între timp, expertul a concluzionat că standardele de securitate, astfel cum au fost stabilite în documentele menționate mai sus, nu au fost suficiente pentru a asigura protecția sănătății locuitorilor.
La 30 octombrie și 2 decembrie 1997, municipalitatea și reclamantul au formulat în fața Consiliului o acțiune în anulare împotriva deciziei prefectului de la Salonic din 22 aprilie 1997. La 3 noiembrie 1997, Jurnalul Oficial a publicat o decizie comună a miniștrilor din sectorul economic și al transporturilor și telecomunicațiilor, din 10 octombrie 1997, care ordonaa exproprierea terenurilor în cauză. La 2 decembrie 1997, municipalitatea și reclamantul au sesizat Consiliul cu două acțiuni în anulare împotriva deciziei ministeriale comune.
La 20 ianuarie 1998 și contrar dispozițiilor articolului 5 din Decretul legislativ nr. 797/1971 privind exproprierile (a se vedea partea B), Consiliul (a se vedea partea B) a stabilit încuviințarea cu privire la acțiunile menționate anterior la 8 mai 1998 și a pronunțat hotărârile sale la 25 septembrie 1998. Aceste hotărâri au fost vizate, după punerea lor la dispoziție, la 10 și 18 noiembrie 1998. La 17 decembrie 1997, municipalitatea și reclamantul au depus la Consiliul de lape patru cereri de suspendare a executării deciziei prefectului din 22 aprilie 1997, precum și a deciziei ministeriale comune din 3 noiembrie 1997. Reclamantul a invocat riscul unei daune ireversibile pe care a cauzat-o instalarea radarului, inclusiv riscul distrugerii unei plantații de măslini, a unei plantații de grâu și a proprietății sale adiacente, evidențiind, de asemenea, repercusiunile nefavorabile ale acestei instalații asupra mediului înconjurător și asupra sănătății locuitorilor regiunii.
În aceeași seară a acestei date, un avion ucrainean, din Odessa și spre Salonic, a căzut cu puțin timp înainte să aterizeze. A doua zi, presa a numit-o responsabilă pentru acest accident pe comună și, în special, pe primarul acesteia, deoarece erau împotriva instalației radarului. La data de 30 decembrie 1997, ministrul de la … Împotriva acestei decizii, comunele și reclamantul au introdus în fața Consiliului de Stat, la 26 ianuarie 1998, două acțiuni în anulare și două cereri de suspendare a executării acesteia.
La 27 ianuarie, Consiliul a fixat la tribunal la 8 mai 1998, aceeași dată care fusese deja stabilită pentru examinarea acțiunilor în anulare împotriva deciziei prefectului din 22 aprilie 1997. La 3 martie 1998 și în timp ce nici o continuare nu a fost dată cererilor de suspendare a executării menționate anterior, echipele tehnice însărcinate cu amenajarea site-ului radarului au ocupat-o pe aceasta, sub supravegherea forțelor de poliție, și au început lucrările care s-au extins până în ziua în care Consiliul de Stat s-a pronunțat asupra cererilor menționate. Această ocupație a stârnit un puternic protest în rândul locuitorilor comunităților în cauză. Reclamantul susține că lucrările au continuat într-un ritm foarte susținut, în scopul de a completa lucrarea înainte ca Consiliul de Stat să se pronunțe și să facă astfel fără obiect cererile menționate anterior.
Cele șase cereri de suspendare a executării depuse de reclamant și de municipalitate fuseseră anexate la acțiunile în anulare și trimise spre examinare în același timp cu aceste acțiuni prin intermediul sesiunii plenare a Consiliului de Stat. Cu toate acestea, la 13 aprilie 1998, judecătorul raportor a informat părțile că aceste cereri vor fi examinate de comisia de suspendare a Consiliului la 15 aprilie. La 21 aprilie, comisia a respins cererile. ; Comisia a considerat că acoperirea spațiului aerian și siguranța zborurilor constituie un interes general major în comparație cu prejudiciul patrimonial suferit de solicitanți și având în vedere faptul că efectul prejudiciabil invocat pentru sănătatea locuitorilor presupune funcționarea radarului și nu simpla ocupare a forței de muncă pentru nevoile instalației.
La 4 mai 1998, reclamantul și municipalitatea au formulat o acțiune în anulare în fața Consiliului de Stat împotriva autorizației de construcție emise de Ministerul Transporturilor și Telecomunicațiilor pentru clădirea care ar găzdui radarul. La 5 septembrie 1998, Consiliul de Stat a fixat la sonda la 2 februarie 1999, dar la această dată cauza a fost amânată la 20 aprilie 1999, apoi la 19 octombrie 1999. La 8 mai 1998, Consiliul a examinat acțiunile în anulare menționate anterior. Reclamantul și municipalitatea au deposedat, înainte și după încuviințare, o serie de informații scrise, precum și un număr mare de mijloace de probă pentru a demonstra că site-ul ales pentru instalarea radarului nu servește interesului general, în măsura în care alte site-uri, care aparțin statului, ar fi mult mai adecvate din punct de vedere tehnic și alegerea lor ar economisi fondurile publice care urmau să fie cheltuite pentru exproprieri.
În special, aceștia au susținut că exproprierile în litigiu ar trebui anulate, având în vedere constatările pe care le-au realizat aceste expertize, și anume lipsa de interes public și eroarea în alegerea siturilor care au servit celui mai rău interes public invocat de către statul membru, și au subliniat, de asemenea, riscurile pe care le-ar genera radarul pentru sănătatea locuitorilor. La acea dată, lucrările pentru construcția clădirii care trebuia să găzduiască radarul erau deja finalizate. Prin șase hotărâri din 25 septembrie 1998 (n 3448/1998, 3451/1998 și 3455/1998 privind reclamantul și n 3450/1998, 3452/1998 și 3454/1998 privind municipalitatea), Consiliul de Stat a respins acțiunile și s-a bazat pe elemente, în special pe studiile și expertizele efectuate și plătite de către administrație.
