KARAGIANNIS ET AUTRES contre la GRECE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Recevable
KARAGIANNIS ET AUTRES contre la GRECE (CtEDO, 2001)
SECȚIUNEA A DOUA
DECIZIE
ASUPRA ADMISIBILITĂȚII
cererii nr. 51354/99
prezentată de Dimitrios KARAGIANNIS și alții
împotriva GRECIEI
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), sesizând pe 11 octombrie 2001 într-o cameră compusă din
Dl. A.B. Baka, președinte,
C.L. Rozakis,
P. Lorenzen,
Dna. M. Tsatsa-Nikolovska,
Dl. E. Levits,
A. Kovler,
V. Zagrebelsky, judecători,
și Dl. E. Fribergh, grefier de secțiune,
Văzând cererea precitată introdusă la 22 septembrie 1999 și înregistrată la 29 septembrie 1999,
Văzând observațiile prezentate de guvernul pârât și pe acelea prezentate ca răspuns de reclamant,
După deliberare, pronunță decizia următoare:
EN FAPT
Cei 45 de reclamant, ale căror nume figurează în anexa adjunctă, sunt cetățeni greci rezidând la Atena și în regiunea Attica. Sunt reprezentați în fața Curții de Dna. I. Stamoulis, avocat la barou Atena.
A. Circumstanțele speței
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
Prin legea nr. 109 din 20 august 1967, adoptată câteva luni după stabilirea dictaturii, statul grec a cedat Fondului marinei naționale (Ταμείο Εθνικού Στόλου) un domeniu de 1.165.000 m² în apropierea plajei Aghia Marina, la Marathon din Attică.
O parte din acest domeniu, de aproximativ 165.000 m², aparțineau locuitorilor din satul Kapandriti din Attică, dintre care reclamantul.
Zece dintre proprietarii domeniului s-au adresat apoi procurorului din fața tribunalului de mare instanță din Atena, cerându-i să ia măsuri provizorii și ''să restabilească situația inițială''.
Prin trei ordonanțe din 30 iulie 1968, procurorul a acceptat cererile: terenurile litigioase nu cădeau sub domeniul forestier public, dar constituiau terenuri agricole cultivate de proprietari. Una din cele trei ordonanțe a fost totuși retractată pentru ''lipsă de urgență'' de procurorul din fața curții de apel din Atena, după opoziție depusă de Fondul marinei naționale.
Prin act din 12 aprilie 1969, ministerul agriculturii a informat sediul marinei naționale că acei 165.000 m² nu cădeau sub domeniul forestier, ci erau terenuri agricole cultivate și posedated de mai mulți particulari; l-a avertizat deci a imposibilității de a dispune de această parte din domeniu cedat prin legea nr. 109/1967 și necesitatea de a lua măsuri adecvate pentru ''restabilirea dreptului''.
Cu toate acestea, departe de a restitui terenurile, marina națională a întreprins lucrări de construire a unei baze navale și a unui loc de vacanță pentru ofițeri. Un decret regal din 12 noiembrie 1969 (publicat în Jurnalul Oficial din 15 decembrie 1969) a clasificat întreaga regiune Aghia Marina ca ''fortăreață navală''.
Acțiuni de restitutie a terenurilor litigioase
După căderea dictaturii în 1974, Dl. Petros Papamichalopoulos, proprietar al unei alte părți din domeniu cedat, a sesizat tribunalul de mare instanță din Atena cu o acțiune de revendicare a proprietății terenurilor sale. Tribunalul a acceptat cererea sa. La 31 decembrie 1976, sesizată de stat, curtea de apel din Atena a estimat că în 1967, acesta din urmă nu transferase proprietatea terenurilor litigioase - care erau în ansamblu terenuri agricole aparținând mai multor particulari - deoarece nu deținea niciun titlu de proprietate asupra acestora (hotărâre nr. 8011/1976). Curtea de casație a confirmat această hotărâre la 14 iunie 1978 (hotărâre nr. 775/1978).
La 17 iulie 1978, Dl. Petros Papamichalopoulos a comunicat prin executori judecători deciziile precitate Fondului marinei naționale, în vederea executării acestora. Însoțit de un executor, s-a prezentat la intrarea bazei navale și a cerut executarea deciziilor judecătorești, dar comandantul bazei le-a refuzat accesul pe motiv că avea ordine în acest sens și ar fi fost necesară autorizație de la Sediul General al Marinei Naționale, care a refuzat-o. O demersare engajată la procurorul Curții de Casație nu a avut succes nici ea[1].
