SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 65607/01 prezentate de Alexandros și Dimitrios KARAYIANNIS împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor LUI Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 26 ianuarie 2001, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de către reclamanți, după ce au deliberat, ia următoarea decizie ÎN FAVOARE Reclamanții, dnii Alexandros și Dimitrios Karayiannis, sunt resortisanți greci, născuți în 1964 și, respectiv, 1961 și care își au reședința în Atena. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul I. Stamoulis, avocat în barou da'e. Guvernul pârât este reprezentat de domnul Apessos, consilier pe lângă Consiliul Juridic al statului, și domnul Papida, auditor pe lângă Consiliul Juridic de la ï . Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
Reclamanții sunt proprietari indivis ai unui teren de 30 342 m2 situat pe insula Paros, înalt loc turistic în Grecia. În special, terenul este situat în locul menționat Kolymbithres, Cunoscută pentru marea sa plajă de nisip, în care stâncile săpate din bazine naturale amintesc de sculpturi. Prin decret prezidențial din 27 iulie 1988, locul numit Kolymbithres a fost calificată drept zonă în care orice construcție imobiliară ar fi controlată de la La 26 septembrie 1988, tatăl reclamanților, la momentul în care era proprietarul terenului și între timp decedat, dorind să ridice pe teren un complex hotelier, sesizează Consiliul cu privire la o acțiune în anulare a decretului, susținând că dreptul său la respectarea proprietăților sale a fost atins.
Acțiunea sa a fost respinsă printr-o hotărâre nr. 1170/1994, pe motiv că reglementarea în litigiu era în conformitate cu art. 24 din Constituție (a se vedea mai jos). La 9 ianuarie 1994, reclamanții au depus un studiu pentru amenajarea unui teren de camping în cadrul Ministerului de Interne. La 15 decembrie 1994, reclamanții au fost informați că studiul lor nu era complet și că, în orice caz, Ministerul nu l-a aprobat, din motive de ordin ecologic. La 28 martie 1995, studiul a fost transmis consiliului prefectal al Cycladelor și Oficiului Național al Turismului pentru aprobarea conformității terenului. La 19 mai 1995, printr-o decizie comună a Ministerului de l mai și al Oficiului Național al Turismului, cererea reclamanților a fost respinsă pe motiv că amenajarea unui teren de camping ar afecta mediul înconjurător, deoarece acesta ar afecta topografia site-ului (Decizia nr. 20867/1995).
În același timp, la 2 iunie 1995, Oficiul Național al Turismului a decis că terenul reclamanților nu îndeplinește criteriile stabilite de către Oficiu pentru stabilirea unui camping și, prin urmare, nu era conform cu acest scop (Decizia nr. 535421/1995). La 24 august 1995, recurentele au sesizat Consiliul cu privire la o acțiune în anulare a deciziei nr. 20867/1995. La rejudecare a avut loc, după mai multe trimiteri, la 24 februarie 1999. La 19 septembrie 2001, Consiliul de Stat a respins acțiunea. În special, el a menționat că, după pronunțarea Deciziei nr. 20867/1995 și înainte de a fi sesizat, Oficiul Național de Turism a pronunțat o decizie nr. 535421/1995, care constituia un impediment legal pentru construirea campingului în cauză.
Într-adevăr, în temeiul articolului 1 alineatul (2) din Legea nr. 392/1976, autorizația Oficiului Național al Turismului este o condiție necesară pentru amenajarea unui camping, chiar și în cazul conformității construcției cu planul de urbanism al regiunii. Or, instanțele naționale nu au abordat această ultimă decizie. Prin urmare, o eventuală anulare a Deciziei nr. 20867/1995 nu ar fi avut nici un impact asupra validității deciziei nr. 535421/1995. Cu alte cuvinte, impediment legal pentru a construi un camping nu ar fi în nici un caz ridicat. Prin urmare, Consiliul de la . Proprietatea se află sub protecția statului. Cu toate acestea, drepturile care decurg din aceasta nu pot fi exercitate în detrimentul interesului general.
Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa, în cazul în care acest lucru este numai din motive de utilitate publică, dovedită în mod corespunzător, în cazuri și în conformitate cu procedura stabilită de lege și întotdeauna prin intermediul unei indemnizații prealabile complete (...) art. 24 alineatul (1) din Constituție este astfel formulat Protecția mediului natural și cultural constituie o obligație a statului. În ceea ce privește dispozițiile speciale, preventive sau represive, în scopul conservării sale (...) GRIFS Invoc art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plâng de durata procedurii. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng, de asemenea, de o încălcare a dreptului lor de a-și respecta bunurile.