3450/1998 privind decizia prefectului din 22 aprilie 1997 (care aproba condițiile de protecție a mediului pentru funcționarea radarului), acesta afirma că 3452/1998 (privind decizia de expropriere), se pronunță astfel: În cazul în care nu există o legătură de cauzalitate între utilitatea publică și exproprierea terenului în cauză, se respinge ca inadmisibilă, deoarece aceste terenuri sunt situate (...) în locul ales pentru instalarea radarului. Având în vedere cele de mai sus nu a depășit limitele puterii discreționare a administrației (...) Înainte de a alege site-ul în cauză, conducerea aviației civile a procedat, în mai multe etape și în colaborare cu societatea care furnizase radarul, la examinarea celor opt site-uri diferite și l-a reținut pe cel care părea să răspundă nevoilor de funcționare eficientă a radarului.
În cele din urmă, în Hotărârea nr. 3454/1998 și nr. 3455/1998 (în ceea ce privește rechiziționarea), Consiliul de Stat a susținut că această rechiziție se justifică printr-o necesitate socială imperioasă, urgentă și provizorie și la care ar putea aduce un remediu unei măsuri de expropriere în conformitate cu art. 17 din Constituție. În plus, aceasta a fost permisă conform legislației relevante, deoarece a avut loc pentru construirea unei lucrări finanțate printr-un program al Comunităților Europene limitat în timp. Consiliul a constatat că decizia de expropriere fusese luată și că acțiunea în anulare a reclamanților împotriva acesteia fusese respinsă.
3448/1998 a fost certificat conform, după ce a fost pus la dispoziție, la 10 noiembrie 1998. Hotărârile nr. 3451/1998 și nr. 3455/1998, la 18 noiembrie 1998. La 26 martie În iunie 1998, la 17 noiembrie 1998, 19 ianuarie 1999 și 9 februarie 1999. Prin hotărârea din 9 iunie 1999 (nr. 15111/1999), instanța menționată anterior a stabilit suma menționată anterior. Reclamantul și municipalitatea primiseră deja, în temeiul rechiziționării proprietăților lor, primul 3 868 670 drahme (GRD) și al doilea 455 982 GRD. În plus, Comisia a considerat că, în cazul în care Comisia nu ar fi fost de acord cu decizia sa de inițiere a procedurii, aceasta ar fi trebuit să fie considerată ca fiind o măsură de ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din TFUE.
24 alin. (5) din Decretul legislativ nr. 797/1971 privind exproprierile. Într-adevăr, la 16 februarie 1998, ei și-au depus titlurile de proprietate la Societatea pentru proprietăți imobiliare de la … La 6 aprilie 2000, Societatea menționată a informat reclamantul și municipalitatea că declarația privind suprafața expropriată nu a avut încă loc și că, prin urmare, comunicarea extraselor solicitate în instanță, în scopul recunoașterii lor ca având dreptul de a-și desfășura activitatea, era imposibilă. La 24 mai 2000, reclamantul a introdus o acțiune în anulare împotriva deciziei menționate anterior din 6 aprilie 2000, invocând refuzul societății de bunuri imobile de la … 18/1989, măsurile necesare în acest scop.
La 6 decembrie 2000, reclamantul a invitat din nou Societatea menționată să-i comunice extrasele solicitate. Printr-o scrisoare din 7 decembrie 2000, această Societate a comunicat extrasele reclamantului, dar la informma că ancheta privind eventuala existență a drepturilor de proprietate asupra proprietăților în litigiu nu se încheiase încă. art. 5 din Decretul legislativ nr. 797/1971 privind exproprierile la art. 5 din decret prevede termene foarte restrictive pentru examinarea de către Consiliu a unei acțiuni în anulare împotriva unei decizii de expropriere și, în special, pentru examinarea interesului general invocat pentru expropriere. În special, acest articol este formulat astfel: (1) L. Expropriere este considerată ca fiind hotărâtă de la data publicării deciziei referitoare la aceasta în Jurnalul Oficial (...).
(2) Acțiunea în anulare împotriva deciziei menționate anterior trebuie introdusă în fața Consiliului în termen de 30 de zile de la publicarea deciziei în Jurnalul Oficial. La art. 17 alineatul (2) și art. 4 din Constituție dispune pe fond de proprietate numai pentru motive de interes public dovedite în mod corespunzător, în cazurile și în modul prevăzute de lege, și întotdeauna prin intermediul unei despăgubiri prealabile și complete, care trebuie să corespundă valorii bunului expropriat la data larii în fața instanței judecătorești a cauzei cu privire la stabilirea sa provizorie. În cazul unei cereri de fixare directă a fondului de pensii definitive, se ia în considerare valoarea bunului în momentul în care acesta este stabilit în fața instanței.
(4) Landuri este întotdeauna stabilită de instanțele civile; ea poate fi stabilită în mod provizoriu pe cale judiciară, după audierea sau citația unui land cu drept, pe care instanța, la discreția sa, o poate obliga, în vederea încasarii de obligații, să furnizeze o declarație corespunzătoare acesteia, în conformitate cu modalitățile prevăzute de lege. Înainte de plata unei despăgubiri definitive sau provizorii, toate drepturile proprietarului rămân intacte, nepermițându-se ocupația. La art. 18 alineatul (3) din Constituție se citește astfel: "art. 18 alineatul (3) din Constituție" se plătește în mod obligatoriu în termen de cel mult un an și jumătate de la publicarea hotărârii judecătorești cu privire la stabilirea provizorie a hotărârii judecătorești, sau în cazul unei cereri de fixare directă a hotărârii judecătorești, după publicarea hotărârii judecătorești, în caz contrar, exproprierea se suspendă de drept.
Legi speciale reglementează aspectele legate de rechiziții pentru nevoile forțelor armate în caz de război sau de mobilizare, sau pentru a preveni o necesitate socială imediată care ar putea pune în pericol ordinea publică sau sănătatea publică. 1 din Convenție, reclamantul se plânge de durata și de durata procedurii în fața Consiliului de Stat. În special, declară că acesta nu examinează legalitatea deciziei comune a miniștrilor din 10 octombrie 1997, în termenele impuse de art. 5 din Decretul legislativ nr. 797/1971.