La 2 iulie 1977, ca urmare a hotărârii nr. 811/1976, Dl. Petros Karayannis, tatăl celor trei primi reclamant, Dl. Athanasios Karakitsos, tatăl reclamantul nr. 7–9, Dl. Alexandros Karakitsos, tatăl reclamantul nr. 10–18, precum și reclamantul nr. 4, 5, 19, 20, 21, 39, 40 și 44 au sesizat tribunalul de mare instanță din Atena cu o acțiune de revendicare a terenurilor lor. Statul a intervenit în procedură în favoarea Fondului marinei naționale.
Printr-o sentință înainte de a zice dreptul din 1979 (nr. 11904/1979), tribunalul a ordonat un complement de instrucție. Procedura rămâne în curs de soluționare până în prezent.
Încercarea de recuperare în schimbul terenurilor de valoare egală
La 16 octombrie 1980, ministrul agriculturii a invitat prefectura Attica de Est să cedeze interesanților terenuri de valoare egală, care ar fi situate în aceeași regiune.
Prin decizie comună din 9 septembrie 1981, miniștrii economiei, agriculturii și apărării naționale au instituit o comisie de experți. Însărcinată cu selectarea anumitor terenuri propuse în schimb de ministerul agriculturii și estimarea valorii acestora, ea și-a formulat concluziile într-un raport din 14 ianuarie 1982.
O lege nr. 1341/1983, publicată în Jurnalul Oficial din 30 martie 1983, a recunoscut în mod expres, în art. 10 al ei, că particularii revendicând proprietatea terenurilor ocupate de Fondul marinei naționale puteau cere altele în schimb, urmare procedurii articolului 263 din codul rural; prevede, în acest scop, verificarea titlurilor de proprietate conform articolului 246 din același cod.
În virtutea acestei legi, reclamantul sau predecesorii lor au sesizat a doua comisie de expropriație (Επιτροπή Απαλλοτριώσεων) din Atena, compusă din președintele tribunalului de mare instanță din Atena și experți ai administrației. Prin decizie nr. 41/1986 din 4 septembrie 1986, comisia a recunoscut dreptul lor de proprietate pe o suprafață de 38.459 m².
La 4 și 27 mai 1987 respectiv, statul și Fondul marinei naționale au formulat recurs împotriva acestei decizii în fața tribunalului de prima instanță din Atena. Prin decizie nr. 2528/1989, tribunalul a acceptat cererea statului și a declarat inadmisibil recursul Fondului marinei naționale; după părerea sa, doar statul sau interesanții aveau calitate procesuală să acționeze împotriva acestei decizii și nu terți ca Fondul marinei naționale. La 6 iulie și 3 noiembrie 1989 respectiv, reclamantul și Fondul marinei naționale au atacat această decizie.
La 30 martie 1990, prin decizie nr. 3624/1990, curtea de apel din Atena a respins apelul reclamantul. În particular, curtea de apel a estimat că tribunalul de prima instanță anulase în mod drept decizia nr. 41/1986 a celei de-a doua comisii de expropriație, în măsura în care interesanții omiseseră producerea documentelor certificând că terenurile lor nu erau ipotecate (πιστοποιητικά βαρών).
Interesanții prezentând ulterior certificatele necesare, a doua comisie de expropriație, prin decizie nr. 109/1991 din 3 iulie 1991, a recunoscut din nou dreptul lor de proprietate.
La 1 noiembrie 1991, statul a formulat recurs împotriva acestei decizii în fața tribunalului de prima instanță din Atena; Fondul marinei naționale s-a alăturat lui intervenind în procedură.
La 27 noiembrie 1992, prin decizie nr. 4965/1992, tribunalul a respins recursul și a confirmat decizia atacată.
La 8 februarie 1993, statul a atacat această decizie; Fondul marinei naționale s-a alăturat lui intervenind în procedură.
La 13 decembrie 1994, prin sentință înainte de a zice dreptul nr. 6300/1994, curtea de apel din Atena a ordonat o expertiză pentru a verifica titlurile de proprietate ale reclamantul. Expertul a depus raportul lui la 29 mai 1997. A concluzionat că reclamantul sunt proprietarii terenurilor litigioase. Procedura rămâne în curs de soluționare în fața curții de apel.
