HATZITAKIS contre la GRECE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partiellement irrecevable;Partiellement recevable
HATZITAKIS contre la GRECE (CtEDO, 2001)
SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 48392/99 prezentate de Christos HATZITAKIS împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 12 aprilie 2001 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președintele C.L. Rozakis Lorenzen Fischbach Tsatsa-Nikolovska dnii Levits Kovler judecători E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 10 mai 1999 și înregistrată la 28 mai 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentului, Christos Hatzitakis, este un resortisant grec, născut în 1938 și rezident în Salonic. El este reprezentat în fața Curții de către M. Nikopoulos, avocat în Salonic. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1995, reclamantul a câștigat, pe teritoriul unei comune din apropiere de Salonic, un teren de 8 073 și din care o parte era arabilă și cealaltă împădurită. Spre sfârșitul anului 1996, comunitatea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În august 1997, Ministerul de Finanțe a solicitat, în conformitate cu legea, avizul consiliului municipal al municipalității pentru a efectua exproprierea unui sit care aparține parțial municipalității și, parțial, reclamantului, în scopul instalării radarului. Unele comune au ajuns la prefectura Salonic și au obținut o copie a următoarelor trei documente: Decizia prefectului din Salonic din 22 aprilie 1997, de aprobare a condițiilor privind protecția mediului pentru funcționarea radarului (printre care se număra exproprierea terenurilor situate într-un anumit perimetru al locului în care ar trebui să se instaleze radarul), (b) un raport întocmit de un profesor de la școala politehnică din Salonic, referitor la impactul instalării radarului asupra mediului și (c) un aviz al organizației din Salonic, din 21 martie 1997, având același obiect. La 26 august 1997, municipalitatea a decis să desemneze un avocat și un expert (profesor la Între timp, expertul a concluzionat că standardele de securitate, astfel cum au fost stabilite în documentele menționate mai sus, nu au fost suficiente pentru a asigura protecția sănătății locuitorilor. La 30 octombrie și 2 decembrie 1997, municipalitatea și reclamantul au formulat în fața Consiliului o acțiune în anulare împotriva deciziei prefectului de la Salonic din 22 aprilie 1997. La 3 noiembrie 1997, Jurnalul Oficial a publicat o decizie comună a miniștrilor din sectorul economic și al transporturilor și telecomunicațiilor, din 10 octombrie 1997, care ordonaa exproprierea terenurilor în cauză. La 2 decembrie 1997, municipalitatea și reclamantul au sesizat Consiliul cu două acțiuni în anulare împotriva deciziei ministeriale comune. La 20 ianuarie 1998 și contrar dispozițiilor articolului 5 din Decretul legislativ nr. 797/1971 privind exproprierile (a se vedea partea B), Consiliul (a se vedea partea B) a stabilit încuviințarea cu privire la acțiunile menționate anterior la 8 mai 1998 și a pronunțat hotărârile sale la 25 septembrie 1998. Aceste hotărâri au fost vizate, după punerea lor la dispoziție, la 10 și 18 noiembrie 1998. La 17 decembrie 1997, municipalitatea și reclamantul au depus la Consiliul de lape patru cereri de suspendare a executării deciziei prefectului din 22 aprilie 1997, precum și a deciziei ministeriale comune din 3 noiembrie 1997. Reclamantul a invocat riscul unei daune ireversibile pe care a cauzat-o instalarea radarului, inclusiv riscul distrugerii unei plantații de măslini, a unei plantații de grâu și a proprietății sale adiacente, evidențiind, de asemenea, repercusiunile nefavorabile ale acestei instalații asupra mediului înconjurător și asupra sănătății locuitorilor regiunii. În aceeași seară a acestei date, un avion ucrainean, din Odessa și spre Salonic, a căzut cu puțin timp înainte să aterizeze. A doua zi, presa a numit-o responsabilă pentru acest accident pe comună și, în special, pe primarul acesteia, deoarece erau împotriva instalației radarului. La data de 30 decembrie 1997, ministrul de la .. ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. Împotriva acestei decizii, comunele și reclamantul au introdus în fața Consiliului de Stat, la 26 ianuarie 1998, două acțiuni în anulare și două cereri de suspendare a executării acesteia. La 27 ianuarie, Consiliul a fixat la tribunal la 8 mai 1998, aceeași dată care fusese deja stabilită pentru examinarea acțiunilor în anulare împotriva deciziei prefectului din 22 aprilie 1997. La 3 martie 1998 și în timp ce nici o continuare nu a fost dată cererilor de suspendare a executării menționate anterior, echipele tehnice însărcinate cu amenajarea site-ului radarului au ocupat-o pe aceasta, sub supravegherea forțelor de poliție, și au început lucrările care s-au extins până în ziua în care Consiliul de Stat s-a pronunțat asupra cererilor menționate. Această ocupație a stârnit un puternic protest în rândul locuitorilor comunităților în cauză. Reclamantul susține că lucrările au continuat într-un ritm foarte susținut, în scopul de a completa lucrarea înainte ca Consiliul de Stat să se pronunțe și să facă astfel fără obiect cererile menționate anterior. Cele șase cereri de suspendare a executării depuse de reclamant și de municipalitate fuseseră anexate la acțiunile în anulare și trimise spre examinare în același timp cu aceste acțiuni prin intermediul sesiunii plenare a Consiliului de Stat. Cu toate acestea, la 13 aprilie 1998, judecătorul raportor a informat părțile că aceste cereri vor fi examinate de comisia de suspendare a Consiliului la 15 aprilie. La 21 aprilie, comisia a respins cererile. ; Comisia a considerat că acoperirea spațiului aerian și siguranța zborurilor constituie un interes general major în comparație cu prejudiciul patrimonial suferit de solicitanți și având în vedere faptul că efectul prejudiciabil invocat pentru sănătatea locuitorilor presupune funcționarea radarului și nu simpla ocupare a forței de muncă pentru nevoile instalației. La 4 mai 1998, reclamantul și municipalitatea au formulat o acțiune în anulare în fața Consiliului de Stat împotriva autorizației de construcție emise de Ministerul Transporturilor și Telecomunicațiilor pentru clădirea care ar găzdui radarul. La 5 septembrie 1998, Consiliul de Stat a fixat la sonda la 2 februarie 1999, dar la această dată cauza a fost amânată la 20 aprilie 1999, apoi la 19 octombrie 1999. La 8 mai 1998, Consiliul a examinat acțiunile în anulare menționate anterior. Reclamantul și municipalitatea au deposedat, înainte și după încuviințare, o serie de informații scrise, precum și un număr mare de mijloace de probă pentru a demonstra că site-ul ales pentru instalarea radarului nu servește interesului general, în măsura în care alte site-uri, care aparțin statului, ar fi mult mai adecvate din punct de vedere tehnic și alegerea lor ar economisi fondurile publice care urmau să fie cheltuite pentru exproprieri. În special, aceștia au susținut că exproprierile în litigiu ar trebui anulate, având în vedere constatările pe care le-au realizat aceste expertize, și anume lipsa de interes public și eroarea în alegerea siturilor care au servit celui mai rău interes public invocat de către statul membru, și au subliniat, de asemenea, riscurile pe care le-ar genera radarul pentru sănătatea locuitorilor. La acea dată, lucrările pentru construcția clădirii care trebuia să găzduiască radarul erau deja finalizate. Prin șase hotărâri din 25 septembrie 1998 (n 3448/1998, 3451/1998 și 3455/1998 privind reclamantul și n 3450/1998, 3452/1998 și 3454/1998 privind municipalitatea), Consiliul de Stat a respins acțiunile și s-a bazat pe elemente, în special pe studiile și expertizele efectuate și plătite de către administrație. 