Karagiannis și alții împotriva Greciei

Legi speciale reglementează problemele privind réquisițiile pentru nevoile forțelor armate în caz de război sau mobilizare, sau pentru a face față unei necesități sociale imediate de natură a periclita ordinea publică sau sănătatea publică.'' De cealaltă parte, art. 17 din Constituția din 1975, actualmente în vigoare, dispune: ''1. Proprietatea este plasată sub protecția statului. Drepturile care decurg din ea nu pot fi totuși exercitate în dauna interesului general. 2. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât din cauză de utilitate publică, în mod corespunzător dovedit, în cazuri și conform procedurii determinate de lege și întotdeauna cu plată prealabilă completă. Aceasta trebuie să corespundă valorii pe care o posedă proprietatea expropriată în ziua ședinței privind fixarea provisorie a despăgubirii de către tribunal. În caz de cerere vizând fixarea imediată a despăgubirii definitive, se iau în considerare valoarea pe care o posedă proprietatea expropriată în ziua ședinței tribunalului privind această cerere (...).'' GRIEVURI 1. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor lor. 2. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de asemenea de durata procedurii. ÎN DREPT 1. Reclamantul se plânge că ocupația ilegală a terenurilor lor de către Fondul marinei naționale de la 1967 aduce atingere dreptului la respectarea bunurilor lor. Afirmă că de atunci, nu au putut nici dispune de bunuri lor nici să fie despăgubiți în conformitate cu legea. Reclamantul se plânge de asemenea de decizia de expropriație a terenurilor lor, luată la 4 februarie 1999. Afirmă, pe de o parte, că tribunalul de prima instanță din Atena a fixat despăgubirea de expropriație la o sumă considerabil mai mică decât valoarea actuală a terenurilor litigioase. Pe de altă parte, se plânge că nu li s-a acordat nicio sumă pentru prejudiciul material sau moral suferit din cauza lipsiturii de compensație a proprietății lor timp de treizeci și patru de ani. Reclamantul invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, redactat după cum urmează: ''Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât din cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Prevederile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care îl posedă statele de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.'' A. Pozițiile Guvernului 1. Excepțiile Guvernului a) Incompetență ratione temporis Guvernul susține ca prioritate că grievul scapă competenței ratione temporis a Curții deoarece se referă la fapte anterioare 20 noiembrie 1985, dată de intrare în vigoare a acceptării dreptului de acces individual de către Grecia. Afirmă că încălcarea de care se plânge reclamantul trage originea ocupației terenurilor lor de către Fondul marinei naționale în 1967; conform acestuia, actul privând o persoană de proprietate este un act instantaneu care nu generează o situație continuă. De altfel, chiar dacă s-ar considera că se află în fața unei situații continue, Guvernul contestă reclamantul calitatea de proprietari ai terenurilor în cauză. b) Privind calitatea de ''victime'' a reclamantul Guvernul afirmă că reclamantul nu pot pretinde că sunt victime ale unei încălcări a drepturilor garantate de art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece nicio decizie judiciară nu ar fi reconoscut încă calitatea de proprietari. Afacerea este în prezent în curs de soluționare în fața jurisdicțiilor grece și acestora le revine sarcina de a se pronunța asupra acestei chestiuni. c) Privind respectarea termenului de șase luni Guvernul susține apoi că cererea este întârziată. După opinia sa, situația în această afacere, atât din punct de vedere al faptelor cât și din punct de vedere legal, a fost definitivă determinată de la 1994 cel mai târziu, când statul și Fondul marinei naționale se prezentară în fața curții de apel din Atena și susținuseră vigorosacursul lor împotriva deciziei nr. 109/1991 a celei de-a doua comisii de expropriație, în pofida hotărârii pronunțate de Curt în cauza Papamichalopoulos. În consecință, reclamantul ar fi trebuit să sesizeze Curtea în 1994. d) Privind epuizarea cailor de atac interne Guvernul ridică în final mai multe excepții de neepuizare a căilor de atac interne. Observă mai întâi că reclamantul nr. 22–38, 41–43 și 45 nu au sesizat tribunalul de mare instanță din Atena cu o acțiune de revendicare a proprietății terenurilor în cauză. Cât privește ceilalți reclamant care au angajat această procedură, Guvernul susține că nu au dovedit zel în urmărirea acțiunii lor. Faptul că Dl. Petros Papamichalopoulos nu a putut obține executarea deciziilor pronunțate în favoarea