recurenței nr.
o
66725/01
înaintate de Aikaterina FOTOPOULOU
împotriva Greciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședință la
10 aprilie 2003 într-o cameră compusă din
d-nii
G.
Bonello
,
președinte
,
C.L.
Rozakis
,
P.
Lorenzen
,
Dna
N.
Vajić
,
d-nii
E.
Levits
,
A.
Kovler
,
V.
Zagrebelsky,
judecători
,
și din
d-l
,
grefierul adjunct de secțiune
,
Având în vedere recurența amintită mai sus, înaintată la 24 iulie 2000,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și răspunsurile prezentate de reclamantă,
După deliberare, pronunță următoarea decizie
:
Reclamanta, Dna Aikaterina Fotopoulou, este o cetățeană greacă, născută în 1936 și rezidând la Atena. Ea este reprezentată în fața Curții de d-l P. Verbist, avocat în Atena. Guvernul este reprezentat de Dna G. Skiani, consilieră în cadrul Consiliului juridic al Statului, și Dna V. Pelekou, asessor în cadrul Consiliului juridic al Statului.
A.
Împrejurările cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
Reclamanta este proprietara unei case, construite în stilul tradițional al regiunii, la locul numit «
Karavostasi
», lângă port pe insula Folegandros. Decretul președintelui din 17 iunie 1988 califică «
Karavostasi
» drept sat tradițional și impune condiții specifice și limitări ale construcțiilor în scopul de a conserva acest caracter.
În fața casei reclamantei se află o casă care aparține Dnei A.M. și Dnei A.M. Această casă care se află la marginea mării era inițial o «
varkadia
», adică un loc acoperit în care pescarul gara barca. La marginea străzii se află un zid cu o înălțime de aproximativ 0,80
m. care funcționa ca zid de fundație pe latura străzii comunale, situată și pe casă.
În cursul verii 1987, Dna A.M. și Dna A.M. au întreprins lucrări de construcție fără permis de construire și au ridicat zidul la o înălțime de 2,50
m. Scopul era să pună acoperișul pe zid și să extindă casa prin crearea de camere suplimentare. Cu toate acestea, zidul limita substanțial vederea asupra mării din casa reclamantei, precum și din casele din jur și, de asemenea, vizibilitatea mașinilor, cauzând accidente rutiere. Reclamanta susține că valoarea de piață a casei sale s-a redus din cauza aceasta.
La 5 septembrie 1987, reclamanta a denunțat construcțiile ilegale la poliția locală și, la 11 februarie 1988, a depus o plângere la Biroul de urbanism din Thira. La 27
iulie 1989, Biroul de urbanism din Thira s-a deplasat la fața locului și a întocmit un raport de constatare pe teren, în care se constata că zidul fusese ridicat ilegal cu 1,30 m. pe o lungime de 14 m. La 13 februarie 1991, acest Birou a regularizat construcția în cauză prin emiterea unui permis de construire, intitulat «
Regularizarea zidirii și repararea marlei
». După o plângere a reclamantei împotriva acestei regularizări, Biroul de urbanism din Thira a procedat la revocarea parțială a permisului, în măsura în care acesta regulariza ridicarea zidului cu mai mult de 1,20 m (decizia 2519/1991).
După multiple cereri ale reclamantei, Biroul de urbanism din Thira a procedat la o a doua constatare pe teren, de care a fost informată la 27 august 1992 și a întocmit un raport, care se citea după cum urmează
:
«
(...) au procedat astăzi (...) la o constatare pe teren pe șantierul de mai sus în conformitate cu dispozițiile articolului 1 al decretului președintelui din 5 iulie 1983 privind construcțiile ilegale și am constatat următoarele
: zidire în încălcarea Gazetei Oficiale 504 D/1998 și a legii 1337/1983.
În urma acestui fapt, acest șantier trebuie demolat în zece zile decât dacă proprietarul sau orice persoană interesată a depus o cerere de recurs. Cererea de recurs trebuie depusă la Biroul de urbanism din Thira în termenul fatal de zece zile de la data acestui raport privind construcția ilegală (...). În cazul în care acest termen va expira fără nicio acțiune, construcția trebuie demolată în termenul de zece zile.
»
La 30 martie 1993, Comisia de examinare a construcțiilor ilegale, menționată de art. 2 § 4 al decretului din 12 iulie 1983, după ce asculta părțile interesate, a decis că zidul trebuie readus în starea inițială.
La 25 aprilie 1994, Biroul de urbanism din Thira a cerut Casei prefecturale a Cicladelor să-i acorde o sumă de 50
000 drahme pentru lucrările de demolire. Prefectul Cicladelor a acordat această sumă la 11 mai 1994.
La 20 mai 1994, Dna A.M. și Dna A.M. au depus o cerere de scutire de demolire la prefectul Cicladelor. La 30 noiembrie 1994, prefectul Cicladelor a respins cererea de recurs urmând avizul dat anterior de Consiliul de urbanism, locuințe și mediu. Cu toate acestea, această decizie a fost anulată mai târziu de Consiliul de Stat (hotărâre nr.
5488/1995) pe motiv că Consiliul menționat nu era compus în conformitate cu legea. Reclamanta a insistat pe lângă administrație ca aceasta să procedeze cât mai urgent posibil la numirea noilor membri ai Consiliului de urbanism. La 18 aprilie 1996, prefectul Cicladelor a ajuns la aceeași decizie urmând din nou avizul unanim al Consiliului de urbanism. La 9 iulie 1996, secretarul general al Periferiei Egeei de Sud a respins cererea de recurs introdusă de Dna A.M. și Dna A.M. împotriva deciziei prefectului din 18 aprilie 1996. La 22 octombrie 1996, ministrul Mediului, Dezvoltării Urbane și Lucrărilor Publice a respins cererea de recurs introdusă de Dna A.M. și Dna A.M. împotriva deciziei secretarului general din 9 iulie 1996. Ministrul constata că toți termenii de recurs împotriva deciziei Comisiei de examinare a construcțiilor ilegale fuseseră epuizați și că aceasta devenise definitivă, dar administrația nu întreprinsese nicio inițiativă pentru demolire.