Decizia de expropriație a terenurilor litigioase
La 4 februarie 1999, prin decizie a miniștri apărării naționale, finanțelor și agriculturii, statul grec a procedat la expropriația unei suprafețe de 57.801 m², în care se află printre altele terenurile reclamantul, în favoarea marinei de război (Πολεμικό Ναυτικό), în scopul de a construi un loc de vacanță pentru familiile ofițerilor marinei.
La 29 ianuarie 2001, tribunalul de prima instanță din Atena a fixat prețul unitar provizoriu de despăgubire (sentință nr. 210/2001). Aceasta nu a fost încă versată reclamantul.
B. Dreptul intern relevant
Conform articolului 17 din Constituția greacă din 1952, aplicabil la época adoptării legii litigioase:
''1. Nimeni nu este lipsit de proprietatea sa decât din cauză de utilitate publică, în mod corespunzător dovedit, în cazuri și conform procedurii determinate de lege și întotdeauna cu plată prealabilă și completă. Despăgubirea este întotdeauna fixată de curțile civile; în caz de urgență, poate fi de asemenea fixată în mod provizoriu pe cale judiciară, după audiere sau convocarea titularului dreptului, pe care tribunalul, la discreția sa, o poate obliga să furnizeze garanție corespunzătoare acesteia, conform modalităților prevăzute de lege. Înainte de plata despăgubirii fixate în mod definitiv sau provizoriu, toate drepturile proprietarului rămân intacte, ocuparea proprietății nefiind permisă (...)
Legi speciale reglementează problemele privind réquisițiile pentru nevoile forțelor armate în caz de război sau mobilizare, sau pentru a face față unei necesități sociale imediate de natură a periclita ordinea publică sau sănătatea publică.''
De cealaltă parte, art. 17 din Constituția din 1975, actualmente în vigoare, dispune:
''1. Proprietatea este plasată sub protecția statului. Drepturile care decurg din ea nu pot fi totuși exercitate în dauna interesului general.
Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât din cauză de utilitate publică, în mod corespunzător dovedit, în cazuri și conform procedurii determinate de lege și întotdeauna cu plată prealabilă completă. Aceasta trebuie să corespundă valorii pe care o posedă proprietatea expropriată în ziua ședinței privind fixarea provisorie a despăgubirii de către tribunal. În caz de cerere vizând fixarea imediată a despăgubirii definitive, se iau în considerare valoarea pe care o posedă proprietatea expropriată în ziua ședinței tribunalului privind această cerere (...).''
GRIEVURI
Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor lor.
Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de asemenea de durata procedurii.
ÎN DREPT
Reclamantul se plânge că ocupația ilegală a terenurilor lor de către Fondul marinei naționale de la 1967 aduce atingere dreptului la respectarea bunurilor lor. Afirmă că de atunci, nu au putut nici dispune de bunuri lor nici să fie despăgubiți în conformitate cu legea. Reclamantul se plânge de asemenea de decizia de expropriație a terenurilor lor, luată la 4 februarie 1999. Afirmă, pe de o parte, că tribunalul de prima instanță din Atena a fixat despăgubirea de expropriație la o sumă considerabil mai mică decât valoarea actuală a terenurilor litigioase. Pe de altă parte, se plânge că nu li s-a acordat nicio sumă pentru prejudiciul material sau moral suferit din cauza lipsiturii de compensație a proprietății lor timp de treizeci și patru de ani. Reclamantul invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, redactat după cum urmează:
''Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât din cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Prevederile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care îl posedă statele de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.''
A. Pozițiile Guvernului
Excepțiile Guvernului
a) Incompetență ratione temporis
Guvernul susține ca prioritate că grievul scapă competenței ratione temporis a Curții deoarece se referă la fapte anterioare 20 noiembrie 1985, dată de intrare în vigoare a acceptării dreptului de acces individual de către Grecia. Afirmă că încălcarea de care se plânge reclamantul trage originea ocupației terenurilor lor de către Fondul marinei naționale în 1967; conform acestuia, actul privând o persoană de proprietate este un act instantaneu care nu generează o situație continuă.