sa la finalizarea aceleiași proceduri, nu ar trebui să-i aducă pe interesanți la concluzia că era o cale de atac ineficace. Guvernul observă, de altfel, că procedura angajată în fața celei de-a doua comisii de expropriație, tendând la recuperare în schimbul terenurilor de valoare egală, este în prezent în curs de soluționare în fața curții de apel din Atena. La finalizarea acestei proceduri, dreptul de proprietate al reclamantul ar putea fi recunoscut și protejat. Guvernul observă în fine că terenurile litigioase au fost expropriate și că tribunalul de prima instanță din Atena tocmai a fixat prețul unitar provizoriu de despăgubire. Această despăgubire va fi depusă la Fondul de Depozit și Consemnare, care va o versă persoanelor care vor fi recunoscute pe cale judiciară ca beneficiare. Această procedură va determina statutul de proprietate al terenurilor în cauză și drepturile proprietarilor care decurg din ea. 2. Cât privește fondul Guvernul afirmă că grievul este lipsit de temei. Se repetă că dreptul de proprietate al reclamantul nu a fost încă recunoscut de jurisdicțiile grece și că, prin urmare, creanțele lor nu sunt exigibile. De altfel, Guvernul afirmă că statul nu a ocupat ilegal terenurile litigioase, dar, considerând că este proprietar legitim al acestora, le-a transferat Fondului marinei naționale. B. Poziția reclamantul Reclamantul răspund că, ridicând aceste excepții, Guvernul dovedește rea credință și încearcă să induc Curtea în eroare. Subliniază mai întâi că cererea lor se bazează pe aceleași fapte ca afacerea Papamichalopoulos și că decizia pronunțată de Curt în această afacere răspunde deja la toate susținerile Guvernului. În particular, observă că grievurile lor se referă la o situație continuă care subsistă în prezent. De altfel, dreptul lor de proprietate a fost recunoscut în mod explicit de decizia nr. 109/1991 din 3 iulie 1991 a celei de-a doua comisii de expropriație și confirmat de demersurile administrației care a manifestat preocuparea de a remedia situația creată de ocupația neregulamentară a terenurilor litigioase. Acestea nu au aparținut niciodată statului și aceasta decurge fără echivoc din hotărârea nr. 8011/1976 a curții de apel din Atena (a se vedea mai sus), care s-a pronunțat asupra întregului teren ocupat și nu doar asupra celui aparținând Dlui. Papamichalopoulos, după cum afirmă Guvernul. Reclamantul afirmă în fine că excepțiile trase din neepuizarea căilor de atac interne și nerespectarea termenului de șase luni sunt contradictorii și neîtemeidate. C. Aprecierea Curții 1. Privind excepțiile Guvernului a) Privind competența ratione temporis a Curții Curtea observă că încălcarea alegată de reclamantul a început în 1967, odată cu adoptarea legii nr. 109/1967. La acea vreme, Grecia ratificase deja Convenția și Protocolul nr. 1, la 28 martie 1953; aceștia intrasera în vigoare la adresa sa la 3 septembrie 1953 pentru primul și 18 mai 1954 pentru al doilea. Grecia le-a denunțat la 12 decembrie 1969, cu efectul la 13 iunie 1970, dar fără a fi deci eliberată de obligațiile rezultând din acestea ''în ceea ce privește orice faptă care, putând constitui o încălcare a acestor obligații, ar fi fost comisă de ea'' anterior (art. 65 § 2 anterior al Convenției); le-a ratificat din nou la 28 noiembrie 1974, după colapsul dictaturii militare rezultate din lovitura de stat din aprilie 1967. Fără îndoială că Grecia nu a recunoscut competența Comisiei europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește cererile ''individuale'' (art. 25 anterior al Convenției) decât la 20 noiembrie 1985 și doar pentru acte, decizii, fapte sau evenimente posterioare acestei date (Anuarul Convenției, volumul 28, p. 10), dar Curtea observă că grievurile interesanților se referă la o situație continuă, care subsistă în prezent. Deci convine să se respingă excepția ridicată de Guvern. b) Privind calitatea de ''victime'' a reclamantul Conform articolului 34 din Convenție, ''Curtea poate fi sesizată cu o cerere de către orice persoană fizică (...) care se pretinde victimă a unei încălcări de una dintre Înaltele Părți Contractante a drepturilor recunoscute în Convenție sau în Protocoalele sale (...)''