TSITSIRIGGOS c. GRECE

SECȚIUNEA I Cererea nr. 18230/09 Dimitrios TSISTIRGGOS împotriva Greciei introdusă la 21 februarie 2009 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, dl Dimitrios Tsitsiriggos, este un resortisant grec, născut în 1958. La momentul faptelor, a fost încarcerat la închisoarea Korydallos. El este reprezentat în fața Curții de către domnul H. Mylonas, avocat în barou da'. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de către reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost pus în detenție provizorie la 4 februarie 2008, data arestării sale, în temeiul a șase decizii diferite ale camerei din cadrul consiliului de judecată al tribunalului corecțional da . La 6 februarie 2008, autoritățile închisorii Korydallos au emis șase rapoarte de detenție. La 11 februarie 2008, două mandate de arestare au fost emise de două judecători de judecată împotriva reclamantului și două rapoarte noi au fost întocmite de autoritățile închisorii la 14 februarie 2008. Toate aceste decizii au vizat diferite aspecte ale aceleiași cauze. În special, reclamantul a fost acuzat că, împreună cu V.T., acesta a constituit un fond de investiții fraudulos și deturnat mai multe milioane de euro de investitori, făcându-i să creadă că investițiile lor sunt mai rentabile. În februarie și martie 2008, șapte dintre cei opt deținuți au fost înlocuiți cu eliberare condiționată. Reclamantul a fost ținut în detenție în temeiul unui singur mandat, cel eliberat la 11 februarie 2008 de instanța de judecată în apropierea tribunalului corecțional din Ecuador (n 1157/2008). La 27 iunie 2008, Camera de Acuzare a Tribunalului de apel din Atena l-a trimis pe reclamant în judecată, împreună cu alți 17 acuzați, și a menținut mandatul menționat anterior. Prin noua decizie nr. 1495/2008 din 12 august 2008, camera de acuzare a prelungit detenția provizorie a reclamantului până la 4 februarie 2009. La 23 septembrie 2008, reclamantul a depus o cerere de extindere sau de punere în libertate sub rezerva condiiei. La 27 noiembrie 2008, instanța respectivă și-a respins cererea. În primul rând, camera de acuzare nu a primit cererea de înjumătățire în persoană a reclamantului pe motiv că acest lucru nu era prevăzut de legislația relevantă. În al doilea rând, în ceea ce privește fondul cererii sale, camera de acuzare a respins-o cu majoritate și a recunoscut că art. 288 alineatul (2) din Codul de procedură penală nu se aplica în speță. Potrivit acestei dispoziții, nu este permisă reținerea provizorie a acuzatului pe baza unor fapte care ar putea duce la punerea sa sub acuzare în cazul în care acuzatul a fost acuzat de urmărirea penală care a justificat prima sa arestare provizorie. a creat un fond de investiții fraudulos și pentru că a deturnat sume foarte mari. Camera de acuzații a menționat că acuzațiile împotriva reclamantului au implicat examinarea în paralel de către biroul procurorului a mai multor dosare care erau deschise împotriva sa în legătură cu același caz de fraudă. Comisia a considerat că noua sa arestare provizorie era legată de activități frauduloase în detrimentul a sute de persoane care nu au fost incluse în dosar în stadiul inițial al procedurii penale împotriva reclamantului. În cele din urmă, Comisia a constatat că reclamantul și-a retras arestarea și că, în caz de extindere, era probabil ca acesta să comită noi infracțiuni. 2241/2008). La 26 noiembrie 2008, reclamantul a depus o nouă cerere de eliberare condiționată și-a reiterat afirmațiile cu privire la aplicarea art. 2 alin. (2) din Codul de procedură penală și a solicitat, de asemenea, prezentarea sa personală în fața camerei de acuzare. La 3 februarie 2009, camera de acuzare a instanței de recurs a respins recursul. În ceea ce privește cererea de înfățișare personală, aceasta a recunoscut că, în conformitate cu legislația internă, această posibilitate nu era prevăzută pentru procedura în fața camerei de judecată referitoare la cererea de extindere a pârâtului. În plus, instanța menționată a declarat că lipsa de încuviințare personală a pârâtului era conformă cu art. 5 § 4 și 6 alin. (1) din Convenție. Ea a înțeles că nici o întrebare nu se punea cu privire la egalitatea armelor, deoarece procurorul, în calitatea sa de autoritate judiciară, nu putea fi considerat un adversar al pârâtului. În ceea ce privește fondul, camera de acuzare și-a confirmat considerațiile în decizia sa nr 2241/2008 și a ajuns la concluzia că art. 2 nu se aplica în cazul de față (Decizia nr. 119/2009). Dreptul intern relevant la art. 6 alineatul (4) din Constituție din 1975 dispune Legea stabilește durata maximă a detenției provizorii, care nu trebuie să depășească un an pentru infracțiuni și șase luni pentru infracțiuni. În cazuri excepționale, aceste perioade maxime pot fi prelungite cu șase și respectiv trei luni prin decizia camerei de acuzare competente. Art. 287 și 288 alin. (2) din Codul de procedură penală se citesc după cum urmează: Durata detenției provizorii În cazul în care detenția provizorie durează șase luni în caz de infracțiune sau trei luni în caz de infracțiune, camera de judecată decide, printr-o hotărâre definitivă și motivată, dacă acuzatul trebuie să fie reținut sau eliberat. (a) În cazul în care instanța de judecată continuă, în termen de cinci zile înainte de expirarea termenelor menționate anterior și într-un raport motivat, procurorul general trebuie să notifice procurorului general în apropierea