3450/1998 privind decizia prefectului din 22 aprilie 1997 (care aproba condițiile de protecție a mediului pentru funcționarea radarului), acesta afirma că 3452/1998 (privind decizia de expropriere), se pronunță astfel: În cazul în care nu există o legătură de cauzalitate între utilitatea publică și exproprierea terenului în cauză, se respinge ca inadmisibilă, deoarece aceste terenuri sunt situate (...) în locul ales pentru instalarea radarului. Având în vedere cele de mai sus nu a depășit limitele puterii discreționare a administrației (...) Înainte de a alege site-ul în cauză, conducerea aviației civile a procedat, în mai multe etape și în colaborare cu societatea care furnizase radarul, la examinarea celor opt site-uri diferite și l-a reținut pe cel care părea să răspundă nevoilor de funcționare eficientă a radarului. În cele din urmă, în Hotărârea nr. 3454/1998 și nr. 3455/1998 (în ceea ce privește rechiziționarea), Consiliul de Stat a susținut că această rechiziție se justifică printr-o necesitate socială imperioasă, urgentă și provizorie și la care ar putea aduce un remediu unei măsuri de expropriere în conformitate cu art. 17 din Constituție. În plus, aceasta a fost permisă conform legislației relevante, deoarece a avut loc pentru construirea unei lucrări finanțate printr-un program al Comunităților Europene limitat în timp. Consiliul a constatat că decizia de expropriere fusese luată și că acțiunea în anulare a reclamanților împotriva acesteia fusese respinsă. 3448/1998 a fost certificat conform, după ce a fost pus la dispoziție, la 10 noiembrie 1998. Hotărârile nr. 3451/1998 și nr. 3455/1998, la 18 noiembrie 1998. La 26 martie În iunie 1998, la 17 noiembrie 1998, 19 ianuarie 1999 și 9 februarie 1999. Prin hotărârea din 9 iunie 1999 (nr. 15111/1999), instanța menționată anterior a stabilit suma menționată anterior. Reclamantul și municipalitatea primiseră deja, în temeiul rechiziționării proprietăților lor, primul 3 868 670 drahme (GRD) și al doilea 455 982 GRD. În plus, Comisia a considerat că, în cazul în care Comisia nu ar fi fost de acord cu decizia sa de inițiere a procedurii, aceasta ar fi trebuit să fie considerată ca fiind o măsură de ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din TFUE. 24 alin. (5) din Decretul legislativ nr. 797/1971 privind exproprierile. Într-adevăr, la 16 februarie 1998, ei și-au depus titlurile de proprietate la Societatea pentru proprietăți imobiliare de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La 6 aprilie 2000, Societatea menționată a informat reclamantul și municipalitatea că declarația privind suprafața expropriată nu a avut încă loc și că, prin urmare, comunicarea extraselor solicitate în instanță, în scopul recunoașterii lor ca având dreptul de a-și desfășura activitatea, era imposibilă. La 24 mai 2000, reclamantul a introdus o acțiune în anulare împotriva deciziei menționate anterior din 6 aprilie 2000, invocând refuzul societății de bunuri imobile de la .. ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. 18/1989, măsurile necesare în acest scop. La 6 decembrie 2000, reclamantul a invitat din nou Societatea menționată să-i comunice extrasele solicitate. Printr-o scrisoare din 7 decembrie 2000, această Societate a comunicat extrasele reclamantului, dar la informma că ancheta privind eventuala existență a drepturilor de proprietate asupra proprietăților în litigiu nu se încheiase încă. art. 5 din Decretul legislativ nr. 797/1971 privind exproprierile la art. 5 din decret prevede termene foarte restrictive pentru examinarea de către Consiliu a unei acțiuni în anulare împotriva unei decizii de expropriere și, în special, pentru examinarea interesului general invocat pentru expropriere. În special, acest articol este formulat astfel: (1) L. Expropriere este considerată ca fiind hotărâtă de la data publicării deciziei referitoare la aceasta în Jurnalul Oficial (...). (2) Acțiunea în anulare împotriva deciziei menționate anterior trebuie introdusă în fața Consiliului în termen de 30 de zile de la publicarea deciziei în Jurnalul Oficial. La art. 17 alineatul (2) și art. 4 din Constituție dispune pe fond de proprietate numai pentru motive de interes public dovedite în mod corespunzător, în cazurile și în modul prevăzute de lege, și întotdeauna prin intermediul unei despăgubiri prealabile și complete, care trebuie să corespundă valorii bunului expropriat la data larii în fața instanței judecătorești a cauzei cu privire la stabilirea sa provizorie. În cazul unei cereri de fixare directă a fondului