. Curtea nu împărtășește opinia Guvernului că calitatea reclamantul ca proprietari ai terenurilor în cauză nu a fost încă stabilită. Observă mai întâi că, prin decizie nr. 109/1991 din 3 iulie 1991, cea de-a doua comisie de expropriație a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantul. Expertul desemnat de curtea de apel din Atena pentru verificarea titlurilor de proprietate ale reclamantul a ajuns la aceeași concluzie (raport din 29 mai 1997). Chiar dacă procedurile nu sunt încă finalizate la nivel intern, Curtea constată că nu există niciun element în dosar susținând teza Guvernului. De altfel, decurge din deciziile pronunțate de jurisdicțiile grece că actul legislativ nr. 109/1967 nu a avut efectul de a transfera proprietatea terenurilor Fondului marinei naționale. Absența unui asemenea efect este, de mai departe, confirmată de demersurile administrației care a manifestat preocuparea de a remedia situația creată de ocupația neregulamentară a terenurilor. Pentru nevoile acestui litigiu, convine deci să se considere aceștia din urmă ca fiind proprietari ai terenurilor în cauză. Ocupația acestor terenuri de către Fondul marinei naționale a reprezentat o ingerință evidentă în exercitarea dreptului reclamantul la respectarea bunurilor lor. Aceștia pot deci pretinde că sunt victime ale unei încălcări la drepturile garantate de art. 1 din Protocolul nr. 1. c) Privind respectarea termenului de șase luni Curtea reamintește că conform articolului 35 § 1 din Convenție, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne și într-un termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. Curtea nu observă niciun element în dosar dând de gândit că punctul de plecare al termenului de șase luni trebuie fixat în cazul de față în 1994, după cum susține Guvernul. În schimb, a judecat deja că grievurile reclamantul au legătură cu o situație continuă care persistă. Regula de șase luni nu se aplică deci. d) Privind epuizarea căilor de atac interne Curtea reamintește că fundamentul regulii epuizării căilor de atac interne constă în faptul că înainte de a sesiza un tribunal internațional, reclamantul trebuie să fi dat statului responsabil facultatea de a remedia încălcările invocate prin mijloace interne, folosind resursele judiciare oferite de legislația națională cu condiția să se dovedească eficace și suficiente (''Civet c. Franța'' [Marea Cameră], nr. 29340/95, § 41, ECHR 1999-VI). Este adevărat că, în cazul de față, nu toți reclamantul au angajat o procedură tendând la restituirea terenurilor ocupate. Este de asemenea exact că procedura – angajată de data aceasta de ansamblul reclamantul – tendând la recuperare în schimbul terenurilor de valoare egală este în prezent în curs de soluționare în fața curții de apel din Atena. În fine, este de asemenea adevărat că procedura de expropriație formală a terenurilor litigioase, angajată la 4 februarie 1999, nu s-a finalizat încă. Cu toate acestea, Curtea observă că până în prezent, ocupația terenurilor în cauză durează de mai mult de treizeci și trei de ani, din care mai mult de cincisprezece ani după 20 noiembrie 1985. Această lungă perioadă este marcată de pierderea oricărei disponibilități a terenurilor în cauză, combinată cu eșecul încercărilor făcute până acum pentru a remedia situația incriminată. Ar fi deci excesiv să se ceară reclamantul să mai aștepte epuizarea căilor de atac interne. Deci convine să se respingă excepția de neepuizare ridicată de Guvern. 2. Cât privește fondul Curtea estimează, în lumina ansamblului argumentelor părților, că acest griev pune serii probleme de faptă și drept care nu pot fi rezolvate la acest stadiu al examinării cererii, dar necesită un examen pe fond; rezultă că acest griev nu ar putea fi declarat manifestă neîtemeiat, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost relevat. 2. Reclamantul se plânge de asemenea de durata procedurii. Invocă art. 6 § 1 din Convenție, ale căror dispoziții pertinente sunt redactate după cum urmează: ''Orice persoană are dreptul ca cauza să-i fie judecată (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...), care va decide (...) cu privire la contestații privind drepturile și obligațiile de natură civilă (...)'' Guvernul se limitează în observațiile sale la procedura tendând la recuperare în schimbul terenurilor de valoare egală. Afirmă că reclamantul au contribuit considerabil la prelungirea acestei proceduri, din cauza lipsului de zel în gestionarea afacerii. Adaugă că decurge din cronologia procedurii că autoritățile judiciare, atunci când au fost în măsură să o fac, s-au pronunțat în termene rezonabile. Reclamantul afirmă că cauza lor cunoaște o durată excesivă. Curtea estimează, în lumina criteriilor dezvoltate prin jurisprudența sa privind ''termenul rezonabil'', și ținând seama de ansamblul elementelor în posesia sa, că acest griev trebuie să facă obiectul unui examen pe fond. Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Declară cererea admisibilă, cu toate problemele de fond rezervate. Erik Fribergh András Baka Grefier Președinte ANEXĂ Lista reclamantul 1. Dimitrios KARAGIANNIS 2. Alexandros KARAGIANNIS 3. Aggeliki KARAGIANNIS 4. Ioannis SAVVOPOULOS