instanței de judecată motivele pentru care instanța de judecată nu a încetat și să transmită cazul procurorului în apropierea instanței de judecată în termen de zece zile, care îl comunică camerei de judecată. Cu cel puțin cinci zile înainte de deliberarea acesteia, pârâtul este informat prin orice mijloace (document, telegramă, telefon) și își poate expune argumentele prin observații care sunt transmise imediat camerei de acuzare de către conducerea închisorii. Acuzarea poate convoca, prin aceleași mijloace, acuzarea să-și prezinte și să-și dezvolte argumentele verbal, fie personal, fie prin intermediul avocatului său (...). Camera de acuzare se pronunță după audierea procurorului. Dacă judecata este condusă de un judecător al instanței de judecată în temeiul articolului 29, camera de judecată a tribunalului este competentă să se pronunțe. (b) După sfârșitul procesului și în termen de cinci zile înainte de expirarea termenului menționat anterior, procurorul districtual din apropierea tribunalului în fața căruia trebuie să fie judecat cazul sau procurorul din apropierea instanței de judecată (...) trebuie să transmită camerei de acuzare competente, conform paragrafului următor, dosarul cu o propunere motivată. Pentru restul, la lit. (a) se aplică în continuare. În toate cazurile și până la adoptarea deciziei definitive, durata maximă a detenției provizorii pentru aceeași infracțiune nu poate depăși un an. În cazul unor circumstanțe excepționale, detenția provizorie poate fi prelungită cu maximum șase luni printr-o decizie motivată special (a) a camerei de judecată a instanței de recurs (...) (b) din camera de judecată a tribunalului de mare instanță (...) În cazul în care instanța judecătorească este pendinte în fața instanței judecătorești din statul de executare, iar arestarea provizorie continuă în temeiul primului paragraf, instanța judecătorească trebuie, cu 30 de zile înainte de expirarea termenului maxim al acesteia din urmă, să transmită dosarul procurorului care îl comunică în termen de 15 zile și cu o propunere motivată, camerei de judecată. În toate celelalte cazuri, procurorul competent trebuie, cu cel puțin 25 de zile înainte de expirarea termenului maxim de detenție provizorie, în conformitate cu acest alineat sau înainte de încheierea unei prelungiri deja ordonate, să prezinte camerei de acuzare competente o propunere de menținere sau de ridicare a detenției. În ceea ce privește surplusul, dispozițiile paragrafului precedent referitoare la audierea acuzatului, precum și dispozițiile procurorului general se aplică. Orice îndoială sau obiecție cu privire la prelungirea sau la limita maximă a detenției provizorii se soluționează de către camera de acuzare menționată la alin. (2). Dispozițiile alin. (1) lit. (a) privind prezentarea inculpatului și a procurorului se aplică și în acest caz. Doctrina (în special, Atanasios Kondaxis) , Cod de Procedură Penel, Tome 2, Atena 2006, interpretare a articolului 287 din acest cod) admite că decizia, la baza unei detenții, este valabilă până la mai puțin de un an, în conformitate cu art. 6 din Constituție. În afară de aceasta, nu există nici un temei legal pentru deținere. Prelungirea se bazează pe un nou titlu juridic al deciziei camerei de judecată, care trebuie să existe la expirarea primului titlu, altfel nu există temei juridic între expirarea primului și adoptarea celui de al doilea. La adoptarea unei noi decizii după expirarea primei decizii nu poate acoperi retroactiv această lacună, deoarece aceasta ar însemna că o persoană să fie deținută fără titlu legal în așteptarea unei rectificări. Dar acest lucru nu este în conformitate cu legea art. 288 (...) În urma arestării provizorii a pârâtului și până la pronunțarea unei hotărâri definitive, nu este permisă o nouă punere în detenție provizorie pentru un act care, potrivit elementelor dosarului, ar fi putut duce la inițierea procedurilor penale (...) coroborat cu urmărirea penală care a justificat punerea sa în custodie provizorie sau într-un termen rezonabil după acestea (...) GRIFS Invocând art. 5 alineatul (1) litera (c) din Convenție, reclamantul se plânge că camera de judecată a instanței judecătorești a respins, prin deciziile sale nr. 2241/2008 și 119/2009, cererea sa de aplicare a articolului 2a alineatul (2) din Codul de procedură penală și, în consecință, cererea sa de extindere. Invocând art. 5 alineatul (3) din Convenție, reclamantul se plânge de insuficiența motivării deciziilor nr. 2241/2008 și 119/2009 ale camerei de recurs și de faptul că instanța respectivă nu ar fi examinat cererea sa de înlocuire a detenției provizorii cu măsuri mai puțin restrictive. Invocând art. 5 alin. (4) din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a principiului egalității de arme în fața camerei de recurs a instanței judecătorești, la examinarea detenției sale provizorii, care ar rezulta din refuzul pe care l-a refuzat în persoană în fața acestei instanțe, pe baza deciziilor n 2241/2008 și 119/2009, în timp ce procurorul a fost ascultat. Întrebări către părți Procedura prin care reclamantul a încercat să conteste legalitatea arestării sale provizorii a fost conformă cu cerințele prevăzute la art. 5 alineatul (4) din convenție? În special respingerea de către camera de judecată a instanței judecătorești (deciziile nr. 2241/2008 și 119/2009) din cererea reclamantului de a se prezenta personal în fața sa, a respectat art. 5 alin. (4) din Convenție