În plus, cele trei cereri de suspendare a executării deciziei prefectului din 22 aprilie 1997, a deciziei din 22 aprilie 1997, precum și a deciziei de rechiziționare a terenului în cauză, au fost examinate și respinse numai la 15 și 21 aprilie 1998, în timp ce echipele tehnice începuseră lucrările la 3 martie 1998. În cele din urmă, la 8 mai 1998, când Consiliul a examinat cele trei acțiuni în anulare introduse de reclamant și cele două comune, construcția clădirilor care trebuiau să găzduiască radarul era deja încheiată. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul declară o privare de proprietate contrară acestui articol. El susține că Consiliul de Stat a încălcat în mod deliberat dispozițiile art. 5 din Decretul legislativ nr. 797/1971 și l-a împiedicat pe acesta din urmă să beneficieze de Mai mult decât atât, el afirmă că statul ocupă, de fapt, de mai bine de doi ani, proprietatea sa fără a fi despăgubit.
Sumele pe care le-a primit deja în cadrul rechiziției nu ar constitui decât o fracțiune minimă din cele pe care tribunalul de mari instanțe din Salonic le stabilește pentru expropriere și pe care nu le-a atins încă, din cauza faptului că nu a reușit să-și recunoască în justiție calitatea de titular al dreptului de proprietate, însă această imposibilitate s-ar datora existenței unui cadastru în Grecia. Cu privire la excepția preliminară În primul rând, guvernul invită Curtea să respingă cererea de nerespectare a termenului de șase luni prevăzut la art. 35 alin. (1) din Convenție.
Pe baza hotărârii Papachelas c. Grecia din 25 martie 1999, susține că termenul de șase luni începe de la data la care decizia internă definitivă a fost pusă la dispoziție, în acest caz punerea la dispoziție a hotărârilor nr. 3448/1998 și nr. 3455/1998 ale Consiliului a avut loc la 7 octombrie 1998 și cea a hotărârii nr. 3451/1998, 8 octombrie 1998. Întrucât reclamantul a înaintat cererea sa Curții la 21 mai 1999, adică la mai mult de șapte luni după aceste date, acesta nu a respectat termenul menționat mai sus.
Reclamantul prezintă un certificat de grefă a Consiliului de Stat din care reiese că hotărârile nr. 3448/1998, nr. 3451/1998 și nr. 3455/1998 au fost puse la dispoziție la 7 și 8 octombrie 1998 și certificate de către președinte și de către grefa acestei jurisdicții la 10 și 18 noiembrie 1998; aceste hotărâri au fost trimise prin poștă autorităților administrative în cauză la 8 decembrie 1998. Tribunalul susține că cauza Papachelas, invocată de Guvern, nu este relevantă în speță, deoarece aceasta se referea la procedura urmată în fața Curții de Casație, care este reglementată de principiul inițiativei părților. Curtea reamintește că reclamantul și-a introdus cererea, în care a susținut încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție, la 10 mai 1999. 1 din Protocolul nr. 1, formularul de cerere a ajuns la grefă la 21 mai.
Având în vedere această atestare și faptul că copiile hotărârilor sunt prezentate părților interesate numai după ce au fost certificate de președintele instanței competente, Curtea consideră că reclamantul și-a îndeplinit obligația prevăzută la art. 35 alineatul (1) din convenție. Prin urmare, Curtea respinge excepția preliminară pe care o face. Pe temei Reclamantul declară o dublă încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție care, în partea sa relevantă, se citește astfel Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) și într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul subliniază că, prin hotărârile sale din 25 septembrie 1998, Consiliul de la … 3 din Constituție.
De asemenea, el a considerat că un aviz al Consiliului municipal privind decizia de rechiziționare a unei suprafețe aparținând unei comune nu avea nici un impact asupra validității acestei măsuri. În cele din urmă, el a examinat aspecte referitoare la legalitatea deciziei de rechiziționare și la limitele puterii discreționare a administrației în acest domeniu. Toate aceste probleme complexe au fost examinate rapid de către Consiliu la data de 26 ianuarie 1998: a sesizat acțiunea la data de 8 mai 1998, a intenționat la 2 iunie 1998 și și-a pronunțat hotărârea (nr. 3448/1998) la 25 septembrie 1998 și a făcut același lucru pentru acțiunea introdusă la data de 2 decembrie 1997 care a dat naștere la Hotărârea nr. 3451/1998 ; în special, la 20 ianuarie 1998, președintele Consiliului de Stat a examinat această acțiune la formarea plenară a acestei instanțe.
În ceea ce privește termenele prevăzute la art. 5 alineatul (2) din Decretul nr. 797/1971, acestea au caracter indicativ și neobligatoriu; prin aceste termene, legiuitorul a dorit să indice necesitatea ca instanțele să soluționeze în mod prioritar litigiile care apar la momentul exproprierii. Nerespectarea strictă a acestor termene nu poate duce la o încălcare a cerinței termenului rezonabil garantat prin art. 6 din Convenție. În primul rând, Consiliul de Stat trebuia să se pronunțe cu privire la acțiunea din 26 ianuarie 1998 înainte de a se pronunța asupra celei din 2 decembrie 1997. Pe scurt, complexitatea cauzei, caracterul indicativ al termenului de la art. 5 2 menționat anterior, numărul și dificultatea întrebărilor adresate Consiliului de Stat l-au obligat pe președintele acestuia să se adreseze cauzei în fața sesiunii plenare a Consiliului de Stat.
Cu toate acestea, această formare plenară nu trebuie considerată ca fiind supusă acelorași ritmuri de lucru ca și cele care se aplică diferitelor camere ale acestei jurisdicții. În orice caz, Consiliul a statuat în termen de șase luni în această cauză. Reclamantul reproșează Consiliului că a admis că acțiunile administrative trebuie să aștepte sfârșitul executării tuturor actelor administrative împotriva cărora au fost aduse aceste acțiuni. Presupunând chiar că termenul prevăzut la art. 5 din Decretul nr. 797/1991 fie indicativ, nu ar fi permis să se priveze proprietarul expropriat de orice protecție judiciară. În plus, complexitatea unei cauze aduse în fața unei instanțe nu ar trebui să servească drept pretext administrației pentru a-și executa acțiunile împotriva administratorilor.