ÎN Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul pledează în principal la cererea de incompatibilitate materială în conformitate cu prevederile Convenției. În special, el susține că la sfârșitul procedurii nu a fost direct decisivă pentru drepturile civile ale reclamanților, deoarece, chiar și în cazul anulării actului atacat, ei ar fi în continuare împiedicați să amenajeze terenul de camping în cauză, din cauza faptului că nu au recurs împotriva deciziei nr 535421/1995 a Oficiului Național al Turismului. Cu titlu subsidiar, guvernul afirmă că motivul întemeiat pe durata procedurii este nefondat.
Reclamanții răspund că nu a fost necesar ca Biroul Național al Turismului să-și dea aprobarea pentru amenajarea campingului lor. În orice caz, decizia nr. 535421/1995 nu le-ar fi fost niciodată notificată. Procedura în fața Consiliului de Stat ar fi avut o durată excesivă.
Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, termenii , Hotărârea din 16 iulie 1971, seria A n 13, p. 39, § 94). Cont, Van Leuven și De Meyere c. Belgia , Hotărârea din 23 iunie 1981, seria A n 43, p. 21, § 46 ; această dispoziție nu se aplică decât unei proceduri care duce la o decizie cu efecte directe, dar nu și consecințe indirecte sau accidentale, asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil ale ui ui (Surmont și De Mearechy c. Belgia , 13601/88 și 13602/88, Decizia Comisiei din 6 iulie 1989, Deciziile și rapoartele (DR) 62, p. 284). Cu alte cuvinte, aplicarea acestei dispoziții într-o procedură presupune că la sfârșitul acesteia ar avea un efect direct de a crea, modifica sau de a anula drepturi sau obligații juridice cu caracter civil ( Krafft și Rougeot c. Franța, 11543/85, Decizia Comisiei din 5 martie 1990, DR 65, p. 51). În cazul de față, Curtea remarcă faptul că reclamanții, care revendicau dreptul de a instala un camping pe teritoriul lor, au sesizat Consiliul cu privire la o acțiune de anulare a deciziei prin care studiul lor nu a fost aprobat din motive de ordin ecologic.
Or, chiar și în ipoteza în care Consiliul de Stat ar fi anulat decizia atacată, instanțele nu ar fi avut dreptul de a instala un camping pe terenul lor, deoarece decizia Oficiului Național de Turism declarându-și terenul neconform construcției unui camping rămânea în vigoare. Curtea nu poate accepta argumentul reclamanților, potrivit căruia nu era necesar să se ia în considerare această decizie. Astfel cum a fost invocat în hotărârea sa Consiliul de … Reclamanții, care au fost reprezentai de un avocat, nu au putut să-și pună la îndoială această lege. În sfârșit, Curtea consideră că argumentul reclamanților, potrivit căruia această decizie nu le-ar fi fost notificată, nu este contestat de niciun element din dosar.
Prin urmare, ar trebui să se constate că procedura în cauză nu putea determina Consiliul să decidă cu privire la drepturile și obligațiile civile ale reclamanților. Fără îndoială, ar fi altfel dacă reclamanții și-ar fi însoțit recursul cu o cerere în anulare a Deciziei nr. 535421/1995 a Oficiului Național al Turismului. rația materială cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 alineatul (3) și trebuie să fie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (4). În plus, reclamanții se plâng de încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor lor. Ei susțin că au fost supuși unei exproprieri de facto fără a primi nicio despăgubire. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale.
Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. În măsura în care reclamanții ar intenționa să se plângă de impactul decretului prezidențial din 27 iulie 1988 asupra dreptului la respectarea bunurilor lor, Curtea arată că, în 1994, Consiliul de Stat a respins acțiunea introdusă de tatăl lor împotriva sa.
Prin urmare, această parte a cererii ar fi, în orice caz, tardivă. În măsura în care se plâng că nu pot instala un camping pe terenul lor, Curtea, presupunând chiar că au epuizat căile de atac interne, pe motiv că nu au recurs împotriva deciziei nr. 535421/1995 al Oficiului Național al Turismului, nu percepe nici o aparență de încălcare a acestei dispoziții. Într-adevăr, măsura în cauză nu apare disproporționată cu cerințele scopului legitim al protecției mediului. În consecință, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Søren Nielsen Françoise Tulkens Grefier Adjunct Președinte
DÉCISION
de la requête n o 65607/01 présentée par Alexandros et Dimitrios KARAYIANNIS contre la Grèce La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 20 mars 2003 en une chambre composée de M me F. Tulkens , présidente , MM. C.L. Rozakis , G. Bonello , E. Levits , M me S. Botoucharova , M. A. Kovler , M me E. Steiner , juges , et de M. S. Nielsen, greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 26 janvier 2001, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, MM. Alexandros et Dimitrios Karayiannis, sont des ressortissants grecs, nés respectivement en 1964 et 1961 et résidant à Athènes.