Michaïl LEFKADITIS

Aggeliki TOGGOUSIDI

Georgios KARAKITSOS fiu al lui Athanasios

Dimitrios KARAKITSOS fiu al lui Athanasios

Nikolaos KARAKITSOS fiu al lui Athanasios

Evaggelia KARAKITSOS

Georgios KARAKITSOS fiu al lui Alexandros

Ioannis KARAKITSOS

Konstantinos KARAKITSOS

Michaïl KARAKITSOS

Antonios KARAKITSOS

Maria KARAKITSOS

Dimitrios KARAKITSOS al lui Alexandros

Nikolaos KARAKITSOS al lui Alexandros

Christos KARAKITSOS

Stergios KARAKITSOS

Fotini KARAKITSOS

Georgia SAFRA

Aggeliki BARBAS

Vassiliki BARBAS

Anastasios BARBAS

Ioannis BARBAS fiu al lui Georgios

Dimitrios BARBAS fiu al lui Georgios

Gerasimos BARBAS

Eleni BARBAS

Ioannis BARBAS fiu al lui Antonios

Sophia BARBAS

Aikaterini BARBAS

Christos BARBAS

Dimitrios BARBAS fiu al lui Antonios

Fotini MEXI

Vassiliki KENTISTOU

Paraskevi CHRYSINA

Apostolos TSOUTIS

Konstantinos TOURKADONIS

Antonia ZEGGINI

Antonios ZOUBERIS

Anastasios ZOUBERIS

Nikolaos ZOUBERIS

Maria FAFOUTI

Paraskevas THLIVERIS [1] a se vedea Papamichalopoulos c. Grecia, hotărâre pe fond din 24 iunie 1993, seria A nr. 260-B; (art. 50) hotărâre din 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B.