Reclamanta a continuat să întreprindă demersuri la serviciile competente în scopul demolării.
La 28 mai 1997, ministerul Mediului, Dezvoltării Urbane și Lucrărilor Publice a trimis o scrisoare Direcției Mediului, Dezvoltării Urbane a Mării Egeei de Sud, redactată în următoarele cuvinte
:
«
(...) vă rugăm să dați instrucțiuni imediate Biroului de urbanism din Thira pentru demolarea construcției ilegale.
Se notează că în urma respingerii recursului Dnei A.M. și Dnei A.M. prin decizia ministrului Mediului din 22 octombrie 1996, procedura de examinare a recursurilor ierarhice s-a încheiat și cauza se află în stadiu definitiv. Din această cauză, vă rugăm să luați măsuri în conformitate cu legea și să nu reveniți pe această cauză.
»
La 15 aprilie 1998, Biroul de urbanism din Thira a trimis prefectului Cicladelor următoarea scrisoare
:
«
(...) în timp ce Biroul de urbanism din Thira nu dispune de echipă de demolire, vă rugăm să întreprindă demersurile necesare în scopul de a respecta art. 4 al decretului președintelui din 5 iulie 1983 (...).
»
La 28 mai 1998, Biroul de urbanism din Thira a procedat la anularea parțială a deciziei 2519/1991 în virtutea căreia permisul de construire fusese revocat.
La 22 martie 1999, ministerul Mediului, Dezvoltării Urbane și Lucrărilor Publice a atras atenția Biroului de urbanism din Thira asupra faptului că decizia Comisiei de examinare a construcțiilor ilegale era definitivă și l-a invitat din nou să procedeze la demolire.
La 8 iulie 1999, secretarul general al Periferiei Egeei de Sud a anulat decizia Biroului de urbanism din Thira din 28 mai 1998, în urma recursului reclamantei.
La 3 august 2000, Dna A.M. și Dna A.M. au introdus un recurs de anulare a deciziei secretarului general în fața Consilului de Stat. Reclamanta a intervenit în procedură și a depus o cerere de tratament prioritar al cauzei.
Ședința, fixată inițial la 26 septembrie 2000, a fost amânată la 21
noiembrie 2000 (din cauza faptului că dosarul și avizul administrației nu fuseseră transmise Consilului de Stat) apoi, la cererea judecătorului raportor, din cauza volumului de muncă al acestuia, la 5 martie 2001. Consilul de Stat a deliberat la 14 martie 2001 și la 12 decembrie 2001.
Printr-o hotărâre nr.
1711/2002 din 11 iunie 2002, Consilul de Stat a respins cererea de recurs menționată mai sus. El a remarcat printre altele că
:
«
(...) actele (...) din partea șefului Biroului de urbanism din Thira nu au caracter executoriul deoarece nu regularizează zidul care, în conformitate cu ceea ce a fost menționat, a fost judecat ilegal în mod definitiv, conform procedurilor aplicabile, și trebuie demolat (...).
»
B.
Dreptul și practica internă relevante
art. 22 § 3 al legii 1577/1985 prevede că orice construcție fără permis de construire este o construcție ilegală supusă dispozițiilor legii 1337/1983. art. 17 § 1 al legii 1337/1983 prevede că construcțiile ilegale făcute după 31 ianuarie 1983 în interiorul sau în afara planului orașului sau în locuințe care existau înainte de 1923, precum și cele care nu sunt scutite de procedura de demolire în conformitate cu art. 15, sunt obligatoriu demolate.
art. 2 § 1 al decretului președintelui din 12 iulie 1983 «
privind procedura de calificare și demolire a noilor construcții ilegale
» prevede că orice persoană interesată poate depune o cerere de recurs împotriva raportului de constatare pe teren. Acest recurs este examinat de o comisie care decide în termen de zece zile de la depunerea recursului. Decizia comisiei este definitivă. Dacă comisia respinge recursul, demolarea trebuie executată în termen de zece zile (art. 2 § 4 al decretului).
art. 105 al legii de introducere (
Εισαγωγικός νόμος
) al codului civil prevede
:
«
Statul este obligat să repare dauna cauzată de actele ilegale sau omisiuni ale organelor sale în exercitarea puterii publice, cu excepția cazului în care actul sau omisiunea au avut loc prin neglijență a unei dispoziții existente și destinată să servească interesul public. Persoana vinovată este solidar responsabilă, sub rezerva dispozițiilor speciale privind răspunderea miniștrilor.
»
Acest articol stabilește conceptul de act dăunător special de drept public, creând o răspundere extracontractuală a Statului. Această răspundere rezultă din acte sau omisiuni ilegale. Actele în cauză pot fi nu numai acte juridice, ci și acte materiale ale administrației, inclusiv acte care nu sunt în principiu executorie (Kyriakopoulos,
Comentariu al codului civil
, art. 105 al legii de introducere a codului civil, nr.
23; Filios,
Dreptul contractelor
, parte specială, volumul 6, răspundere delictuală 1977, par. 48 B 112; E. Spiliotopoulos,
Drept administrativ
, ediția a treia, par. 217; hotărâre nr.
535/1971 a Curții de Casație;
Nomiko Vima
, anul 19, pag. 1414; hotărâre nr.
492/1967 a Curții de Casație ;
Nomiko Vima
, anul 16, pag. 75).
Admisibilitatea acțiunii în despăgubire este supusă unei condiții: natura ilegală a actului sau omisiunii.
1.
Invocând art. 1 al Protocolului nr.
o
1, reclamanta se plânge că refuzul administrației de a se conforma deciziei Comisiei de examinare a construcțiilor ilegale din 30 martie 1993 a privat-o de vederea de care se bucura anterior și a determinat reducerea valorii proprietății sale.
2.
Invocând art. 13 din Convenție, reclamanta se plânge de absența în dreptul grec a unui recurs care i-ar fi permis să forțeze administrația să se conformeze deciziei amintite mai sus.
3.
I
nvocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanta se plânge de durata procedurii în fața Consilului de Stat.
4.
Invocând art. 13 din Convenție, reclamanta se plânge de absența în dreptul grec a unui recurs care să-i permită să se plângă de depășirea termenului rezonabil.
1.