În plus, el reproșează Consiliului de Stat că nu a dorit să controleze aprecierile tehnice ale administrației cu privire la lipsa de nocivitate a radarului și să dispună de expertiză în această privință, în timp ce rapoartele științifice ale reclamantului au concluzionat că există o astfel de nocivitate. În ceea ce privește motivul întemeiat pe durata procedurii, Curtea constată că reclamantul și-a introdus cele două acțiuni în fața Consiliului din 2 decembrie 1997 și 26 ianuarie 1998 și că această instanță a stabilit aceeași dată pentru dezbaterile (8 mai 1998) și și-a pronunțat hotărârile cu privire la cele două acțiuni la 25 septembrie 1998. Prin urmare, procedura a durat nouă luni și douăzeci 3 zile.
Or, o astfel de durată, într-o cauză fără îndoială complexă și care a trebuit să fie deferită formării plenare a Consiliului de la ë , nu poate fi considerată ca fiind excesivă în raport cu art. 6 alin. (1) în ceea ce privește termenul menționat la art. 5 din Decretul nr. 797/1971, Curtea nu este obligată sau numai indicativă în temeiul jurisprudenței Consiliului de Stat, cum ar fi guvernul. De altfel, reclamantul nu pare să conteste în mod special această afirmație a guvernului. În ceea ce privește motivul întemeiat pe caracterul inechitabil al procedurii, Curtea constată că termenul în care Consiliul a pronunțat cu privire la acțiunile în anulare, precum și la cererile de suspendare a executării nu a privat reclamantul de o protecție judiciară efectivă : Consiliul de Stat a respins acțiunile și cererile în cadrul unei proceduri contradictorii în cursul căreia reclamantul avea posibilitatea de a-și dezvolta pe deplin argumentele.
În această privință, Curtea arată că reclamantul a depus experți care contraziceau aprecierile tehnice ale administrației referitoare la negativitatea radarului. Faptul că Consiliul de Stat nu a considerat utilă o expertiză, astfel cum a dorit reclamantul, este de competența sa discreționară și nu poate fi considerat ca aducând atingere caracterului echitabil al procedurii. În sfârșit, Curtea constată că, în cazul în care reclamantul a fost privat de utilizarea proprietății sale prin intermediul rechiziționării în timp ce procedura era încă în curs de desfășurare și lucrările de construcție ale clădirii radarului finalizate în momentul în care Consiliul de Stat a statuat, Tribunalul de Mare Instanță din Salonic i-a acordat o despăgubire pentru această privare momentană pentru nevoile rechiziționării.
În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Reclamantul declară, de asemenea, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.
Guvernul subliniază că proprietatea reclamantului a fost aleasă pentru instalarea unui radar destinat să asigure siguranța zborurilor către și dinspre aeroportul din Salonic. Lipsa de utilizare a acestei proprietăți pentru o anumită perioadă de timp, prin intermediul unei rechiziții, este prevăzută de Constituție și de legislația internă relevantă, în cazul în care există o nevoie socială imperioasă care nu poate fi imediat servită printr-o procedură de expropriere deja inițiată. În speță, rechiziția în litigiu constituia o sarcină temporară asupra proprietății reclamantului (în măsura în care este valabilă până la 31 decembrie 2000) în scopul de interes public, siguranța zborurilor.
Caracterul temporar al acestei măsuri nu a dus la privarea de proprietate, cu atât mai mult cu cât autoritățile competente au acordat reclamantului o indemnizație pentru privarea de utilizarea acestei proprietăți, stabilită la 3 800 265 GRD și depus la Fondul de depozit și consemnări, de unde reclamantul o putea retrage în orice moment, fără nicio condiție. Reclamantul avea dreptul de a contesta în justiție valoarea acestei indemnizații, dar nu a făcut uz de această posibilitate. Reclamantul susține că procedura în anulare în fața Consiliului de Stat și cea în fața instanțelor civile pentru stabilirea dreptului la despăgubiri constituie un întreg și că este imposibil să se disocieze aceste proceduri.
El susține că, în ciuda faptului că reținerea de către instanța de mare instanță din Salonic nu este contestată de către statul membru, este imposibil să atingă această indemnizație, deoarece suprafața în cauză nu era încă realizată și că, în Grecia, nu există nici un cadastru. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond; rezultă că acest aspect nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 Õ 3 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate, partea reclamantului întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. Declară cererea inadmisibilă pentru surplus.
Erik Fribergh András Baka Premier
DÉCISION
de la requête n° 48392/99 présentée par Christos HATZITAKIS contre la Grèce La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 12 avril 2001 en une chambre composée de MM. A.B. Baka , président , C.L. Rozakis , P. Lorenzen , M. M. Fischbach , M me M. Tsatsa-Nikolovska , MM. E. Levits , A. Kovler , juges , et de M. E. Fribergh , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 10 mai 1999 et enregistrée le 28 mai 1999, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, Christos Hatzitakis, est un ressortissant grec, né en 1938 et résidant à Thessalonique.
Il est représenté devant la Cour par M e D. Nikopoulos, avocat à Thessalonique. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. En 1995, le requérant acquit, sur le territoire d’une commune près de Thessalonique, un terrain de 8 073 m 2 et dont une partie était arable et l’autre plantée d’oliviers. Vers la fin de l’année 1996, la commune susmentionnée s’intéressa à la question de l’installation d’un radar de l’aéroport de Thessalonique et invita l’administration à élaborer une étude concernant les risques qu’allait engendrer la radiation électromagnétique du radar pour l’environnement et la santé des habitants des communes avoisinantes.
En août 1997, le ministère des Finances sollicita, conformément à la loi, l’avis du conseil municipal de la commune afin de procéder à l’expropriation d’un site appartenant en partie à la commune et en partie au requérant, aux fins de l’installation du radar. Certaines communes s’adressèrent alors à la préfecture de Thessalonique et obtinrent la communication d’une copie des trois documents suivants : a) la décision du préfet de Thessalonique, du 22 avril 1997, approuvant les conditions relatives à la protection de l’environnement pour le fonctionnement du radar (parmi lesquelles figurait l’expropriation des terrains situés dans un certain périmètre de l’endroit où devrait s’installer le radar), b) un rapport établi par un professeur de l’Ecole polytechnique de Thessalonique et relatif aux incidences de l’installation du radar sur l’environnement et c) un avis de l’Organisme de Thessalonique, du 21 mars 1997, ayant le même objet.