De altfel, chiar dacă s-ar considera că se află în fața unei situații continue, Guvernul contestă reclamantul calitatea de proprietari ai terenurilor în cauză.
b) Privind calitatea de ''victime'' a reclamantul
Guvernul afirmă că reclamantul nu pot pretinde că sunt victime ale unei încălcări a drepturilor garantate de art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece nicio decizie judiciară nu ar fi reconoscut încă calitatea de proprietari. Afacerea este în prezent în curs de soluționare în fața jurisdicțiilor grece și acestora le revine sarcina de a se pronunța asupra acestei chestiuni.
c) Privind respectarea termenului de șase luni
Guvernul susține apoi că cererea este întârziată. După opinia sa, situația în această afacere, atât din punct de vedere al faptelor cât și din punct de vedere legal, a fost definitivă determinată de la 1994 cel mai târziu, când statul și Fondul marinei naționale se prezentară în fața curții de apel din Atena și susținuseră vigorosacursul lor împotriva deciziei nr. 109/1991 a celei de-a doua comisii de expropriație, în pofida hotărârii pronunțate de Curt în cauza Papamichalopoulos. În consecință, reclamantul ar fi trebuit să sesizeze Curtea în 1994.
d) Privind epuizarea cailor de atac interne
Guvernul ridică în final mai multe excepții de neepuizare a căilor de atac interne. Observă mai întâi că reclamantul nr. 22–38, 41–43 și 45 nu au sesizat tribunalul de mare instanță din Atena cu o acțiune de revendicare a proprietății terenurilor în cauză. Cât privește ceilalți reclamant care au angajat această procedură, Guvernul susține că nu au dovedit zel în urmărirea acțiunii lor. Faptul că Dl. Petros Papamichalopoulos nu a putut obține executarea deciziilor pronunțate în favoarea sa la finalizarea aceleiași proceduri, nu ar trebui să-i aducă pe interesanți la concluzia că era o cale de atac ineficace.
Guvernul observă, de altfel, că procedura angajată în fața celei de-a doua comisii de expropriație, tendând la recuperare în schimbul terenurilor de valoare egală, este în prezent în curs de soluționare în fața curții de apel din Atena. La finalizarea acestei proceduri, dreptul de proprietate al reclamantul ar putea fi recunoscut și protejat.
Guvernul observă în fine că terenurile litigioase au fost expropriate și că tribunalul de prima instanță din Atena tocmai a fixat prețul unitar provizoriu de despăgubire. Această despăgubire va fi depusă la Fondul de Depozit și Consemnare, care va o versă persoanelor care vor fi recunoscute pe cale judiciară ca beneficiare. Această procedură va determina statutul de proprietate al terenurilor în cauză și drepturile proprietarilor care decurg din ea.
Cât privește fondul
Guvernul afirmă că grievul este lipsit de temei. Se repetă că dreptul de proprietate al reclamantul nu a fost încă recunoscut de jurisdicțiile grece și că, prin urmare, creanțele lor nu sunt exigibile. De altfel, Guvernul afirmă că statul nu a ocupat ilegal terenurile litigioase, dar, considerând că este proprietar legitim al acestora, le-a transferat Fondului marinei naționale.
B. Poziția reclamantul
Reclamantul răspund că, ridicând aceste excepții, Guvernul dovedește rea credință și încearcă să induc Curtea în eroare. Subliniază mai întâi că cererea lor se bazează pe aceleași fapte ca afacerea Papamichalopoulos și că decizia pronunțată de Curt în această afacere răspunde deja la toate susținerile Guvernului.
În particular, observă că grievurile lor se referă la o situație continuă care subsistă în prezent. De altfel, dreptul lor de proprietate a fost recunoscut în mod explicit de decizia nr. 109/1991 din 3 iulie 1991 a celei de-a doua comisii de expropriație și confirmat de demersurile administrației care a manifestat preocuparea de a remedia situația creată de ocupația neregulamentară a terenurilor litigioase. Acestea nu au aparținut niciodată statului și aceasta decurge fără echivoc din hotărârea nr. 8011/1976 a curții de apel din Atena (a se vedea mai sus), care s-a pronunțat asupra întregului teren ocupat și nu doar asupra celui aparținând Dlui. Papamichalopoulos, după cum afirmă Guvernul.
Reclamantul afirmă în fine că excepțiile trase din neepuizarea căilor de atac interne și nerespectarea termenului de șase luni sunt contradictorii și neîtemeidate.