Nul n’est privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique, dûment prouvée, dans les cas et suivant la procédure déterminés par la loi et toujours moyennant une indemnité préalable et complète. L’indemnité est toujours fixée par les juridictions civiles ; en cas d’urgence, elle peut aussi être fixée provisoirement par voie judiciaire, après audition ou convocation de l’ayant droit, que le tribunal, à sa discrétion, peut obliger à fournir un cautionnement correspondant à celle-ci, selon les modalités prévues par la loi. Avant le paiement de l’indemnité fixée définitivement ou provisoirement, tous les droits du propriétaire restent intacts, l’occupation de la propriété n’étant pas permise (...)

Des lois spéciales règles les matières concernant les réquisitions pour les besoins des forces armées en cas de guerre ou de mobilisation, ou pour parer à une nécessité sociale immédiate de nature à mettre en danger l’ordre public ou la santé publique. » De son côté, l’article 17 de la Constitution de 1975, actuellement en vigueur, dispose : « 1. La propriété est placée sous la protection de l’État. Les droits qui en dérivent ne peuvent toutefois s’exercer au détriment de l’intérêt général. 2. Nul ne peut être privé de sa propriété, si ce n’est que pour cause d’utilité publique, dûment prouvée, dans les cas et suivant la procédure déterminés par la loi et toujours moyennant une indemnité préalable complète. Celle-ci doit correspondre à la valeur que possède la propriété expropriée le jour de l’audience sur l’affaire concernant la fixation provisoire de l’indemnité par le tribunal. Dans le cas d’une demande visant à la fixation immédiate de l’indemnité définitive, est prise en considération la valeur que la propriété expropriée possède le jour de l’audience du tribunal sur cette demande (...). » GRIEFS 1. Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, les requérants se plaignent d’une atteinte au droit au respect de leurs biens. 2. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent en outre de la durée de la procédure. EN DROIT 1. Les requérants se plaignent que l’occupation illégale de leurs terrains par le Fonds de la marine nationale depuis 1967 porte atteinte à leur droit au respect de leurs biens. Ils affirment que depuis lors, ils n’ont pu ni disposer de leurs biens ni être indemnisés conformément à la loi. Les requérants se plaignent aussi de la décision d’expropriation de leurs terrains, prise le 4 février 1999. Ils affirment, d’une part, que le tribunal de première instance d’Athènes a fixé l’indemnité d’expropriation à un montant nettement inférieur à la valeur actuelle des terrains litigieux. D’autre part, ils se plaignent qu’ils ne se sont vus accorder aucune somme au titre du préjudice matériel ou moral souffert en raison de la privation sans compensation de leur propriété pendant trente-quatre ans. Les requérants invoquent l’article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » A. Les thèses du Gouvernement 1. Les exceptions du Gouvernement a) Incompétence ratione temporis Le Gouvernement soutient en ordre principal que le grief échappe à la compétence ratione temporis de la Cour parce qu’il est relatif à des faits antérieurs au 20 novembre 1985, date de la prise d’effet de l’acceptation du droit de recours individuel par la Grèce. Il affirme que la violation dont se plaignent les requérants tire son origine de l’occupation de leurs terrains par le Fonds de la marine nationale en 1967 ; or, selon lui, l’acte privant une personne de sa propriété est un acte instantané qui n’engendre pas une situation continue. Par ailleurs, à supposer même qu’on se trouve en l’occurrence face à une situation continue, le Gouvernement conteste aux requérants la qualité de propriétaires des terrains en question. b) Sur la qualité de « victimes » des requérants Le Gouvernement affirme en effet que les requérants ne peuvent pas se prétendre victimes d’une violation des droits garantis par l’article 1 du Protocole n o 1, car aucune décision judiciaire ne leur aurait à ce jour reconnu la qualité de propriétaires. L’affaire est actuellement pendante devant les juridictions grecques et c’est à ces dernières qu’il incombe de se prononcer sur la question. c) Sur le respect du délai de six mois Le Gouvernement soutient ensuite que la requête est tardive. A son avis, la situation dans cette affaire, tant sur le plan des faits que sur le plan juridique, avait été définitivement déterminée depuis 1994 au plus tard, lorsque l’Etat et le Fonds de la marine nationale se présentèrent devant la cour d’appel d’Athènes et soutinrent vigoureusement leur recours contre la décision n o 109/1991 de la deuxième commission d’expropriation, en dépit de l’arrêt rendu par la Cour dans l’affaire Papamichalopoulos. Par conséquent, les requérants auraient dû saisir la Cour en 1994. d) Sur l’épuisement des