Le 26 août 1997, la commune décida de désigner un avocat et un expert (professeur à l’Université de Thessalonique) avec pour mission d’examiner les conséquences qu’entraînerait l’installation du radar. Le 16 septembre 1997, la même commune décida de s’opposer à l’expropriation du site litigieux et notifia cette décision au ministère de l’Economie. Entre-temps, l’expert avait conclu que les standards de sécurité, tels qu’ils avaient été établis dans les documents précités, n’étaient pas suffisants pour assurer la protection de la santé des habitants. Les 30 octobre et 2 décembre 1997, la commune et le requérant respectivement formèrent devant le Conseil d’Etat un recours en annulation contre la décision du préfet de Thessalonique, du 22 avril 1997. Le 3 novembre 1997, le Journal officiel publia une décision commune des ministres de l’Economie et des Transports et Télécommunications, du 10 octobre 1997, qui ordonnait l’expropriation des terrains litigieux.
Le 2 décembre 1997, la commune et le requérant saisirent le Conseil d’Etat de deux recours en annulation contre la décision ministérielle commune. Le 20 janvier 1998 et contrairement aux dispositions de l’article 5 du décret législatif n° 797/1971 relatif aux expropriations (voir partie B), le Conseil d’Etat fixa l’audience concernant les recours susmentionnés au 8 mai 1998 et rendit ses arrêts le 25 septembre 1998. Ces arrêts furent visées, après leur mise au net, les 10 et 18 novembre 1998. Le 17 décembre 1997, la commune et le requérant avaient déposé auprès du Conseil d’Etat quatre demandes visant à obtenir un sursis à l’exécution de la décision du préfet, du 22 avril 1997, et de la décision ministérielle commune, du 3 novembre 1997. Le requérant invoquait le risque d’un dommage irréversible qu’allait causé l’installation du radar, notamment le risque de destruction d’une oliveraie, d’une plantation de blé et de sa propriété adjacente.
Il soulignait aussi les répercussions défavorables de cette installation sur l’environnement et la santé des habitants de la région. Le soir même de cette date, un avion ukrainien, en provenance d’Odessa et à destination de Thessalonique, s’écrasa peu avant d’atterrir. Le lendemain, la presse désigna comme responsable de cet accident la commune et en particulier le maire de celle-ci, car ils s’étaient opposés à l’installation du radar. L’affaire fut évoquée devant le Parlement qui ordonna l’institution d’une commission d’enquête. Le 30 décembre 1997, le ministre de l’Environnement, de l’Aménagement du territoire et des Travaux publics adopta une décision par laquelle il réquisitionnait un site de 20 907,94 m 2 (comprenant les propriétés de la commune et du requérant) pour les besoins de l’installation du radar.
Contre cette décision, la commune et le requérant introduisirent devant le Conseil d’Etat, le 26 janvier 1998, deux recours en annulation et deux demandes tendant au sursis à exécution de celle-ci. Le 27 janvier, le Conseil d’Etat fixa l’audience au 8 mai 1998, la même date que celle qui avait déjà été fixée pour l’examen des recours en annulation contre la décision du préfet du 22 avril 1997. Le 3 mars 1998 et alors qu’aucune suite n’avait été donnée aux demandes de sursis à exécution précitées, les équipes techniques chargées d’aménager le site du radar occupèrent celui-ci, sous la surveillance des forces de police, et commencèrent les travaux qui se prolongèrent jusqu’au jour où le Conseil d’Etat se prononça sur lesdites demandes.
Cette occupation suscita une vive protestation parmi les habitants des communes concernées. Le requérant allègue que les travaux se poursuivirent à un rythme très soutenu dans le but de compléter l’ouvrage avant que le Conseil d’Etat ne se prononce et rendre ainsi sans objet les demandes susmentionnées. Les six demandes de sursis à exécution introduites par le requérant et la commune avaient été jointes aux recours en annulation et renvoyés pour examen en même temps que ces recours par la formation plénière du Conseil d’Etat. Toutefois, le 13 avril 1998, le juge rapporteur informa les parties que ces demandes seraient examinées par la commission des sursis du Conseil d’Etat, le 15 avril.
Le 21 avril, ladite commission rejeta les demandes ; elle considéra que la couverture de l’espace aérien et la sécurité de vols constituait un intérêt général majeur comparé au préjudice patrimonial subi par les requérants et compte tenu du fait que l’effet préjudiciable allégué à la santé des habitants présuppose le fonctionnement du radar et non la simple occupation pour les besoins de l’installation. Le 4 mai 1998, le requérant et la commune formèrent un recours en annulation devant le Conseil d’Etat contre le permis de construire délivré par le ministère des Transports et Télécommunications pour le bâtiment qui abriterait le radar. Le 5 septembre 1998, le Conseil d’Etat fixa l’audience au 2 février 1999, mais à cette date l’affaire fut ajournée au 20 avril 1999, puis au 19 octobre 1999. Le 8 mai 1998, le Conseil d’Etat examina les recours en annulation susmentionnés.
Le requérant et la commune déposèrent, avant et après l’audience, une série d’observations écrites ainsi qu’un grand nombre d’expertises afin de démontrer que le site choisi pour l’installation du radar ne servait pas l’intérêt général, dans la mesure où d’autres sites, appartenant à l’Etat, seraient beaucoup plus appropriés d’un point de vue technique et leur choix économiserait les deniers publics qui allaient être dépensés pour les expropriations. En particulier, ils soutenaient que les expropriations litigieuses devaient être annulées, compte tenu des constats auxquels parvenaient ces expertises, à savoir l’absence d’utilité publique et l’erreur dans le choix des sites qui servait au pire l’intérêt général allégué par l’Etat.