PREMIÈRE SECTION

Requête n

o

18230/09

Dimitrios TSITSIRIGGOS contre la Grèce

introduite le 21 février 2009

EXPOSÉ DES FAITS

Le requérant, M. Dimitrios Tsitsiriggos, est un ressortissant grec, né en 1958. A l’époque des faits, il était incarcéré à la prison de Korydallos. Il est représenté devant la Cour par M

e

H. Mylonas, avocat au barreau d’Athènes.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant fut mis en détention provisoire le 4 février 2008, date de son arrestation, en vertu de six décisions différentes de la chambre du conseil du tribunal correctionnel d’Athènes. Le 6 février 2008, les autorités de la prison de Korydallos rédigèrent six rapports de mise en détention. Le 11 février 2008, deux mandats d’arrêt furent délivrés par deux juges d’instruction contre le requérant et deux nouveaux rapports furent rédigés par les autorités de la prison le 14 février 2008. Toutes ces décisions concernaient différents aspects d’une même affaire. En particulier, le requérant était accusé que conjointement avec V.T., il avait constitué un fonds d’investissement frauduleux et détourné plusieurs millions d’euros d’investisseurs en leur faisant croire à une meilleure rentabilité de leurs placements.

En février et mars 2008, sept des huit mises en détention furent remplacées par des mises en liberté sous condition. Le requérant fut maintenu en détention en vertu d’un seul mandat, celui délivré le 11 février 2008 par le juge d’instruction près le tribunal correctionnel d’Athènes (n

o

1157/2008).

Le 27 juin 2008, la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Athènes renvoya le requérant en jugement, avec dix-sept autres accusés, et maintint en vigueur le mandat précité. Par une nouvelle décision n

o

1495/2008 du 12

août 2008, la chambre d’accusation prolongea la détention provisoire du requérant jusqu’au 4 février 2009.

Le 23 septembre 2008, le requérant déposa une demande d’élargissement ou de mise en liberté sous condition. Il sollicita sa comparution personnelle devant la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Athènes afin d’étayer sa demande de remise en liberté.