Reclamanta susține o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr.
o
1, care prevede
:
«
Orice persoană fizică sau juridică are drept la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietate decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile anterioare nu lezează dreptul pe care îl au statele să pună în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.
»
a)
Guvernul invită Curtea să respingă acest temei de recurs pentru neepuizare a căilor de recurs interne. El subliniază că reclamanta, pe de o parte, nu a introdus recursul în despăgubire prevăzut de art. 105 al codului de introducere la codul civil, și pe de altă parte, nu a dat jurisdicțiilor naționale oportunitatea de a hotărî dacă efectiv a suferit o lezare a unui drept de caracter patrimonial. Guvernul invocă în sprijinul argumentației sale decizia Curții asupra admisibilității în cauza Dactylidi c. Grecia (nr.
52903/99), care într-o cauză similară cu cea prezentă, ajunsese la concluzia că reclamantul nu epuisase căile de recurs interne din lipsa încercării recursului din art. 105.
Reclamanta susține că un recurs bazat pe art. 105 nu ar fi efectiv din următoarele motive
:
i)
dacă reclamanta ar fi introdus un astfel de recurs după 30 martie 1993, Guvernul ar fi replicat că ilegalitatea construcției litigioase nu era dovedită în mod definitiv deoarece procedura de scutire de demolire era încă în curs; într-adevăr, această procedură a început la 20 mai 1994 și s-a încheiat la 22 octombrie 1996, când ministrul Mediului, Dezvoltării Urbane și Lucrărilor Publice a respins cererea de recurs introdusă de Dna A.M. și Dna A.M. împotriva deciziei secretarului general din 9 iulie 1996.
ii)
dacă reclamanta ar fi introdus aceeași acțiune după 22 octombrie 1996, ar fi fost de asemenea imposibil să obțină o despăgubire, ținând seama de faptul că la 28 mai 1998, Biroul de urbanism a procedat la anularea parțială a deciziei în virtutea căreia permisul de construire fusese revocat; Guvernul ar fi susținut apoi că în urma acestei anulări, permisul de construire era din nou în vigoare și constituia baza legală a construcției litigioase.
iii)
dacă reclamanta ar fi introdus această acțiune după 8 iulie 1999 (data la care secretarul general al Periferiei Egeei de Sud a anulat decizia Biroului de urbanism), Guvernul ar fi susținut că procedura privind legalitatea deciziei de anulare era în curs în fața Consilului de Stat.
Reclamanta subliniază de asemenea asemănarea recurenței sale cu cauza
Antonetto c. Italia
(nr.
15918/89, 20 iulie 2000, nepublicată), în care Curtea nu a cerut reclamantului să epuizeze un recurs în despăgubiri.
Curtea reamintește că în cadrul articolului 35 § 1, un reclamant trebuie să se prevaleze de căile de recurs în mod normal disponibile și suficiente pentru a-i permite să obțină despăgubire pentru încălcările pe care le susține. Cu toate acestea, nu se impune a se folosi căi de recurs care nu sunt nici adecvate nici efective (
Aksoy
c.
Turcia
, hotărâre din 18 decembrie 1996, Colecție de hotărâri și decizii 1996, § 52).
Curtea remarcă, cu reclamanta, că până la data înaintării recurenței, un recurs bazat pe art. 105 nu ar putea fi considerat efectiv, deoarece ar fi, după toate probabilitățile, sortit eșecului. Într-adevăr, art. 105 prevede că Statul este obligat să repare dauna cauzată de actele ilegale ale administrației. Or Curtea remarcă că chestiunea demolării construcției litigioase și, prin urmare, legalitatea sa, nu putea fi pusă decât după hotărârea 1711/2002 a Consilului de Stat. Atâta timp cât hotărârea Consilului de Stat nu era pronunțată, reclamanta nu avea niciun fel de șanse să li se acordeze o despăgubire în aplicarea articolului 105.
Curtea consideră deci că trebuie să respingă această excepție a Guvernului.
b)
Cât privește fondul temei de recurs, Guvernul nu a prezentat observații.
Reclamanta susține că caracterul definitiv și executoriul al deciziei Comisiei de examinare a construcțiilor ilegale din 30 martie 1993, și obligația Statului de a proceda la demolire nu poate fi amânată nici printr-un act administrativ nici printr-o hotărâre a Consilului de Stat. Conform legislației grecești și jurisprudenței Consilului de Stat, decizia biroului de urbanism din Thira din 28 mai 1998, nu putea avea nici un impact asupra deciziei Comisiei amintite. De mai multe ori, Consilul de Stat a afirmat că caracterul definitiv al deciziei acestei Comisii excludea reexaminarea de către administrație, din oficiu sau ca urmare a unei cereri de orice persoană interesată și că această decizie constituia sfârșitul unei proceduri de calificare și demolire a unei construcții ilegale și că demolarea trebuia să aibă loc.
De altfel, conform reclamantei, administrația ar fi admis, indirect dar fără echivoc, că decizia biroului de urbanism din Thira din 28
mai 1998, nu avea nicio influență asupra deciziei Comisiei
: într-adevăr, la 22 martie 1999, ministerul Mediului, Dezvoltării Urbane și Lucrărilor Publice a atras atenția Biroului de urbanism din Thira asupra faptului că decizia Comisiei de examinare a construcțiilor ilegale era definitivă și l-a invitat din nou să procedeze la demolire.
Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că acest temei de recurs pune întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a examinării recurenței, ci necesită o examinare pe fond
; rezultă că acest temei nu poate fi declarat evident nefondat, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost ridicat.
2.
Reclamanta se plânge de absența unui recurs efectiv pentru a forța administrația să se conformeze deciziei Comisiei de examinare a construcțiilor ilegale. Ea susține o încălcare a articolului 13 care prevede
:
«
Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale.