de pensii definitive, se ia în considerare valoarea bunului în momentul în care acesta este stabilit în fața instanței. (4) Landuri este întotdeauna stabilită de instanțele civile; ea poate fi stabilită în mod provizoriu pe cale judiciară, după audierea sau citația unui land cu drept, pe care instanța, la discreția sa, o poate obliga, în vederea încasarii de obligații, să furnizeze o declarație corespunzătoare acesteia, în conformitate cu modalitățile prevăzute de lege. Înainte de plata unei despăgubiri definitive sau provizorii, toate drepturile proprietarului rămân intacte, nepermițându-se ocupația. La art. 18 alineatul (3) din Constituție se citește astfel: "art. 18 alineatul (3) din Constituție" se plătește în mod obligatoriu în termen de cel mult un an și jumătate de la publicarea hotărârii judecătorești cu privire la stabilirea provizorie a hotărârii judecătorești, sau în cazul unei cereri de fixare directă a hotărârii judecătorești, după publicarea hotărârii judecătorești, în caz contrar, exproprierea se suspendă de drept. Legi speciale reglementează aspectele legate de rechiziții pentru nevoile forțelor armate în caz de război sau de mobilizare, sau pentru a preveni o necesitate socială imediată care ar putea pune în pericol ordinea publică sau sănătatea publică. 1 din Convenție, reclamantul se plânge de durata și de durata procedurii în fața Consiliului de Stat. În special, declară că acesta nu examinează legalitatea deciziei comune a miniștrilor din 10 octombrie 1997, în termenele impuse de art. 5 din Decretul legislativ nr. 797/1971. În plus, cele trei cereri de suspendare a executării deciziei prefectului din 22 aprilie 1997, a deciziei din 22 aprilie 1997, precum și a deciziei de rechiziționare a terenului în cauză, au fost examinate și respinse numai la 15 și 21 aprilie 1998, în timp ce echipele tehnice începuseră lucrările la 3 martie 1998. În cele din urmă, la 8 mai 1998, când Consiliul a examinat cele trei acțiuni în anulare introduse de reclamant și cele două comune, construcția clădirilor care trebuiau să găzduiască radarul era deja încheiată. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul declară o privare de proprietate contrară acestui articol. El susține că Consiliul de Stat a încălcat în mod deliberat dispozițiile art. 5 din Decretul legislativ nr. 797/1971 și l-a împiedicat pe acesta din urmă să beneficieze de Mai mult decât atât, el afirmă că statul ocupă, de fapt, de mai bine de doi ani, proprietatea sa fără a fi despăgubit. Sumele pe care le-a primit deja în cadrul rechiziției nu ar constitui decât o fracțiune minimă din cele pe care tribunalul de mari instanțe din Salonic le stabilește pentru expropriere și pe care nu le-a atins încă, din cauza faptului că nu a reușit să-și recunoască în justiție calitatea de titular al dreptului de proprietate, însă această imposibilitate s-ar datora existenței unui cadastru în Grecia. Cu privire la excepția preliminară În primul rând, guvernul invită Curtea să respingă cererea de nerespectare a termenului de șase luni prevăzut la art. 35 alin. (1) din Convenție. Pe baza hotărârii Papachelas c. Grecia din 25 martie 1999, susține că termenul de șase luni începe de la data la care decizia internă definitivă a fost pusă la dispoziție, în acest caz punerea la dispoziție a hotărârilor nr. 3448/1998 și nr. 3455/1998 ale Consiliului a avut loc la 7 octombrie 1998 și cea a hotărârii nr. 3451/1998, 8 octombrie 1998. Întrucât reclamantul a înaintat cererea sa Curții la 21 mai 1999, adică la mai mult de șapte luni după aceste date, acesta nu a respectat termenul menționat mai sus. Reclamantul prezintă un certificat de grefă a Consiliului de Stat din care reiese că hotărârile nr. 3448/1998, nr. 3451/1998 și nr. 3455/1998 au fost puse la dispoziție la 7 și 8 octombrie 1998 și certificate de către președinte și de către grefa acestei jurisdicții la 10 și 18 noiembrie 1998; aceste hotărâri au fost trimise prin poștă autorităților administrative în cauză la 8 decembrie 1998. Tribunalul susține că cauza Papachelas, invocată de Guvern, nu este relevantă în speță, deoarece aceasta se referea la procedura urmată în fața Curții de Casație, care este reglementată de principiul inițiativei părților. Curtea reamintește că reclamantul și-a introdus cererea, în care a susținut încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție, la 10 mai 1999. 