Ils soulignaient aussi les risques que le radar engendrerait pour la santé des habitants. A cette date, les travaux pour la construction du bâtiment devant abriter le radar étaient déjà achevés. Par six arrêts du 25 septembre 1998 (n os 3448/1998, 3451/1998 et 3455/1998 concernant le requérant et n os 3450/1998, 3452/1998 et 3454/1998 concernant la commune), le Conseil d’Etat rejeta les recours. Il se fonda sur les éléments, notamment les études et expertises effectuées et versées au dossier par l’administration. Dans ses arrêts n° 3448/1998 et n° 3450/1998 concernant la décision du préfet du 22 avril 1997 (qui approuvait les conditions relatives à la protection de l’environnement pour le fonctionnement du radar), il affirmait qu’il n’était pas compétent pour contrôler en profondeur l’appréciation technique portée par l’administration en la matière.
Dans ses arrêts n° 3451/19998 et n° 3452/1998 (concernant la décision d’expropriation), il se prononça ainsi : « la décision attaquée est suffisamment motivée quant au choix du site appropriée pour l’installation du radar (…) et le grief visant à mettre en cause l’appréciation de l’administration concernant ce choix doit être rejeté. L’allégation selon laquelle il n’y a pas de lien de causalité entre l’utilité publique et l’expropriation des terrains litigieux doit être rejetée comme irrecevable car ces terrains sont situés (…) à l’endroit choisi pour l’installation du radar.
Compte tenu de ce qui précède il n’y a pas eu dépassement des limites du pouvoir discrétionnaire de l’administration (…) ». Le Conseil d’Etat releva qu’avant de choisir le site litigieux, la Direction de l’aviation civile avait procédé, en plusieurs étapes et en collaboration avec la société qui avait fourni le radar, à l’examen des huit sites différents et avait retenu celui qui lui paraissait répondre aux besoins du fonctionnement efficace du radar. Enfin, dans ses arrêts n° 3454/1998 et n° 3455/1998 (concernant la réquisition), le Conseil d’Etat affirma que ladite réquisition se justifiait par un besoin social impérieux, urgent et provisoire et à laquelle pourrait porter remède une mesure d’expropriation conformément à l’article 17 de la Constitution.
De plus, elle était permise selon la législation pertinente, car elle avait eu lieu pour la construction d’un ouvrage financé par un programme des Communautés européennes limité dans le temps. Le Conseil d’Etat constata que la décision d’exproprier avait été prise et que le recours en annulation des requérants contre celle-ci avait été rejetée. L’arrêt n° 3448/1998 fut certifié conforme, après sa mise au net, le 10 novembre 1998. Les arrêts n° 3451/1998 et n° 3455/1998, le 18 novembre 1998. Le 26 mars 1998, l’Etat invita le tribunal de grande instance de Thessalonique de fixer un montant unitaire provisoire au mètre carré pour l’indemnité. L’audience, initialement prévue au 5 mai 1998, fut reportée au 2 juin 1998, puis aux 17 novembre 1998, 19 janvier 1999 et 9 février 1999. Par un jugement du 9 juin 1999 (n° 15111/1999), ledit tribunal fixa le montant susmentionné.
Le requérant et la commune avaient déjà reçu, au titre de la réquisition de leurs propriétés, le premier 3 868 670 drachmes (GRD) et la seconde 455 982 GRD. L’Etat accepta de verser ce montant et n’interjeta pas appel contre le jugement du tribunal de grande instance (décision du 29 novembre 1999 du Conseil juridique de l’Etat, approuvée par le ministre de l’Economie le 21 décembre 1999). Toutefois, ce montant ne fut pas payé au requérant et à la commune car ceux-ci ne pouvaient pas encore être reconnus titulaires de l’indemnité au sens de l’article 24 § 5 du décret législatif n° 797/1971 relatif aux expropriations. En effet, le 16 février 1998, ils avaient déposé leurs titres de propriété à la Société des biens immobiliers de l’Etat et le 25 janvier 2000 avaient demandé la délivrance des extraits du plan cadastral nécessaires pour les besoins de la procédure de reconnaissance de leur qualité de titulaires de l’indemnité.
Le 6 avril 2000, ladite Société informa le requérant et la commune que le relevé de la superficie expropriée n’avait pas encore eu lieu et que, par conséquent, la communication des extraits sollicités au tribunal, aux fins de leur reconnaissance comme ayants-droit de l’indemnité, était impossible. Le 24 mai 2000, le requérant introduisit un recours en annulation contre la décision susmentionnée du 6 avril 2000, en invoquant le refus de la Société des biens immobiliers de l’Etat de lui communiquer, pour les besoins de sa reconnaissance comme titulaire de l’indemnisation, les extraits du plan cadastral et d’avoir pris, dans les délais requis par la loi n° 2690/1999 et le décret n° 18/1989, les mesures nécessaires à cet effet.
Le 6 décembre 2000, le requérant invita à nouveau ladite Société de lui communiquer les extraits sollicités. Par une lettre du 7 décembre 2000, cette Société communiqua les extraits au requérant, mais l’informa que l’enquête concernant l’existence éventuelle des droits de propriété de l’Etat sur les propriétés litigieuses n’était pas encore terminée. B. Le droit interne pertinent 1. L’article 5 du décret législatif n° 797/1971 relatif aux expropriations L’article 5 dudit décret instaure des délais très restrictifs pour l’examen par le Conseil d’Etat d’un recours en annulation contre une décision d’expropriation et notamment pour l’examen de l’intérêt général invoqué pour procéder à une expropriation.
En particulier, cet article est ainsi libellé : « 1. L’expropriation est considérée comme décidée à compter de la publication de la décision y relative dans le Journal officiel (…). 2. Le recours en annulation contre la décision susmentionné doit être introduit devant le Conseil d’Etat dans un délai de trente jours à compter de la publication de la décision dans le Journal officiel. L’audience doit avoir lieu, au plus tard, soixante jours après l’introduction du recours auprès du greffe et l’arrêt rendu dans un délai de trente jours à compter de l’audience. » 2. La Constitution L’article 17 §§ 2 et 4 de la Constitution dispose : « 2. Nul n’est privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique dûment prouvée, dans les cas et de la manière prévus par la loi, et toujours moyennant une indemnité préalable et complète, qui doit correspondre à la valeur du bien exproprié au moment de l’audience devant le tribunal de l’affaire sur sa fixation provisoire.