voies de recours internes Le Gouvernement soulève enfin plusieurs exceptions de non-épuisement des voies de recours internes. Il note tout d’abord que les requérants n os 22–38, 41–43 et 45 n’ont pas saisi le tribunal de grande instance d’Athènes d’une action en revendication de la propriété des terrains en question. Quant aux autres requérants qui ont engagée cette procédure, le Gouvernement soutient qu’ils n’ont pas fait preuve de diligence pour suivre leur action. Le fait que M. Petros Papamichalopoulos n’a pas pu obtenir l’exécution des décisions rendues en sa faveur à l’issue de la même procédure, ne saurait amener les intéressés à conclure qu’il s’agissait d’une voie de recours inefficace. Le Gouvernement note, par ailleurs, que la procédure engagée devant la deuxième commission d’expropriation, tendant à la récupération en échange de terrains d’égale valeur, est actuellement pendante devant la cour d’appel d’Athènes. A l’issue de cette procédure, le droit de propriété des requérants pourrait être reconnu et protégé. Le Gouvernement note enfin que les terrains litigieux ont été expropriés et que le tribunal de première instance d’Athènes vient de fixer le prix unitaire provisoire d’indemnisation. Cette indemnité sera déposée à la Caisse des dépôts et consignations, qui la versera aux personnes qui seront reconnues par voie judiciaire comme bénéficiaires. Cette procédure déterminera le statut de propriété des terrains litigieux et les droits des propriétaires qui en découlent. 2. Quant au fond Le Gouvernement affirme que le grief est dénué de fondement. Il répète que le droit de propriété des requérants n’a pas encore été reconnu par les juridictions grecques et que, dès lors, leurs créances ne sont pas exigibles. Par ailleurs, le Gouvernement affirme que l’Etat n’a pas occupé de façon illégale les terrains litigieux, mais, se considérant comme leur propriétaire légitime, il les a transférés au Fonds de la marine nationale. B. La thèse des requérants Les requérants répondent qu’en soulevant ces exceptions, le Gouvernement fait preuve de mauvaise foi et essaye d’induire la Cour en erreur. Ils soulignent tout d’abord que leur requête se fonde sur les mêmes faits que l’affaire Papamichalopoulos et que la décision rendue par la Cour dans cette affaire répond déjà à toutes les allégations du Gouvernement. En particulier, ils notent que leurs griefs ont trait à une situation continue qui subsiste à l’heure actuelle. Par ailleurs, leur droit de propriété a été explicitement reconnu par la décision n o 109/1991 du 3 juillet 1991 de la deuxième commission d’expropriation, et confirmé par les démarches de l’administration qui a manifesté son souci de remédier à la situation créée par l’occupation irrégulière des terrains litigieux. Ceux-ci n’ont jamais appartenu à l’Etat et cela ressort sans équivoque de l’arrêt n o 8011/1976 de la cour d’appel d’Athènes (voir ci-dessus), qui se prononça sur l’ensemble des terrains occupés et pas seulement sur ceux appartenant à M. Papamichalopoulos, comme l’affirme le Gouvernement. Les requérants affirment enfin que les exceptions tirées du non-épuisement des voies de recours internes et du non-respect du délai de six mois sont contradictoires et non fondées. C. L’appréciation de la Cour 1. Sur les exceptions du Gouvernement a) Sur la compétence ratione temporis de la Cour La Cour note que l’atteinte alléguée par les requérants a commencé en 1967, avec l’adoption de la loi n o 109/1967. A l’époque, la Grèce avait déjà ratifié la Convention et le Protocole n o 1, le 28 mars 1953 ; ils étaient entrés en vigueur à son égard le 3 septembre 1953 pour la première et le 18 mai 1954 pour le second. La Grèce les dénonça le 12 décembre 1969, avec effet au 13 juin 1970, mais sans se trouver pour autant dégagée des obligations résultant d’eux « en ce qui concerne tout fait qui, pouvant constituer une violation de ces obligations, aurait été accompli par elle » auparavant (ancien article 65 § 2 de la Convention) ; elle les ratifia derechef le 28 novembre 1974, après l’effondrement de la dictature militaire issue du coup d’Etat d’avril 1967. Sans doute la Grèce ne reconnut-elle la compétence de la Commission européenne des Droits de l’Homme en matière de requêtes « individuelles » (ancien article 25 de la Convention) que le 20 novembre 1985, et seulement pour les actes, décisions, faits ou événements postérieurs à cette date (Annuaire de la Convention, volume 28, p. 10), mais la Cour note que les griefs des intéressés ont trait à une situation continue, qui subsiste à l’heure actuelle. Il convient donc de rejeter l’exception soulevée par le Gouvernement. b) Sur la qualité de « victimes » des requérants Aux termes l’article 34 de la Convention, « la Cour peut être saisie d’une requête par toute personne physique (...) qui se prétend victime d’une violation par l’une des Hautes