Ils sont représentés devant la Cour par M e I. Stamoulis, avocat au barreau d’Athènes. Le gouvernement défendeur est représenté par M. M. Apessos, conseiller auprès du Conseil Juridique de l’Etat, et M me M. Papida, auditrice auprès du Conseil Juridique de l’Etat. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Les requérants sont propriétaires indivis d’un terrain de 30 342 m² sis sur l’île de Paros, haut lieu touristique en Grèce. En particulier, le terrain est situé au lieu-dit Kolymbithres, réputé pour sa grande plage de sable où des rochers creusés de bassins naturels rappellent des sculptures. Par un décret présidentiel du 27 juillet 1988, le lieu-dit Kolymbithres fut qualifié de zone où toute construction immobilière serait contrôlée par l’Etat (ζώνη οικιστικού ελέγχου).
En vertu de cette réglementation, le seul usage autorisé du terrain en question serait éventuellement l’aménagement d’un terrain de camping. Le 26 septembre 1988, le père des requérants, à l’époque propriétaire du terrain et entre-temps décédé, voulant ériger sur le terrain un complexe hôtelier, saisit le Conseil d’Etat d’un recours en annulation du décret, en alléguant que son droit au respect de ses biens se trouvait atteint. Son recours fut rejeté par un arrêt n o 1170/1994, au motif que la réglementation litigieuse était conforme à l’article 24 de la Constitution (voir ci-dessous). Le 9 janvier 1994, les requérants déposèrent au ministère de l’Environnement une étude pour l’aménagement d’un terrain de camping.
Le 15 décembre 1994, les requérants furent informés que leur étude n’était pas complète et que, de toute façon, le ministère ne l’approuvait pas, pour des motifs d’ordre environnemental. Le 28 mars 1995, l’étude fut transmise au conseil préfectoral des Cyclades et à l’Office National du Tourisme pour approbation de la conformité du terrain. Le 19 mai 1995, par décision conjointe du ministère de l’Environnement et de l’Office National du Tourisme, la demande des requérants fut rejetée au motif que l’aménagement d’un terrain de camping nuirait à l’environnement, car il altérerait la topographie du site (décision n o 20867/1995). Parallèlement, le 2 juin 1995, l’Office National du Tourisme décida que le terrain des requérants ne remplissait pas les critères retenus par l’Office pour l’implantation d’un camping et était donc non conforme à cette fin (décision n o 535421/1995).
Cette décision mentionnait son envoi à l’adresse des requérants. Le 24 août 1995, les requérants saisirent le Conseil d’Etat d’un recours en annulation de la décision n o 20867/1995. L’audience eut lieu, après plusieurs renvois, le 24 février 1999. Le 19 septembre 2001, le Conseil d’Etat rejeta le recours. En particulier, il nota qu’après le prononcé de la décision n o 20867/1995 et avant sa saisine, l’Office National du Tourisme avait rendu une décision n o 535421/1995, laquelle constituait un empêchement légal pour la construction du camping en question. En effet, aux termes de l’article 1 § 2 de la loi n o 392/1976, l’autorisation de l’Office National du Tourisme est une condition nécessaire pour l’aménagement d’un camping, même en cas de conformité de la construction au plan d’urbanisme de la région.
Or, les requérants n’attaquèrent pas cette dernière décision. Dès lors, une éventuelle annulation de la décision n o 20867/1995 n’aurait eu aucune incidence sur la validité de la décision n o 535421/1995. Autrement dit, l’empêchement légal pour construire un camping ne serait en tout état de cause pas levé. Par conséquent, le Conseil d’Etat estima que les requérants n’avaient pas d’intérêt légal pour recourir contre la décision attaquée. B. Le droit interne pertinent 1. L’article 17 de la Constitution de 1975 se lit ainsi : « 1. La propriété est placée sous la protection de l’État. Les droits qui en dérivent ne peuvent toutefois s’exercer au détriment de l’intérêt général.
2. Nul ne peut être privé de sa propriété, si ce n’est que pour cause d’utilité publique, dûment prouvée, dans les cas et suivant la procédure déterminés par la loi et toujours moyennant une indemnité préalable complète (...) » 2. L’article 24 § 1 de la Constitution est ainsi libellé : « La protection de l’environnement naturel et culturel constitue une obligation de l’Etat. L’Etat est tenu de prendre des mesures spéciales, préventives ou répressives, dans le but de sa conservation (...) » GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de la procédure. 2. Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, les requérants se plaignent en outre d’une atteinte à leur droit au respect de leurs biens.
EN DROIT 1. Les requérants se plaignent de la durée de la procédure. Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention, dont les parties pertinentes disposent : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Le Gouvernement plaide à titre principal l’irrecevabilité de la requête pour incompatibilité ratione materiae avec les dispositions de la Convention. En particulier, il soutient que l’issue de la procédure n’était pas directement déterminante pour les droits civils des requérants, puisque, même en cas d’annulation de l’acte attaqué, ils seraient toujours empêchés d’aménager le terrain de camping en question, faute d’avoir recouru contre la décision n o 535421/1995 de l’Office National du Tourisme.