Le 27 novembre 2008, ladite juridiction rejeta sa demande. En premier lieu, la chambre d’accusation ne fit pas droit à la demande de comparution en personne du requérant au motif que cela n’était pas prévu par la législation pertinente. En second lieu, s’agissant du fond de sa demande, la chambre d’accusation la rejeta à la majorité. Elle admit que l’article 288 § 2 du code de procédure pénale ne trouvait pas application en l’espèce. Selon cette disposition, la nouvelle mise en détention provisoire de l’accusé sur la base de faits qui pourraient entraîner sa mise en accusation lors de l’engagement de poursuites pénales ayant justifié sa première mise en détention provisoire, n’est pas permise. La chambre d’accusation rappela que le requérant avait été accusé conjointement avec V.T. d’avoir créé un fonds d’investissement frauduleux et d’avoir détourné des sommes très importantes. La chambre d’accusation nota que les chefs d’accusation contre le requérant résultèrent de l’examen parallèle par le bureau du procureur de plusieurs dossiers qui étaient ouverts contre lui concernant la même affaire de fraude. Elle considéra que sa nouvelle mise en détention provisoire était relative à des activités frauduleuses au dépens de centaines de personnes qui n’étaient pas incluses dans le dossier au stade initial de la procédure pénale engagée contre le requérant. La chambre d’accusation prit en plus en compte la complexité de l’affaire impliquant des centaines de personnes. Elle considéra qu’il était tout à fait normal que de nouveaux éléments aient surgi à un stade ultérieur de la procédure. Enfin, elle constata que le requérant avait dans le passé fui son arrestation et qu’en cas d’élargissement il était probable qu’il commette de nouvelles infractions. Elle conclut qu’il y existait des raisons pour ne pas mettre fin à sa détention provisoire (décision n

o

2241/2008).

Le 26 novembre 2008, le requérant déposa une nouvelle demande de mise en liberté conditionnelle. Il réitéra ses allégations sur l’application de l’article 288 § 2 du code de procédure pénale et demanda aussi sa comparution personnelle devant la chambre d’accusation.

Le 3 février 2009, la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Athènes rejeta le recours. En ce qui concerne la demande de comparution personnelle, elle admit que, selon la législation interne, cette possibilité n’était pas prévue pour la procédure devant la chambre d’accusation relative à la demande d’élargissement de l’accusé. De plus, ladite juridiction déclara que l’absence de comparution personnelle de l’accusé était conforme avec les articles 5 §

4 et 6 § 1 de la Convention. Elle releva qu’aucune question ne se posait quant à l’égalité des armes, puisque le procureur, en sa qualité d’autorité judiciaire, ne pouvait pas être considéré comme un adversaire de l’accusé. Quant au fond, la chambre d’accusation confirma ses considérations dans sa décision n

o

2241/2008 et conclut que l’article 288 §

2 ne trouvait pas application en l’espèce (décision n

o

119/2009).

B.

Le droit interne pertinent

1.

L’article 6 § 4 de la Constitution de 1975 dispose

:

«

La loi fixe la durée maximale de la détention provisoire, qui ne doit pas excéder un an pour les crimes et six mois pour les délits. Dans des cas tout à fait exceptionnels, ces durées maximales peuvent être prolongées de six et trois mois respectivement par décision de la chambre d’accusation compétente.

»

2.

Les articles 287 et 288 § 2 du code de procédure pénale se lisent comme suit

:

Article 287

Durée de la détention provisoire

«

1.

Si la détention provisoire dure six mois en cas de crime, ou trois mois en cas de délit, la chambre d’accusation décide, par un arrêt définitif et motivé, si l’accusé doit être maintenu en détention ou libéré. Pour cela

:

a) Si l’instruction se poursuit, le juge d’instruction doit notifier, dans les cinq jours avant l’échéance des délais susmentionnés et dans un rapport motivé, au procureur général près la cour d’appel les raisons pour lesquelles l’instruction n’a pas pris fin et transmettre le dossier au procureur près le tribunal de grande instance qui le communique dans un délai de dix jours à la chambre d’accusation. Cinq jours au moins avant la délibération de celle-ci, l’accusé en est informé par tout moyen (document, télégramme, telefax) et il peut exposer ses arguments par des observations qui sont transmises immédiatement à la chambre d’accusation par la direction de la prison. La chambre d’accusation peut convoquer, par les mêmes moyens, l’accusé à comparaître et développer oralement ses arguments, soit personnellement soit par l’intermédiaire de son avocat (...). La chambre d’accusation se prononce après avoir entendu le procureur. Si l’instruction est menée par un juge de la cour d’appel en vertu de l’article

29, la chambre d’accusation de la cour d’appel est compétente pour se prononcer.

b) Après la fin de l’instruction et dans les cinq jours précédant l’échéance du délai susmentionné, le procureur près le tribunal devant lequel l’affaire doit être jugée ou le procureur près la cour d’appel (...) doit transmettre à la chambre d’accusation compétente, selon le paragraphe suivant, le dossier avec une proposition motivée. Pour le restant, l’alinéa a) demeure applicable.