»
Guvernul subliniază că reclamanta dispunea de o întreagă gamă de căi de recurs care i-au permis și i-o permit în continuare să obțină demolarea zidului litigios și să obțină despăgubire. În particular, el susține că este permis proprietarului unui imobil care suferă o lezare a drepturilor sale, din cauza unor construcții ilegale pe un imobil adiacent, să introducă o acțiune pe baza articolului 1108 al codului civil și să obțină o ordonanță de demolire a acestor construcții. Dacă a suferit o daună pecuniară, poate de asemenea introduce o acțiune în despăgubiri în virtutea articolelor 914 și 919 al codului civil. În fine, în caz de pericol iminent pentru proprietatea sa, poate cere tribunalului să ordone măsuri provizorii (articolele 731 și 732 al codului de procedură civilă). Guvernul citează o hotărâre a formației plenare a Curții de Casație care a judecat că proprietarul unei case, care se vede privat de lumină și de vedere asupra unui bulevard litoral din cauza construcției unui zid pe o proprietate vecină, poate exercita acțiunea din art. 1108, atunci când această construcție, deși legală conform legislației, este abuzivă.
Reclamanta subliniază că ceea ce se plânge constă în absența unui recurs care să permită forțarea administrației să se conformeze deciziei Comisiei de examinare a construcțiilor ilegale. Căile de recurs menționate de Guvern privesc acțiuni care trebuie întreprinse împotriva Dnei A. M. și Dnei A. M., în timp ce temei de recurs al reclamantei se referă la refuzul ilicit al Biroului de urbanism de a demolă construcția ilegală.
Ca titlu subsidiar, reclamanta susține pe de o parte că tribunalele civile nu ar fi competente să judece această cauză deoarece este de natură administrativă și, pe de altă parte, căile de recurs menționate de Guvern ar fi ineficace. Cu privire la acțiunea din articolul
1108, reclamanta se referă la argumentele sale privind excepția de neepuizare sub unghiul articolului 1 al Protocolului nr.
o
1.Ea adaugă că hotărârea Curții de Casație menționată de Guvern nu se referă la acest tip de acțiune. Cât privește recursul în despăgubiri din articolele 914 și 919 al codului civil, ar fi imposibil pentru reclamantă să dovedească că vecinele sale au ținut o conduită împotriva legii, sau au comis o culpă sau aveau intenția de a cauza daună. În fine, o cerere de măsuri provizorii trebuia să fie însoțită de o acțiune pe fond, care, după cum a fost deja indicat, era sortită eșecului.
Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că acest temei de recurs pune întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a examinării recurenței, ci necesită o examinare pe fond
; rezultă că acest temei nu poate fi declarat evident nefondat, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost ridicat.
3.
Reclamanta susține o încălcare a articolului 6 § 1, din cauza duratei procedurii în fața Consilului de Stat, precum și a articolului 13 din cauza absenței în dreptul grec a unui recurs care să-i permită să se plângă de depășirea termenului rezonabil. Aceste articole se citesc după cum urmează
:
art. 6 § 1
«
Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) într-un termen rezonabil, de un tribunal (...), care va decide (...) asupra litigiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)
»
art. 13
«
Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale.
»
Cu privire la temei de recurs din perspectiva articolului 6, Guvernul susține că acest articol se aplică numai procedurilor care se încheie cu o decizie având efecte directe, dar nu consecințe indirecte sau întâmplătoare, asupra drepturilor și obligațiilor de natură civilă ale celui interesat. Or în cauza prezentă, nu era vorba de o conteztare asupra drepturilor și obligațiilor de natură civilă, ci despre un litigiu de natură administrativă, a cărui rezultat nu era decisiv pentru astfel de drepturi
; într-adevăr, demolarea zidului nu avea niciun efect direct asupra drepturilor și obligațiilor de natură civilă ale reclamantei.
Reclamanta subliniază că procedura în fața Consilului de Stat privea legalitatea unei decizii (cea a secretarului general al Periferiei Egeei de Sud) care anula o decizie a Biroului de urbanism din Thira. Prin intervenire în procedură, reclamanta dorește să evite o lezare a drepturilor sale patrimoniale, deoarece considera că construcția ilegală în fața proprietății sale ar compromite bunăstarea și ar reduce valoarea comercială a acesteia.
Curtea reamintește mai întâi că noțiunea de « drepturi și obligații de natură civilă » nu trebuie interpretată prin simpla referință la dreptul intern al statului pârât. art. 6 § 1 se aplică indiferent de calitatea părților, ca și de natura legii reglementând contestația și a autorității competente pentru a hotărî (hotărâre
Allan Jacobsson c. Suedia
din 25
octombrie 1989, seria A, nr.
o
163, § 72). Curtea reamintește apoi că art. 6 § 1 se aplică din momentul în care acțiunea are un obiect « patrimonial » și se bazează pe o lezare pretinsă a drepturilor de caracter patrimonial sau că rezultatul acesteia este decisiv pentru drepturi și obligații de natură privată (hotărâre
Ortenberg c. Austriă
din 25 noiembrie 1994, seria A 295-B, § 28).
Curtea consideră că în împrejurările cauzei, procedura în fața Consilului de Stat nu privea o conteztare în materie de drepturi și obligații de natură civilă. Într-adevăr, observă că drepturile civile ale reclamantei, și anume dreptul de a face demolă zidul care provocase o scădere a valorii proprietății sale, erau determinate de decizia Comisiei de examinare a construcțiilor ilegale, adică mult înainte de faptele care dădură loc procedurii în fața Consilului de Stat. În acest sens, Curtea observă că Consilul de Stat însuși afirmase în hotărârea 1711/2002 că actele atacate nu aveau caracter executoriul deoarece nu regularizau zidul care fusese judecat ilegal în mod definitiv și trebuia demolat.
Rezultă că acest temei este incompatibil
ratione materiae
cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35
§
3 și trebuie respins în aplicarea articolului
35
§
4.