Parties contractantes des droits reconnus dans la Convention ou ses Protocoles (...) ». La Cour ne partage pas l’opinion du Gouvernement que la qualité des requérants comme propriétaires des terrains en question n’a pas encore été établie. Elle note tout d’abord que, par décision n o 109/1991 du 3 juillet 1991, la deuxième commission d’expropriation reconnut le droit de propriété des requérants. L’expert désigné par la cour d’appel d’Athènes en vue de faire vérifier les titres de propriété des requérants parvint à la même conclusion (rapport du 29 mai 1997). Même si les procédures ne sont pas encore achevées au niveau interne, la Cour constate qu’il n’y a aucun élément dans le dossier militant en faveur de la thèse du Gouvernement. Par ailleurs, il ressort des décisions rendues par les juridictions grecques que l’acte législatif n o 109/1967 n’a pas eu pour effet de transférer la propriété des terrains au Fonds de la marine nationale. L’absence de tel effet est, de plus, confirmée par les démarches de l’administration qui a manifesté son souci de remédier à la situation créée par l’occupation irrégulière des terrains. Pour les besoins du présent litige, il y a donc lieu de considérer ces derniers comme propriétaires des terrains en cause. L’occupation de ces terrains par le Fonds de la marine nationale a représenté une ingérence manifeste dans la jouissance du droit des requérants au respect de leurs biens. Ces derniers peuvent donc se prétendre victimes d’une atteinte aux droits garantis par l’article 1 du Protocole n o 1. c) Sur le respect du délai de six mois La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes et dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive. La Cour n’aperçoit aucun élément dans le dossier donnant à penser que le point de départ du délai de six mois doit être fixé en l’espèce en 1994, comme le soutient le Gouvernement. En revanche, elle a déjà jugé que les griefs des requérants portent sur une situation continue qui perdure. La règle de six mois ne trouve donc pas à s’appliquer. d) Sur l’épuisement des voies de recours internes La Cour rappelle que le fondement de la règle de l’épuisement des voies de recours internes consiste en ce qu’avant de saisir un tribunal international, le requérant doit avoir donné à l’État responsable la faculté de remédier aux violations alléguées par des moyens internes, en utilisant les ressources judiciaires offertes par la législation nationale pourvu qu’elles se révèlent efficaces et suffisantes ( Civet c. France [GC], n o 29340/95, § 41, ECHR 1999-VI). Il est vrai que, dans le cas l’espèce, tous les requérants n’ont pas engagé une procédure tendant à la restitution des terrains occupés. Il est aussi exact que la procédure – engagée cette fois par l’ensemble des requérants – tendant à la récupération en échange de terrains d’égale valeur est actuellement pendante devant la cour d’appel d’Athènes. Enfin, il est également vrai que la procédure d’expropriation formelle des terrains litigieux, engagée le 4 février 1999, n’a pas encore abouti. Toutefois, la Cour note qu’à ce jour, l’occupation des terrains en cause dure depuis plus de trente-trois ans dont plus de quinze ans après le 20 novembre 1985. Cette longue période est marquée par la perte de toute disponibilité des terrains en cause, combinée avec l’échec des tentatives menées jusqu’ici pour remédier à la situation incriminée. Ce serait donc excessif de demander aux requérants d’attendre encore l’épuisement des voies de recours internes. Il échet donc de rejeter l’exception de non-épuisement soulevée par le Gouvernement. 2. Quant au fond La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond ; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé. 2. Les requérants se plaignent en outre de la durée de la procédure. Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention, dont les parties pertinentes sont ainsi libellées : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Le Gouvernement se limite dans ses observations à la procédure tendant à la récupération en échange de terrains d’égale valeur. Il affirme que les requérants ont considérablement contribué à l’allongement de cette procédure, en manquant de diligence dans la conduite de l’affaire. Il ajoute qu’il ressort de la chronologie de la procédure que les autorités judiciaires, lorsqu’elles ont été en mesure de le faire, ont statué dans des délais raisonnables. Les requérants affirment que leur cause connaît une durée excessive. La Cour estime, à la lumière des critères dégagés par sa jurisprudence en matière de « délai raisonnable », et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête recevable, tous moyens de fond réservés. Erik Fribergh András Baka Greffier Président ANNEXE Liste des requérants 1. Dimitrios KARAGIANNIS 2. Alexandros KARAGIANNIS 3. Aggeliki KARAGIANNIS 4. Ioannis SAVVOPOULOS