2.

Dans tous les cas et jusqu’à l’adoption de la décision définitive, la durée maximale de la détention provisoire pour une même infraction ne peut dépasser un an. En cas de circonstances exceptionnelles, la détention provisoire peut être prolongée de six mois maximum par une décision spécialement motivée

:

a) de la chambre d’accusation de la cour d’appel (...)

b) de la chambre d’accusation du tribunal de grande instance (...)

Si l’instruction est pendante devant le juge d’instruction et la détention provisoire se poursuit en vertu du premier paragraphe, le juge d’instruction doit, trente jours avant l’échéance du délai maximal de celle-ci, conformément à ce paragraphe, transmettre le dossier au procureur qui le communique dans un délai de quinze jours, et avec une proposition motivée, à la chambre d’accusation. Dans tous les autres cas, le procureur compétent doit, vingt-cinq jours au moins avant l’échéance du délai maximal de la détention provisoire, conformément à ce paragraphe ou avant la fin d’une prolongation déjà ordonnée, soumettre à la chambre d’accusation compétente une proposition de maintien ou de levée de la détention. Pour le surplus, les dispositions du paragraphe précédent relatives à l’audition de l’accusé ainsi qu’à celle du procureur s’appliquent. L’accusé et le procureur peuvent se pourvoir contre les décisions mentionnées dans ce paragraphe.

(...)

5.

Tout doute ou objection quant à la prolongation ou la limite maximale de la détention provisoire est résolu par la chambre d’accusation mentionnée au paragraphe

»

La doctrine (notamment,

Athanasios Kondaxis

, Code de Procédure Pénale, Tome 2, Athènes 2006, interprétation de l’article 287 de ce code) admet que la «

décision, à la base d’une détention, est valable jusqu’à l’écoulement d’un an, conformément à l’article 6 de la Constitution. Au-delà, il n’existe pas de base légale pour la détention. La prolongation est fondée sur un nouveau titre légal que constitue la décision de la chambre d’accusation, qui doit cependant exister à l’expiration du premier titre, sinon il n’existe pas de base légale entre l’expiration du premier et l’adoption du deuxième. L’adoption d’une nouvelle décision après l’expiration de la première ne peut pas combler de manière rétroactive cette lacune, car cela signifierait qu’une personne soit détenue sans titre légal dans l’attente d’une régularisation. Mais cela n’est pas conforme à la légalité

».

Article 288

«

(...)

2.

Suite à la mise en détention provisoire de l’accusé et jusqu’au prononcé d’un jugement définitif, une nouvelle mise en détention provisoire n’est pas permise pour un acte qui, selon les éléments du dossier, aurait pu entraîner l’engagement des poursuites pénales (...) concomitamment avec les poursuites pénales ayant justifié sa mise en détention provisoire ou dans un délai raisonnable après celles-ci (...)

»

GRIEFS

1.

Invoquant l’article 5 § 1 c) de la Convention, le requérant se plaint que la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Athènes a rejeté par ses décisions n

os

2241/2008 et 119/2009 sa demande d’application de l’article

288 § 2 du code de procédure pénale et, en conséquence, sa demande d’élargissement.

2.

Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, le requérant se plaint de l’insuffisance de motivation des décisions n

os

2241/2008 et 119/2009 de la chambre d’accusation de la cour d’appel et du fait que ladite juridiction n’aurait pas examiné sa demande de substituer sa mise en détention provisoire par des mesures moins restrictives.

3.

Invoquant l’article 5 § 4 de la Convention, le requérant se plaint d’une violation du principe de l’égalité des armes devant la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Athènes, lors de l’examen de sa mise en détention provisoire, qui résulterait du refus qu’il a essuyé de comparaître en personne devant cette juridiction, sur la base des décisions n

os

2241/2008 et 119/2009, alors que le procureur, lui, a été entendu.

QUESTIONS AUX PARTIES

La procédure au travers de laquelle le requérant a cherché à contester la légalité de sa mise en détention provisoire était-elle conforme aux exigences de l’article 5 § 4 de la Convention

? En particulier, le rejet par la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Athènes (décisions n

os

2241/2008 et

119/2009) de la demande du requérant de comparaître en personne devant elle, a-t-il respecté l’article 5 § 4 de la Convention

?