Cât privește temei de recurs relativ la art. 13, Curtea reamintește că acest articol garantează existența în dreptul intern a unui recurs care să permită a se prevala de drepturile și libertățile Convenției, așa cum pot fi consacrate în aceasta. Această dispoziție are deci ca consecință a cere, pentru plângerile care pot fi considerate « apărabile » conform Convenției sau Protocoalelor sale, un recurs intern care să îndreptățească instanța competentă de natură să cunoască de conținutul temei de recurs și să ofere corectarea corespunzătoare, chiar dacă statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere cu privire la modalitatea de a se conforma obligațiilor pe care le impune acestă dispoziție (
F.L. c. Italia
, nr.
o
25639/94, 20 decembrie 2001, nepublicată)
Curtea reamintește că a ajuns la concluzia că alegații reclamantei relative la art. 6 § 1 din Convenție nu erau apărabile. Rezultă că temei de recurs tras din art. 13 din Convenție este incompatibil
ratione materiae
cu dispozițiile Convenției în sensul articolului
35 § 3 și trebuie respins în aplicarea articolului
35
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Declară
admisibili,
cu rezerva tuturor temeiurilor de fond, temeii de recurs ai reclamantei tras din art. 1 al Protocolului nr.
o
1 și art. 13 din Convenție (recurs efectiv care să permită forțarea administrației să se conformeze deciziei Comisiei de examinare a construcțiilor ilegale)
;
Declară
recurența inadmisibilă pentru rest.
Søren
Nielsen
Giovanni
Bonello
Grefierul adjunct
Președintele
de la requête n
o
66725/01
présentée par Aikaterina FOTOPOULOU
contre la Grèce
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le
10 avril 2003 en une chambre composée de
MM.
G.
Bonello
,
président
,
C.L.
Rozakis
,
P.
Lorenzen
,
M
me
N.
Vajić
,
MM.
E.
Levits
,
A.
Kovler
,
V.
Zagrebelsky,
juges
,
et
de
M.
,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 24 juillet 2000,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Aikaterina Fotopoulou, est une ressortissante grecque, née en 1936 et résidant à Athènes. Elle est représentée devant la Cour par M
e
me
me
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
La requérante est propriétaire d’une maison, construite dans le style traditionnel de la région, à l’endroit nommé «
Karavostasi
», près du port sur l’île de Folegandros. Le décret présidentiel du 17 juin 1988 qualifie «
Karavostasi
» de village traditionnel et impose des conditions spécifiques et des limitations de construction dans le but de conserver ce caractère.
En face de la maison de la requérante se trouve une maison qui appartient à M
me
A.M. et M
me
A.M. Cette maison qui se trouve au bord de la mer était à l’origine une «
varkadia
», c’est-à-dire un endroit couvert dans lequel le pêcheur garait sa barque. Au bord de la rue se trouve un mur d’une hauteur d’environ 0,80
m. qui faisait fonction de mur de soubassement du côté de la rue communale se trouvant également sur la maison.
Pendant l’été 1987, M
me
A.M. et M
me
A.M. entreprirent des travaux de constructions sans permis de bâtir et haussèrent le mur à une hauteur de 2,50
m. Le but était de mettre un toit sur le mur et d’agrandir la maison en créant des chambres supplémentaires. Toutefois, ce mur limita de façon substantielle la vue sur la mer à partir de la maison de la requérante ainsi que des maisons dans les alentours et également la visibilité des voitures causant ainsi des accidents. La requérante prétend que la valeur vénale de sa maison en fut diminuée.
Le 5 septembre 1987, la requérante dénonça les constructions illégales à la police locale et, le 11 février 1988, elle déposa une plainte auprès du Bureau d’urbanisme de Thira. Le 27
juillet 1989, le Bureau d’urbanisme de Thira se rendit sur place et établit un rapport de descente sur les lieux, dans lequel il constatait que le mur avait été haussé illégalement de 1,30 m. sur une longueur de 14 m. Le 13 février 1991, ce Bureau régularisa la construction en question en délivrant un permis de bâtir, intitulé «
Régularisation de murage et réparation de la marquise
». Suite à une plainte de la requérante contre cette régularisation, le Bureau d’urbanisme de Thira procéda à la révocation partielle du permis, dans la mesure où celui-ci régularisait le haussement du mur en dessus de 1,20 m (décision 2519/1991).
Suite à des multiples demandes de la requérante, le Bureau d’urbanisme de Thira procéda à une seconde descente sur les lieux, dont elle fut informée le 27 août 1992 et établit un rapport , qui se lisait ainsi
:
«
(...) ont conduit aujourd’hui (...) une descente sur les lieux au chantier ci-dessus conformément aux dispositions de l’article 1 du décret présidentiel du 5 juillet 1983 sur les constructions illégales et nous avons constaté ce qui suit
: murage en violation du Journal Officiel 504 D/1998 et la loi 1337/1983.
Suite à cela, ce chantier doit être démoli dans dix jours sauf si le propriétaire ou chaque intéressé ont déposé un recours. Le recours doit être déposé au Bureau d’urbanisme de Thira dans le délai péremptoire de dix jours à compter de l’adoption de ce rapport sur la construction illégale (...). Au cas où ce délai passera sans agir, la construction devra être démolie dans un délai des dix jours.
»
Le 30 mars 1993, la Commission d’examen de constructions illégales, visée par l’article 2 § 4 du décret du 12 juillet 1983, après voir entendu les parties concernées, décida que le mur devrait être rétabli dans son état initial.
Le 25 avril 1994, le Bureau d’urbanisme de Thira demanda à la Caisse préfectorale des Cyclades de lui accorder une somme de 50
000 drachmes pour les travaux de démolition. Le préfet des Cyclades accorda cette somme le 11 mai 1994.
Le 20 mai 1994, M
me
A.M. et M
me
A.M. déposèrent une demande en exemption de la démolition auprès du préfet des Cyclades. Le 30 novembre 1994, le préfet des Cyclades rejeta le recours en suivant l’avis qu’avait donné au préalable le Conseil d’urbanisme, d’habitation et du milieu. Toutefois, cette décision fut annulée ultérieurement par le Conseil d’Etat (arrêt n
o
5488/1995) au motif que le Conseil susmentionné n’était pas composé conformément à la loi. La requérante insista auprès de l’administration afin qu’elle procède le plus vite possible à la nomination de nouveaux membres du Conseil d’urbanisme. Le 18 avril 1996, le préfet des Cyclades conclut à la même décision en suivant de nouveau l’avis unanime du Conseil d’urbanisme. Le 9 juillet 1996, le secrétaire général de la Périphérie de l’Egée du sud rejeta le recours introduit par M
me
A.M. et M
me
A.M. contre la décision du préfet du 18 avril 1996. Le 22 octobre 1996, le ministre de l’Environnement, de l’Aménagement du territoire et des Travaux publics rejeta le recours introduit par M
me
A.M. et M
me
A.M. contre la décision du secrétaire général du 9 juillet 1996. Le ministre constatait que tous les moyens de recours contre la décision de la Commission d’examen de constructions illégales avaient été épuisés et que celle-ci était devenue définitive, mais l’administration n’avait entrepris aucune initiative pour la démolition.