Michaïl LEFKADITIS

Aggeliki TOGGOUSIDI

Georgios KARAKITSOS fils d’Athanasios

Dimitrios KARAKITSOS fils d’Athanasios

Nikolaos KARAKITSOS fils d’Athanasios

Evaggelia KARAKITSOS

Georgios KARAKITSOS fils d’Alexandros

Ioannis KARAKITSOS

Konstantinos KARAKITSOS

Michaïl KARAKITSOS

Antonios KARAKITSOS

Maria KARAKITSOS

Dimitrios KARAKITSOS d’Alexandros

Nikolaos KARAKITSOS d’Alexandros

Christos KARAKITSOS

Stergios KARAKITSOS

Fotini KARAKITSOS

Georgia SAFRA

Aggeliki BARBAS

Vassiliki BARBAS

Anastasios BARBAS

Ioannis BARBAS fils de Georgios

Dimitrios BARBAS fils de Georgios

Gerasimos BARBAS

Eleni BARBAS

Ioannis BARBAS fils d’Antonios

Sophia BARBAS

Aikaterini BARBAS

Christos BARBAS

Dimitrios BARBAS fils d’Antonios

Fotini MEXI

Vassiliki KENTISTOU

Paraskevi CHRYSINA

Apostolos TSOUTIS

Konstantinos TOURKADONIS

Antonia ZEGGINI

Antonios ZOUBERIS

Anastasios ZOUBERIS

Nikolaos ZOUBERIS

Maria FAFOUTI

Paraskevas THLIVERIS [1] voir Papamichalopoulos c. Grèce, arrêt au principal du 24 juin 1993, série A n° 260-B ; (article 50) arrêt du 31 octobre 1995, série A n° 330-B.