C. Aprecierea Curții
Privind excepțiile Guvernului
a) Privind competența ratione temporis a Curții
Curtea observă că încălcarea alegată de reclamantul a început în 1967, odată cu adoptarea legii nr. 109/1967. La acea vreme, Grecia ratificase deja Convenția și Protocolul nr. 1, la 28 martie 1953; aceștia intrasera în vigoare la adresa sa la 3 septembrie 1953 pentru primul și 18 mai 1954 pentru al doilea. Grecia le-a denunțat la 12 decembrie 1969, cu efectul la 13 iunie 1970, dar fără a fi deci eliberată de obligațiile rezultând din acestea ''în ceea ce privește orice faptă care, putând constitui o încălcare a acestor obligații, ar fi fost comisă de ea'' anterior (art. 65 § 2 anterior al Convenției); le-a ratificat din nou la 28 noiembrie 1974, după colapsul dictaturii militare rezultate din lovitura de stat din aprilie 1967.
Fără îndoială că Grecia nu a recunoscut competența Comisiei europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește cererile ''individuale'' (art. 25 anterior al Convenției) decât la 20 noiembrie 1985 și doar pentru acte, decizii, fapte sau evenimente posterioare acestei date (Anuarul Convenției, volumul 28, p. 10), dar Curtea observă că grievurile interesanților se referă la o situație continuă, care subsistă în prezent.
Deci convine să se respingă excepția ridicată de Guvern.
b) Privind calitatea de ''victime'' a reclamantul
Conform articolului 34 din Convenție, ''Curtea poate fi sesizată cu o cerere de către orice persoană fizică (...) care se pretinde victimă a unei încălcări de una dintre Înaltele Părți Contractante a drepturilor recunoscute în Convenție sau în Protocoalele sale (...)''.
Curtea nu împărtășește opinia Guvernului că calitatea reclamantul ca proprietari ai terenurilor în cauză nu a fost încă stabilită. Observă mai întâi că, prin decizie nr. 109/1991 din 3 iulie 1991, cea de-a doua comisie de expropriație a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantul. Expertul desemnat de curtea de apel din Atena pentru verificarea titlurilor de proprietate ale reclamantul a ajuns la aceeași concluzie (raport din 29 mai 1997).
Chiar dacă procedurile nu sunt încă finalizate la nivel intern, Curtea constată că nu există niciun element în dosar susținând teza Guvernului.
De altfel, decurge din deciziile pronunțate de jurisdicțiile grece că actul legislativ nr. 109/1967 nu a avut efectul de a transfera proprietatea terenurilor Fondului marinei naționale. Absența unui asemenea efect este, de mai departe, confirmată de demersurile administrației care a manifestat preocuparea de a remedia situația creată de ocupația neregulamentară a terenurilor.
Pentru nevoile acestui litigiu, convine deci să se considere aceștia din urmă ca fiind proprietari ai terenurilor în cauză. Ocupația acestor terenuri de către Fondul marinei naționale a reprezentat o ingerință evidentă în exercitarea dreptului reclamantul la respectarea bunurilor lor. Aceștia pot deci pretinde că sunt victime ale unei încălcări la drepturile garantate de art. 1 din Protocolul nr. 1.
c) Privind respectarea termenului de șase luni
Curtea reamintește că conform articolului 35 § 1 din Convenție, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne și într-un termen de șase luni de la data deciziei interne definitive.
Curtea nu observă niciun element în dosar dând de gândit că punctul de plecare al termenului de șase luni trebuie fixat în cazul de față în 1994, după cum susține Guvernul. În schimb, a judecat deja că grievurile reclamantul au legătură cu o situație continuă care persistă. Regula de șase luni nu se aplică deci.
d) Privind epuizarea căilor de atac interne
Curtea reamintește că fundamentul regulii epuizării căilor de atac interne constă în faptul că înainte de a sesiza un tribunal internațional, reclamantul trebuie să fi dat statului responsabil facultatea de a remedia încălcările invocate prin mijloace interne, folosind resursele judiciare oferite de legislația națională cu condiția să se dovedească eficace și suficiente (''Civet c. Franța'' [Marea Cameră], nr. 29340/95, § 41, ECHR 1999-VI).