1 din Protocolul nr. 1, formularul de cerere a ajuns la grefă la 21 mai. Având în vedere această atestare și faptul că copiile hotărârilor sunt prezentate părților interesate numai după ce au fost certificate de președintele instanței competente, Curtea consideră că reclamantul și-a îndeplinit obligația prevăzută la art. 35 alineatul (1) din convenție. Prin urmare, Curtea respinge excepția preliminară pe care o face. Pe temei Reclamantul declară o dublă încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție care, în partea sa relevantă, se citește astfel Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) și într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul subliniază că, prin hotărârile sale din 25 septembrie 1998, Consiliul de la .. ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. 3 din Constituție. De asemenea, el a considerat că un aviz al Consiliului municipal privind decizia de rechiziționare a unei suprafețe aparținând unei comune nu avea nici un impact asupra validității acestei măsuri. În cele din urmă, el a examinat aspecte referitoare la legalitatea deciziei de rechiziționare și la limitele puterii discreționare a administrației în acest domeniu. Toate aceste probleme complexe au fost examinate rapid de către Consiliu la data de 26 ianuarie 1998: a sesizat acțiunea la data de 8 mai 1998, a intenționat la 2 iunie 1998 și și-a pronunțat hotărârea (nr. 3448/1998) la 25 septembrie 1998 și a făcut același lucru pentru acțiunea introdusă la data de 2 decembrie 1997 care a dat naștere la Hotărârea nr. 3451/1998 ; în special, la 20 ianuarie 1998, președintele Consiliului de Stat a examinat această acțiune la formarea plenară a acestei instanțe. În ceea ce privește termenele prevăzute la art. 5 alineatul (2) din Decretul nr. 797/1971, acestea au caracter indicativ și neobligatoriu; prin aceste termene, legiuitorul a dorit să indice necesitatea ca instanțele să soluționeze în mod prioritar litigiile care apar la momentul exproprierii. Nerespectarea strictă a acestor termene nu poate duce la o încălcare a cerinței termenului rezonabil garantat prin art. 6 din Convenție. În primul rând, Consiliul de Stat trebuia să se pronunțe cu privire la acțiunea din 26 ianuarie 1998 înainte de a se pronunța asupra celei din 2 decembrie 1997. Pe scurt, complexitatea cauzei, caracterul indicativ al termenului de la art. 5 2 menționat anterior, numărul și dificultatea întrebărilor adresate Consiliului de Stat l-au obligat pe președintele acestuia să se adreseze cauzei în fața sesiunii plenare a Consiliului de Stat. Cu toate acestea, această formare plenară nu trebuie considerată ca fiind supusă acelorași ritmuri de lucru ca și cele care se aplică diferitelor camere ale acestei jurisdicții. În orice caz, Consiliul a statuat în termen de șase luni în această cauză. Reclamantul reproșează Consiliului că a admis că acțiunile administrative trebuie să aștepte sfârșitul executării tuturor actelor administrative împotriva cărora au fost aduse aceste acțiuni. Presupunând chiar că termenul prevăzut la art. 5 din Decretul nr. 797/1991 fie indicativ, nu ar fi permis să se priveze proprietarul expropriat de orice protecție judiciară. În plus, complexitatea unei cauze aduse în fața unei instanțe nu ar trebui să servească drept pretext administrației pentru a-și executa acțiunile împotriva administratorilor. În plus, el reproșează Consiliului de Stat că nu a dorit să controleze aprecierile tehnice ale administrației cu privire la lipsa de nocivitate a radarului și să dispună de expertiză în această privință, în timp ce rapoartele științifice ale reclamantului au concluzionat că există o astfel de nocivitate. În ceea ce privește motivul întemeiat pe durata procedurii, Curtea constată că reclamantul și-a introdus cele două acțiuni în fața Consiliului din 2 decembrie 1997 și 26 ianuarie 