La requérante continua à entreprendre des démarches auprès des services compétents aux fins de la démolition.
Le 28 mai 1997, le ministère de l’Environnement, de l’Aménagement du territoire et des Travaux publics envoya une lettre à la Direction de l’Environnement de l’Aménagement du territoire de la mer Egée du sud, ainsi libellé
:
«
(...) nous vous demandons de donner des directives immédiates au Bureau d’urbanisme de Thira pour la démolition de la construction illégale.
Il est noté que suite au rejet du recours de M
me
A.M. et M
me
A.M. par la décision du ministre de l’Environnement, du 22 octobre 1996, la procédure d’examen des recours hiérarchiques a été achevée et que l’affaire se trouve dans un stade définitif. Pour cette raison, nous vous demandons de prendre les mesures conformément à la loi et de ne pas revenir sur cette affaire.
»
Le 15 avril 1998, le Bureau d’urbanisme de Thira envoya au préfet des Cyclades la lettre suivante
:
«
(...) eu égard au fait que le Bureau d’urbanisme de Thira ne dispose pas d’équipe de démolition, nous vous demandons d’entreprendre les démarches nécessaires dans le but de vous conformer à l’article 4 du décret présidentiel du 5 juillet 1983 (...).
»
Le 28 mai 1998, le Bureau d’urbanisme de Thira procéda à l’annulation partielle de la décision 2519/1991 en vertu de laquelle le permis de bâtir avait été révoqué.
Le 22 mars 1999, le ministère de l’Environnement, de l’Aménagement du territoire et des Travaux publics attira l’attention du Bureau d’urbanisme de Thira sur le fait que la décision de la Commission d’examen de constructions illégales était définitive et l’invita à nouveau à procéder à la démolition.
Le 8 juillet 1999, le secrétaire général de la Périphérie de l’Egée du sud annula la décision du Bureau d’urbanisme de Thira du 28 mai 1998, suite au recours de la requérante.
Le 3 août 2000, M
me
A.M. et M
me
A.M. introduisirent un recours en annulation de la décision du secrétaire général devant le Conseil d’Etat. La requérante intervint dans la procédure et déposa une demande de traitement prioritaire de l’affaire.
L’audience, fixée initialement au 26 septembre 2000, fut ajournée au 21
novembre 2000 (en raison du fait que le dossier ainsi que l’avis de l’administration n’avaient pas été transmis au Conseil d’Etat) puis, à la demande du juge rapporteur, en raison de la charge de travail de celui-ci, au 5 mars 2001. Le Conseil d’Etat délibéra le 14 mars 2001 et le 12 décembre 2001.
Par un arrêt n
o
1711/2002 du 11 juin 2002, le Conseil d’Etat rejeta le recours susmentionné. Elle releva entre autres que
:
«
(...) les actes (...) du chef du Bureau d’urbanisme de Thira n’ont pas de caractère exécutoire car ils ne régularisent pas le mur qui, conformément à ce qui a été mentionné, a été jugé illégal de manière définitive, selon les procédures applicables, et doit être démoli (...).
»
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
L’article 22 § 3 de la loi 1577/1985 prévoit que toute construction sans permis de bâtir est une construction illégale soumise aux dispositions de la loi 1337/1983. L’article 17 § 1 de la loi 1337/1983 prévoit que les constructions illégales faites après le 31 janvier 1983 à l’intérieur ou hors le plan de la ville ou dans des habitations qui existaient avant 1923, ainsi que celles qui ne sont pas exemptées de la procédure de démolition conformément à l’article 15, sont obligatoirement démolies.
L’article 2 § 1 du décret présidentiel du 12 juillet 1983 «
relatif à la procédure de qualification et de démolition de nouvelles constructions illégales
» prévoit que tout intéressé peut déposer un recours contre le rapport de descente sur les lieux. Ce recours est examiné par une commission qui décide dans un délai de dix jours à compter du dépôt du recours. La décision de la commission est définitive. Si la commission rejette le recours, la démolition doit être exécutée dans un délai de dix jours (article 2 § 4 du décret).
L’article 105 du loi d’accompagnement (
Εισαγωγικός νόμος
) du code civil dispose
:
«
L’Etat est tenu à réparer le dommage causé par les actes illégaux ou omissions de ses organes lors de l’exercice de la puissance publique, sauf si l’acte ou l’omission ont eu lieu en méconnaissance d’une disposition existante et destinée à servir l’intérêt public. La personne fautive est solidairement responsable, sous réserve des dispositions spéciales sur la responsabilité de ministres.
»
Cet article établit le concept d’acte dommageable spécial de droit public, créant une responsabilité extra-contractuelle de l’Etat. Cette responsabilité résulte d’actes ou omissions illégaux. Les actes concernés peuvent être, non seulement des actes juridiques, mais également des actes matériels de l’administration, y compris des actes non exécutoires en principe (Kyriakopoulos,
Commentaire du code civil
, article 105 de la loi d’accompagnement du code civil, n
o
23; Filios,
Droit des contrats
, partie spéciale, volume 6, responsabilité délictueuse 1977, par. 48 B 112; E. Spiliotopoulos,
Droit administratif
, troisième édition, par. 217; arrêt n
o
535/1971 de la Cour de cassation;
Nomiko Vima
, 19e année, p. 1414; arrêt n
o
492/1967 de la Cour de cassation ;
Nomiko Vima
, 16e année, p. 75).
La recevabilité de l’action en réparation est soumise à une condition : la nature illégale de l’acte ou de l’omission.
1.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, la requérante se plaint de ce que le refus de l’administration de se conformer à la décision de la Commission d’examen de constructions illégales, du 30 mars 1993 l’a privé de la vue dont elle jouissait auparavant et a entraîné la réduction de la valeur de sa propriété.
2.