Este adevărat că, în cazul de față, nu toți reclamantul au angajat o procedură tendând la restituirea terenurilor ocupate. Este de asemenea exact că procedura – angajată de data aceasta de ansamblul reclamantul – tendând la recuperare în schimbul terenurilor de valoare egală este în prezent în curs de soluționare în fața curții de apel din Atena. În fine, este de asemenea adevărat că procedura de expropriație formală a terenurilor litigioase, angajată la 4 februarie 1999, nu s-a finalizat încă.
Cu toate acestea, Curtea observă că până în prezent, ocupația terenurilor în cauză durează de mai mult de treizeci și trei de ani, din care mai mult de cincisprezece ani după 20 noiembrie 1985. Această lungă perioadă este marcată de pierderea oricărei disponibilități a terenurilor în cauză, combinată cu eșecul încercărilor făcute până acum pentru a remedia situația incriminată. Ar fi deci excesiv să se ceară reclamantul să mai aștepte epuizarea căilor de atac interne.
Deci convine să se respingă excepția de neepuizare ridicată de Guvern.
Cât privește fondul
Curtea estimează, în lumina ansamblului argumentelor părților, că acest griev pune serii probleme de faptă și drept care nu pot fi rezolvate la acest stadiu al examinării cererii, dar necesită un examen pe fond; rezultă că acest griev nu ar putea fi declarat manifestă neîtemeiat, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost relevat.
Reclamantul se plânge de asemenea de durata procedurii. Invocă art. 6 § 1 din Convenție, ale căror dispoziții pertinente sunt redactate după cum urmează:
''Orice persoană are dreptul ca cauza să-i fie judecată (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...), care va decide (...) cu privire la contestații privind drepturile și obligațiile de natură civilă (...)''
Guvernul se limitează în observațiile sale la procedura tendând la recuperare în schimbul terenurilor de valoare egală. Afirmă că reclamantul au contribuit considerabil la prelungirea acestei proceduri, din cauza lipsului de zel în gestionarea afacerii. Adaugă că decurge din cronologia procedurii că autoritățile judiciare, atunci când au fost în măsură să o fac, s-au pronunțat în termene rezonabile.
Reclamantul afirmă că cauza lor cunoaște o durată excesivă.
Curtea estimează, în lumina criteriilor dezvoltate prin jurisprudența sa privind ''termenul rezonabil'', și ținând seama de ansamblul elementelor în posesia sa, că acest griev trebuie să facă obiectul unui examen pe fond.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Declară cererea admisibilă, cu toate problemele de fond rezervate.
Erik Fribergh
András Baka
Grefier
Președinte
ANEXĂ
Lista reclamantul
Dimitrios KARAGIANNIS
Alexandros KARAGIANNIS
Aggeliki KARAGIANNIS
Ioannis SAVVOPOULOS
Michaïl LEFKADITIS
Aggeliki TOGGOUSIDI
Georgios KARAKITSOS fiu al lui Athanasios
Dimitrios KARAKITSOS fiu al lui Athanasios
Nikolaos KARAKITSOS fiu al lui Athanasios
Evaggelia KARAKITSOS
Georgios KARAKITSOS fiu al lui Alexandros
Ioannis KARAKITSOS
Konstantinos KARAKITSOS
Michaïl KARAKITSOS
Antonios KARAKITSOS
Maria KARAKITSOS
Dimitrios KARAKITSOS al lui Alexandros
Nikolaos KARAKITSOS al lui Alexandros
Christos KARAKITSOS
Stergios KARAKITSOS
Fotini KARAKITSOS
Georgia SAFRA
Aggeliki BARBAS
Vassiliki BARBAS
Anastasios BARBAS
Ioannis BARBAS fiu al lui Georgios
Dimitrios BARBAS fiu al lui Georgios
Gerasimos BARBAS
Eleni BARBAS
Ioannis BARBAS fiu al lui Antonios
Sophia BARBAS
Aikaterini BARBAS
Christos BARBAS
Dimitrios BARBAS fiu al lui Antonios
Fotini MEXI
Vassiliki KENTISTOU
Paraskevi CHRYSINA
Apostolos TSOUTIS
Konstantinos TOURKADONIS
Antonia ZEGGINI
Antonios ZOUBERIS
Anastasios ZOUBERIS
Nikolaos ZOUBERIS
Maria FAFOUTI
Paraskevas THLIVERIS
[1] a se vedea Papamichalopoulos c. Grecia, hotărâre pe fond din 24 iunie 1993, seria A nr. 260-B; (art. 50) hotărâre din 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B.