1998 și că această instanță a stabilit aceeași dată pentru dezbaterile (8 mai 1998) și și-a pronunțat hotărârile cu privire la cele două acțiuni la 25 septembrie 1998. Prin urmare, procedura a durat nouă luni și douăzeci 3 zile. Or, o astfel de durată, într-o cauză fără îndoială complexă și care a trebuit să fie deferită formării plenare a Consiliului de la ë , nu poate fi considerată ca fiind excesivă în raport cu art. 6 alin. (1) în ceea ce privește termenul menționat la art. 5 din Decretul nr. 797/1971, Curtea nu este obligată sau numai indicativă în temeiul jurisprudenței Consiliului de Stat, cum ar fi guvernul. De altfel, reclamantul nu pare să conteste în mod special această afirmație a guvernului. În ceea ce privește motivul întemeiat pe caracterul inechitabil al procedurii, Curtea constată că termenul în care Consiliul a pronunțat cu privire la acțiunile în anulare, precum și la cererile de suspendare a executării nu a privat reclamantul de o protecție judiciară efectivă : Consiliul de Stat a respins acțiunile și cererile în cadrul unei proceduri contradictorii în cursul căreia reclamantul avea posibilitatea de a-și dezvolta pe deplin argumentele. În această privință, Curtea arată că reclamantul a depus experți care contraziceau aprecierile tehnice ale administrației referitoare la negativitatea radarului. Faptul că Consiliul de Stat nu a considerat utilă o expertiză, astfel cum a dorit reclamantul, este de competența sa discreționară și nu poate fi considerat ca aducând atingere caracterului echitabil al procedurii. În sfârșit, Curtea constată că, în cazul în care reclamantul a fost privat de utilizarea proprietății sale prin intermediul rechiziționării în timp ce procedura era încă în curs de desfășurare și lucrările de construcție ale clădirii radarului finalizate în momentul în care Consiliul de Stat a statuat, Tribunalul de Mare Instanță din Salonic i-a acordat o despăgubire pentru această privare momentană pentru nevoile rechiziționării. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Reclamantul declară, de asemenea, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul subliniază că proprietatea reclamantului a fost aleasă pentru instalarea unui radar destinat să asigure siguranța zborurilor către și dinspre aeroportul din Salonic. Lipsa de utilizare a acestei proprietăți pentru o anumită perioadă de timp, prin intermediul unei rechiziții, este prevăzută de Constituție și de legislația internă relevantă, în cazul în care există o nevoie socială imperioasă care nu poate fi imediat servită printr-o procedură de expropriere deja inițiată. În speță, rechiziția în litigiu constituia o sarcină temporară asupra proprietății reclamantului (în măsura în care este valabilă până la 31 decembrie 2000) în scopul de interes public, siguranța zborurilor. Caracterul temporar al acestei măsuri nu a dus la privarea de proprietate, cu atât mai mult cu cât autoritățile competente au acordat reclamantului o indemnizație pentru privarea de utilizarea acestei proprietăți, stabilită la 3 800 265 GRD și depus la Fondul de depozit și consemnări, de unde reclamantul o putea retrage în orice moment, fără nicio condiție. Reclamantul avea dreptul de a contesta în justiție valoarea acestei indemnizații, dar nu a făcut uz de această posibilitate. Reclamantul susține că procedura în anulare în fața Consiliului de Stat și cea în fața instanțelor civile pentru stabilirea dreptului la despăgubiri constituie un întreg și că este imposibil să se disocieze aceste proceduri. El susține că, în ciuda faptului că reținerea de către instanța de mare instanță din Salonic nu este contestată de către statul membru, este imposibil să atingă această indemnizație, deoarece suprafața în cauză nu era încă realizată și că, în Grecia, nu există nici un cadastru. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond; rezultă că acest aspect nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 Õ 3 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate, partea reclamantului întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Erik Fribergh András Baka Premier