Invoquant l’article 13 de la Convention, la requérante se plaint de l’absence en droit grec d’un recours qui lui aurait permis de forcer l’administration à se conformer à la décision susmentionnée.
3.
I
nvoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de la durée de la procédure devant le Conseil d’Etat.
4.
Invoquant l’article 13 de la Convention, la requérante se plaint de l’absence en droit grec d’un recours lui permettant de se plaindre de la durée de la procédure.
1.
La requérante allègue une violation de l’article 1 du Protocole n
o
1, qui dispose
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
a)
Le Gouvernement invite la Cour à rejeter ce grief pour non
‑
épuisement des voies de recours internes. Il souligne que la requérante, d’une part, n’a pas introduit le recours en indemnisation prévu à l’article 105 du code d’accompagnement au code civil, et d’autre part, n’a pas donné aux juridictions nationales l’occasion de statuer si effectivement elle a subi une atteinte à un droit de caractère patrimonial. Le Gouvernement invoque à l’appui de son argumentation la décision de la Cour sur la recevabilité dans l’affaire Dactylidi c. Grèce (n
o
52903/99), qui dans une affaire similaire à la présente, avait conclu que le requérant n’avait pas épuisé les voies de recours internes faute d’avoir tenté le recours de l’article 105.
La requérante allègue qu’un recours fondé sur l’article 105 ne serait pas effectif pour les raisons suivantes
:
i)
si la requérante avait introduit un tel recours après le 30 mars 1993, le Gouvernement aurait répliqué que l’illégalité de la construction litigieuse n’était pas prouvée de manière définitive car la procédure d’exemption de la démolition était encore pendante
; en effet, cette procédure a commencé le 20 mai 1994 et a pris fin le 22 octobre 1996, lorsque le ministre de l’Environnement, de l’Aménagement du territoire et des Travaux publics rejeta le recours introduit par M
me
A.M. et M
me
A.M. contre la décision du secrétaire général du 9 juillet 1996.
ii)
si la requérante avait introduit la même action après le 22 octobre 1996, il aurait été également impossible d’obtenir une indemnité, compte tenu du fait que le 28 mai 1998, le Bureau d’urbanisme avait procédé à l’annulation partielle de la décision en vertu de laquelle le permis de bâtir avait été révoqué
; le Gouvernement aurait alors soutenu que suite à cette annulation, le permis de bâtir était de nouveau en vigueur et constituait la base légale de la construction litigieuse.
iii)
si la requérante avait introduit cette action après le 8 juillet 1999 (date à laquelle le secrétaire général de la Périphérie de l’Egée du sud a annulé la décision du Bureau d’urbanisme), le Gouvernement aurait soutenu que la procédure concernant la légalité de la décision d’annulation était pendante devant le Conseil d’Etat.
La requérante souligne aussi la similitude de sa requête avec l’affaire
Antonetto c. Italie
(n
o
15918/89, 20 juillet 2000, non publié), dans laquelle la Cour n’a pas exigé du requérant d’avoir épuisé un recours en dommages
‑
intérêts.
La Cour rappelle que dans le cadre de l’article 35 § 1, un requérant doit se prévaloir des recours normalement disponibles et suffisants pour lui permettre d’obtenir réparation des violations qu’il allègue. Cependant rien n’impose d’user de recours qui ne sont ni adéquats ni effectifs (
Aksoy
c.
Turquie
, arrêt du 18 décembre 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996, § 52).
La Cour note, avec la requérante, que jusqu’à la date de l’introduction de la requête, un recours fondé sur l’article 105 ne saurait être considéré comme effectif, car serait selon toute vraisemblance voué à l’échec. En effet, l’article 105 dispose que l’Etat est tenu à réparer le dommage causé par les actes illégaux de l’administration. Or la Cour note que la question de la démolition de la construction litigieuse et par conséquent de sa légalité ne pouvait se poser qu’après l’arrêt 1711/2002 du Conseil d’Etat. Tant que l’arrêt du Conseil d’Etat n’était pas rendu, la requérante n’avait aucune chance de se voir accorder une indemnité en application de l’article 105.
La Cour estime donc devoir écarter cette exception du Gouvernement.
b)
Quant au bien-fondé du grief, le Gouvernement ne présenta pas d’observations.
La requérante soutient que le caractère définitif et exécutif de la décision de la Commission d’examen de constructions illégales, du 30 mars 1993, et l’obligation de l’Etat de procéder à la démolition ne peut être reportée ni par un acte administratif ni par un arrêt du Conseil d’Etat. Selon la législation grecque et la jurisprudence du Conseil d’Etat, la décision du bureau d’urbanisme de Thira, du 28 mai 1998, ne pouvait avoir aucun impact sur la décision de la Commission susmentionnée. A plusieurs reprises, le Conseil d’Etat a affirmé que le caractère définitif de la décision de cette Commission excluait le réexamen par l’administration, proprio motu ou suite à une requête par toute personne intéressée et que cette décision constituait la fin d’une procédure de qualification et de démolition d’une construction illégale et que la démolition devait avoir lieu.
De plus, selon la requérante, l’administration aurait admis, indirectement mais sans équivoque, que la décision du bureau d’urbanisme de Thira, du 28
mai 1998, n’avait aucune influence sur la décision de la Commission
: en effet, le 22 mars 1999, le ministère de l’Environnement, de l’Aménagement du territoire et des Travaux publics attira l’attention du Bureau d’urbanisme de Thira sur le fait que la décision de la Commission d’examen de constructions illégales était définitive et l’invita à nouveau le de procéder à la démolition.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
2.