Dans le cas d’une demande pour la fixation directe de l’indemnité définitive, est prise en considération la valeur du bien au moment de l’audience sur cette fixation devant le tribunal. 4. L’indemnité est toujours fixée par les juridictions civiles. Elle peut être fixée même provisoirement par voie judiciaire, après audition ou citation de l’ayant droit, que le tribunal, à sa discrétion, peut obliger, en vue de l’encaissement de l’indemnité, à fournir un cautionnement correspondant à celle-ci, selon les modalités prévues par la loi. Avant le paiement de l’indemnité fixée définitivement ou provisoirement, tous les droits du propriétaire restent intacts, l’occupation n’étant pas permise.
L’indemnité fixée est obligatoirement payée au plus tard un an et demi après la publication de la décision judiciaire sur la fixation provisoire de l’indemnité, ou en cas de demande pour la fixation directe de l’indemnité définitive, après la publication de la décision du tribunal, faute de quoi l’expropriation est levée de plein droit. » L’article 18 § 3 de la Constitution se lit ainsi : « Des lois spéciales règlent les matières concernant les réquisitions pour les besoins des forces armées en cas de guerre ou de mobilisation, ou pour parer à une nécessité sociale immédiate susceptible de mettre en danger l’ordre public ou la santé publique. » GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée et de l’iniquité de la procédure devant le Conseil d’Etat.
En particulier, il allègue que celui-ci n’examina pas la légalité de la décision commune des ministres, du 10 octobre 1997, dans les délais imposés par l’article 5 du décret législatif n° 797/1971. De plus, les trois demandes de surseoir à l’exécution de la décision du préfet, du 22 avril 1997, de la décision d’exproprier et de la décision de réquisitionner les terrains litigieux, ne furent examinées et rejetées que les 15 et 21 avril 1998, alors que les équipes techniques avaient commencé les travaux le 3 mars 1998. Enfin, le 8 mai 1998, lorsque le Conseil d’Etat examina les trois recours en annulation introduits par le requérant et les deux communes, la construction des bâtiments devant abriter le radar était déjà terminée.
2. Invoquant l’article 1 du Protocole n° 1, le requérant allègue une privation de sa propriété contraire à cet article. Il soutient que le Conseil d’Etat a délibérément méconnu les dispositions de l’article 5 du décret législatif n° 797/1971 et empêché celui-ci de bénéficier des « soupapes de sûreté » qu’offre cette disposition afin de contester l’utilité publique de l’expropriation. Il affirme en outre que l’Etat occupe en fait, depuis plus des deux ans, sa propriété sans l’avoir indemnisé. Les sommes qu’il a déjà reçu au titre de la réquisition ne constitueraient qu’une fraction minime de celles que le tribunal de grande instance de Thessalonique fixa pour l’expropriation et qu’il n’a pas encore touché faute de pouvoir faire reconnaître en justice sa qualité de titulaire de l’indemnisation.
Or cette impossibilité serait due à l’inexistence d’un cadastre en Grèce. EN DROIT Sur l’exception préliminaire 1. En premier lieu, le Gouvernement invite la Cour à rejeter la requête pour non-respect du délai de six mois, prévu à l’article 35 § 1 de la Convention. Se fondant sur l’arrêt Papachelas c. Grèce du 25 mars 1999, il soutient que le délai de six mois court à compter de la date de la mise au net de la décision interne définitive. En l’occurrence, la mise au net des arrêts n° 3448/1998 et n° 3455/1998 du Conseil d’Etat eut lieu le 7 octobre 1998 et celle de l’arrêt n° 3451/1998, le 8 octobre 1998. Comme le requérant introduisit sa requête à la Cour le 21 mai 1999, c’est-à-dire plus de sept mois après ces dates, il ne respecta pas le délai susmentionné.
Le requérant soumet une attestation du greffe du Conseil d’Etat dont il ressort que les arrêts n° 3448/1998, n° 3451/1998 et n° 3455/1998 furent mis au net les 7 et 8 octobre 1998 et certifiés conformes par le président et le greffe de cette juridiction le 10 et 18 novembre 1998. Ces arrêts furent envoyés par la poste aux autorités administratives concernées le 8 décembre 1998. Il prétend que l’affaire Papachelas, invoqué par le Gouvernement, n’est pas pertinente en l’espèce, car elle concernait la procédure suivie devant la Cour de cassation, qui est régie par le principe de l’initiative des parties. La Cour rappelle que le requérant a introduit sa requête, dans laquelle il alléguait la violation de l’article 6 § 1 de la Convention, le 10 mai 1999. Le 18 mai 1999 et par télécopie du même jour, il compléta cette requête en y ajoutant un grief tiré de l’article 1 du Protocole n° 1. Le formulaire de requête est parvenu au greffe le 21 mai.
Compte tenu de cette attestation et du fait que copie des arrêts est remise aux intéressés seulement après qu’ils ont été certifiés conformes par le président de la juridiction compétente, la Cour estime que le requérant s’est conformé à l’exigence de l’article 35 § 1 de la Convention. Partant, la Cour rejette l’exception préliminaire dont il s’agit.
Sur le bien-fondé 2. Le requérant allègue une double violation de l’article 6 § 1 de la Convention qui, dans sa partie pertinente, se lit ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) et dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Le Gouvernement souligne que par ses arrêts du 25 septembre 1998, le Conseil d’Etat jugea que les dispositions de l’article 6 § 20 de la loi n° 2052/1992 qui prévoient la mesure de la réquisition pour la réalisation immédiate des travaux d’une grande importance jusqu’à clôture de la procédure d’expropriation, ne contrevenait pas aux articles 17 § 4 et 18 § 3 de la Constitution.
Il considéra aussi qu’un avis du conseil municipal concernant la décision de réquisitionner une superficie appartenant à une commune n’avait aucune incidence sur la validité de cette mesure. Enfin, il examina des questions relatives à la légalité de la décision de réquisition et aux limites du pouvoir discrétionnaire de l’administration dans ce domaine. Toutes ces questions complexes furent examinées rapidement par le Conseil d’Etat : saisi du recours le 26 janvier 1998, il tint audience le 8 mai 1998, délibéra le 2 juin 1998 et rendit son arrêt (n° 3448/1998) le 25 septembre 1998. Il en fit de même pour le recours introduit le 2 décembre 1997 qui donna lieu à l’arrêt n° 3451/1998 ; plus particulièrement, le 20 janvier 1998, le président du Conseil d’Etat renvoya l’examen de ce recours à la formation plénière de cette juridiction.