A titre subsidiaire, le Gouvernement affirme que le grief tiré de la durée de la procédure est dénué de fondement. Les requérants répondent qu’il n’était pas nécessaire que l’Office National du Tourisme donne son approbation pour l’aménagement de leur camping. De toute façon, la décision n o 535421/1995 ne leur aurait jamais été notifiée. La procédure devant le Conseil d’Etat aurait connu une durée excessive.
La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, les termes « contestations sur (des) droits et obligations de caractère civil » couvrent toute procédure dont l’issue est déterminante pour (de tels) droits et obligations » (voir Ringeisen c. Autriche , arrêt du 16 juillet 1971, série A n o 13, p. 39, § 94). L’article 6 § 1 ne se contente pourtant pas d’un lien ténu ni de répercussions lointaines : des droits et obligations de caractère civil doivent constituer l’objet - ou l’un des objets - de la contestation et l’issue de la procédure litigieuse doit être directement déterminante pour un tel droit (voir Le Compte, Van Leuven et De Meyere c. Belgique , arrêt du 23 juin 1981, série A n o 43, p. 21, § 46) ; cette disposition ne s’applique qu’à une procédure aboutissant à une décision ayant des effets directs, mais non des conséquences indirectes ou fortuites, sur les droits et obligations de caractère civil de l’intéressé ( Surmont et De Meurechy c. Belgique , n os 13601/88 et 13602/88, décision de la Commission du 6 juillet 1989, Décisions et rapports (DR) 62, p. 284). Autrement dit, l’application de cette disposition à une procédure présuppose que l’issue de celle-ci ait « l’effet direct de créer, de modifier ou d’annuler des droits ou obligations juridiques de caractère civil » ( Krafft et Rougeot c. France , n o 11543/85, décision de la Commission du 5 mars 1990,
DR 65, p. 51). Dans le cas d’espèce, la Cour note que les requérants, qui revendiquaient le droit d’aménager un camping sur leur terrain, saisirent le Conseil d’Etat d’un recours tendant à l’annulation de la décision par laquelle leur étude n’était pas approuvée pour des motifs d’ordre environnemental. Or, même dans l’hypothèse où le Conseil d’Etat aurait annulé la décision attaquée, les requérants n’auraient pas pour autant eu le droit d’aménager un camping sur leur terrain, puisque la décision de l’Office National de Tourisme déclarant leur terrain non conforme à la construction d’un camping demeurait toujours en vigueur. La Cour ne peut accepter l’argument des requérants, selon lequel il n’était pas nécessaire d’attaquer cette décision.
Comme l’a relevé dans son arrêt le Conseil d’Etat, la Cour note que la loi n o 392/1976 impose, comme condition pour la construction d’un camping, que l’Office National du Tourisme approuve la conformité du terrain à cette fin. Les requérants, qui étaient représentés par un avocat, ne sauraient prétendre qu’ils ignoraient cette loi. La Cour estime enfin que l’argument des requérants, selon lequel cette décision ne leur aurait jamais été notifiée, n’est corroboré par aucun élément du dossier. Il convient donc de constater que la procédure en question ne pouvait conduire le Conseil d’Etat à décider d’une contestation sur les droits et obligations civils des requérants. Il en serait sans doute autrement si les requérants avaient assorti leur recours d’une demande en annulation de la décision n o 535421/1995 de l’Office National du Tourisme.
Il s’ensuit que ce grief est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4. 2. Les requérants se plaignent en outre d’une atteinte à leur droit au respect de leurs biens. Ils affirment avoir subi une expropriation de fait sans pour autant recevoir aucune indemnité. Ils invoquent l’article 1 du Protocole n o 1, qui se lit comme suit : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
» Dans la mesure où les requérants entendraient se plaindre de l’impact du décret présidentiel du 27 juillet 1988 sur le droit au respect de leurs biens, la Cour relève qu’en 1994, le Conseil d’Etat a rejeté le recours introduit par leur père à son encontre. Cette partie de la requête serait donc, en tout état de cause, tardive. Dans la mesure où ils se plaignent de ne pas pouvoir aménager un camping sur leur terrain, la Cour, à supposer même qu’ils aient épuisé les voies de recours internes, puisqu’ils n’ont pas recouru contre la décision n o 535421/1995 de l’Office National du Tourisme, n’aperçoit aucune apparence de violation de cette disposition. En effet, la mesure litigieuse n’apparaît pas disproportionnée aux exigences du but légitime que constituait la protection de l’environnement.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Søren Nielsen Françoise Tulkens Greffier adjoint Présidente