La requérante se plaint de l’absence d’un recours effectif pour forcer l’administration à se conformer à la décision de la Commission d’examen de constructions illégales. Elle allègue une violation de l’article 13 qui dispose
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
Le Gouvernement souligne que la requérante disposait de toute une panoplie de recours qui lui permettaient et lui permettent encore d’obtenir la démolition du mur litigieux et d’obtenir réparation. En particulier, il soutient qu’il est loisible au propriétaire d’un immeuble qui subit une atteinte à ses droits, du fait de constructions illégales sur un immeuble adjacent, d’introduire une action sur le fondement de l’article 1108 du code civil et d’obtenir un ordre de démolition de ces constructions. S’il a subi un dommage pécuniaire, il peut aussi introduire une action en dommages
‑
intérêts en vertu des articles 914 et 919 du code civil. Enfin, en cas de danger imminent pour sa propriété, il peut demander au tribunal d’ordonner des mesures provisoires (articles 731 et 732 du code de procédure civile). Le Gouvernement cite un arrêt de la formation plénière de la Cour de cassation qui a jugé que le propriétaire d’une maison, qui se trouve privé de lumière et de vue sur un boulevard côtier en raison de la construction d’un mur sur une propriété voisine, peut exercer l’action de l’article 1108, lorsque cette construction, quoique légale au regard de la législation, est abusive.
La requérante souligne que ce dont elle se plaint consiste en l’absence d’un recours permettant de forcer l’administration à se conformer à la décision de la Commission d’examen de constructions illégales. Les recours mentionnés par le Gouvernement concernent des actions à entreprendre contre M
me
me
A titre subsidiaire, la requérante soutient d’une part que les tribunaux civils ne seraient pas compétents pour juger cette affaire car elle est de nature administrative et, d’autre part, les recours mentionnés par le Gouvernement seraient inefficaces. En ce qui concerne l’action de l’article
1108, la requérante renvoie à ses arguments concernant l’exception de non-épuisement sous l’angle de l’article 1 du Protocole n
o
1.Elle ajoute que l’arrêt de la Cour de cassation mentionné par le Gouvernement ne concerne pas ce type d’action. Quant au recours en dommages-intérêts des articles 914 et 919 du code civil, il serait impossible pour la requérante de prouver que ses voisines ont agi contre la loi, ou commis une faute ou avaient l’intention de causer un dommage. Enfin, une demande de mesures provisoires devait être accompagnée d’une action au fond, qui comme il a déjà été indiqué, était vouée à l’échec.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
3.
La requérante allègue une violation de l’article 6 § 1, en raison de la durée de la procédure devant le Conseil d’Etat, ainsi que de l’article 13 en raison de l’absence en droit grec d’un recours permettant de se plaindre du dépassement du délai raisonnable. Ces articles se lisent ainsi
:
Article 6 § 1
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Article 13
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
En ce qui concerne le grief sous l’angle de l’article 6, le Gouvernement soutient que cet article s’applique seulement aux procédures qui aboutissent à une décision ayant des effets directs, mais non des conséquences indirectes ou fortuites, sur les droits et obligations de caractère civil de l’intéressé. Or en l’espèce, il ne s’agissait pas d’une contestation sur des droits et obligations de caractère civil, mais d’un litige de nature administratif, dont l’issue n’était pas déterminante pour de tels droits
; en effet, la démolition du mur n’avait aucun effet direct sur les droits et obligations de caractère civil de la requérante.
La requérante souligne que la procédure devant le Conseil d’Etat concernait la légalité d’une décision (celle du secrétaire général de la Périphérie de l’Egée du sud) qui annulait une décision du Bureau d’urbanisme de Thira. En intervenant dans la procédure, la requérante a voulu éviter une atteinte à ses droits patrimoniaux, car elle estimait que la construction illégale en face de sa propriété en compromettrait la jouissance et en réduirait la valeur marchande.
La Cour rappelle en premier lieu que la notion de « droits et obligations de caractère civil » ne doit pas s’interpréter par simple référence au droit interne de l’état défendeur. L’article 6 § 1 s’applique indépendamment de la qualité des parties, comme de la nature de la loi régissant la contestation et de l’autorité compétente pour trancher (arrêt
Allan Jacobsson c. Suède
du 25
octobre 1989, série A, n
o
163, § 72). La Cour rappelle ensuite que l’article 6 § 1 joue dès lors que l’action a un objet « patrimonial » et se fonde sur une atteinte alléguée à des droits eux aussi patrimoniaux ou que son issue est déterminante pour des droits et obligations de caractère privé (arrêt
Ortenberg c. Autriche
du 25 novembre 1994, série A 295-B, § 28).
La Cour estime que dans les circonstances de la cause, la procédure devant le Conseil d’Etat ne portait pas sur une contestation en matière des droits et obligations de caractère civil. En effet, elle note que les droits civils de la requérante, à savoir le droit de faire démolir le mur qui avait provoqué une baisse de la valeur de sa propriété, étaient déterminés par la décision de la Commission d’examen des constructions illégales, c’est-à-dire longtemps avant les faits ayant donné lieu à la procédure devant le Conseil d’Etat. A cet égard, la Cour note que le Conseil d’Etat lui-même avait affirmé dans son arrêt 1711/2002 que les actes attaqués n’avaient pas de caractère exécutoire car ils ne régularisaient pas le mur qui avait été jugé illégal de manière définitive et devait être démoli.
Il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35
§
3 et doit être rejeté en application de l’article
35
§
4.
Quant au grief relatif à l’article 13, la Cour rappelle que cet article garantit l’existence en droit interne d’un recours permettant de s’y prévaloir des droits et libertés de la Convention, tels qu’ils peuvent s’y trouver consacrés. Cette disposition a donc pour conséquence d’exiger, pour les plaintes que l’on peut estimer «
défendables » au regard de la Convention ou de ses Protocoles, un recours interne habilitant l’instance nationale compétente à connaître du contenu du grief et à offrir le redressement approprié, même si les Etats contractants jouissent d’une certaine marge d’appréciation quant à la manière de se conformer aux obligations que leur fait cette disposition (
F.L. c. Italie
, n
o
25639/94, 20 décembre 2001, non
‑
publié)
La Cour rappelle qu’elle a conclu que les allégations de la requérante relatives à l’article 6 § 1 de la Convention n’étaient pas défendables. Il s’ensuit que le grief tiré de l’article 13 de la Convention est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article
35 § 3 et doit être rejeté en application de l’article
35
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
recevables,
tous moyens de fond réservés, les griefs de la requérante tirés de l’article 1 du Protocole n
o
1 et de l’article 13 de la Convention (recours effectif permettant de forcer l’administration à se conformer à la décision de la Comission d’examen des constructions illégales)
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Søren
Nielsen
Giovanni
Bonello
Greffier adjoint
Président