Quant aux délais prévus par l’article 5 § 2 du décret n° 797/1971, ils ont un caractère indicatif et non obligatoire; par ces délais, le législateur voulut indiquer la nécessité pour les tribunaux de trancher de manière prioritaire les différends surgissant à l’occasion d’une expropriation. La non ‑ observation stricte de ces délais ne peut entraîner une violation de l’exigence du délai raisonnable garanti par l’article 6 de la Convention. Le Conseil d’Etat devait d’abord se prononcer sur le recours du 26 janvier 1998 avant de statuer sur celui du 2 décembre 1997. En bref, la complexité de l’affaire, le caractère indicatif du délai de l’article 5 § 2 susmentionné, le nombre et la difficulté des questions posées au Conseil d’Etat obligèrent le président de celui-ci à déférer l’affaire devant la formation plénière du Conseil d’Etat.
Or cette formation plénière ne doit pas être considérée comme soumise aux mêmes rythmes de travail que ceux qui s’appliquent aux diverses chambres de cette juridiction. Quoi qu’il en soit, le Conseil d’Etat statua dans un délai de six mois dans cette affaire. Le requérant reproche au Conseil d’Etat d’avoir admis que les recours administratifs devaient attendre la fin de l’exécution de tous les actes administratifs contre lesquels ces recours étaient dirigés. A supposer même que le délai prévu par l’article 5 du décret n° 797/1991 soit indicatif, il ne serait pas permis de priver le propriétaire exproprié de toute protection judiciaire. De plus, la complexité d’une affaire portée devant une juridiction ne devrait pas servir de prétexte à l’administration pour exécuter ses actes à l’encontre des administrés.
Il reproche en outre au Conseil d’Etat de ne pas avoir voulu contrôler les appréciations d’ordre technique faites par l’administration concernant l’absence de nocivité du radar et ordonner une expertise à ce sujet, alors que des rapports scientifiques produits par le requérant concluaient à l’existence d’une telle nocivité. En ce qui concerne le grief tiré de la durée de la procédure, la Cour note que le requérant a introduit ses deux recours devant le Conseil d’Etat les 2 décembre 1997 et 26 janvier 1998 et que cette juridiction a fixé une même date pour les débats (le 8 mai 1998) et rendu ses arrêts relatifs aux deux recours le 25 septembre 1998. La procédure a donc duré neuf mois et vingt ‑ trois jours.
Or une telle durée, dans une affaire sans aucun doute complexe et qui a du être déférée à la formation plénière du Conseil d’Etat, ne saurait être considérée comme excessive au regard de l’article 6 § 1. Quant au délai mentionné à l’article 5 du décret n° 797/1971, il n’appartient pas à la Cour de trancher s’il est obligatoire ou seulement indicatif en vertu de la jurisprudence du Conseil d’Etat, comme l’affirme le Gouvernement. Le requérant ne semble d’ailleurs pas contester particulièrement cette affirmation du Gouvernement.
Au sujet du grief tiré du caractère inéquitable de la procédure, la Cour note que le délai dans lequel le Conseil d’Etat a statué sur les recours en annulation ainsi que sur les demandes de sursis à exécution n’a pas privé le requérant d’une protection judiciaire effective : le Conseil d’Etat a rejeté les recours et les demandes dans le cadre d’une procédure contradictoire au cours de laquelle le requérant avait la possibilité de développer pleinement ses arguments. A cet égard, la Cour relève que le requérant a déposé des expertises qui contredisaient les appréciations techniques de l’administration relatives à la nocivité du radar. Le fait que le Conseil d’Etat n’ait pas estimé utile d’ordonner une expertise, comme le souhaitait le requérant, relève de son pouvoir discrétionnaire et ne peut être considéré comme portant atteinte au caractère équitable de la procédure.
Enfin, la Cour note que si le requérant a été privé de l’usage de sa propriété au moyen de la réquisition alors que la procédure était encore pendante et les travaux de construction du bâtiment du radar achevés au moment où le Conseil d’Etat statuait, le tribunal de grande instance de Thessalonique lui a accordé une indemnité pour cette privation momentanée pour les besoins de la réquisition. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 3. Le requérant allègue aussi une violation de l’article 1 du Protocole n° 1 qui se lit ainsi : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens.
Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » Le Gouvernement souligne que la propriété du requérant fut choisie pour l’installation d’un radar destiné à assurer la sécurité des vols en partance et à destination de l’aéroport de Thessalonique. La privation de l’usage de cette propriété pour un certain laps de temps, au moyen d’une réquisition, est prévue par la Constitution et la législation interne pertinente, au cas où il existe un besoin social impérieux qui ne peut être immédiatement servi par une procédure d’expropriation déjà engagée.
En l’espèce, la réquisition litigieuse constituait une charge temporaire sur la propriété du requérant (car valable jusqu’au 31 décembre 2000) dans un but d’intérêt public, la sécurité des vols. Le caractère temporaire de cette mesure n’entraîna pas une privation de propriété, d’autant plus que les autorités compétentes allouèrent au requérant une indemnité pour la privation de l’usage de cette propriété, fixée à 3 800 265 GRD et déposée à la Caisse des dépôts et consignations, d’où le requérant pouvait la retirer à tout moment, sans aucune condition. Le requérant avait le droit de contester en justice le montant de cette indemnité, mais il ne fit pas usage de cette possibilité. Le requérant affirme que le procédures en annulation devant le Conseil d’Etat et celles devant les juridictions civiles pour la fixation de l’indemnité forment un tout et qu’il est impossible de les dissocier.
Il soutient qu’en dépit du fait que le versement de l’indemnité accordée par le tribunal de grande instance de Thessalonique n’est pas contesté par l’Etat, il lui est impossible de toucher cette indemnité car la topographie de la surface litigieuse n’était pas encore réalisée et qu’en Grèce, il n’existe pas de cadastre. La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond ; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare recevable, tous moyens de fond réservés, le grief du requérant tiré de l’article 1 du Protocole n° 1 ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Erik Fribergh Andràs Baka Greffier Président