SLIWA v. POLAND
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
SLIWA v. POLAND (CtEDO, 2012)
Reclamantul, dl Robert Blajer, este un național polonez născut în 1969 și trăiește în Jarosław. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl P. Blajer, un avocat care practică în Jarosław. Guvernul polonez („Guvernul”) este reprezentat de agentul lor, dl J. Wołīsiewicz al Ministerului Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul, fost ofițer vamal, a fost acuzat de acceptarea unei mită de la un alt ofițer vamal, P.D., în 2004. La 29 august 2006, P.D. a fost condamnat de Curtea Regională Przemyśl, printre altele, oferind o mită reclamantului în 2004. Curtea a fost compusă din judecătorul A.S. și doi judecători laici, D.B. și C.J. Apoi, la 9 noiembrie 2006, aceeași instanță, în aceeași compoziție, a condamnat reclamantul că a acceptat aceeași mită din partea P.D. La o dată neespecificată avocatul reclamantului a apelat împotriva hotărârii de primă instanță. În apelul său, el nu a formulat o plângere cu privire la compunerea instanței. La 26 aprilie 2007, Curtea Supremă a adoptat o rezoluție și a susținut că, în circumstanțe precum cele din acest caz, în cazul în care dovezile care constituiseră baza condamnării unuia dintre infractorii unei infracțiuni ar trebui să fie, de asemenea, baza condamnării unui alt infractor al aceleiași infracțiuni, judecătorul care a examinat dovada împotriva autorului condamnat ar trebui să fie retras de la examinarea cazurilor împotriva celorlalți infractori (a se vedea mai jos „Legea și practica internă relevantă”). La 17 august 2007, avocatul reclamantului a trimis o scrisoare instanței de secundare și, în baza rezoluției Curții Supreme din 26 aprilie 2007, a susținut că judecătorii care au condamnat reclamantul ar fi trebuit să fie retras din proceduri. La 18 octombrie 2007, Curtea de Apel Rzeszów a respins recursul și a susținut hotărârea de primă instanță. Acesta a admis că cei trei judecători nu ar fi trebuit să examineze cazul reclamantului. Cu toate acestea, a constatat că plângerea nu a fost formulată în recurs și, prin urmare, nu a putut fi luată în considerare ca una dintre bazele apelului. Acesta a considerat, de asemenea, că deficiența în cadrul procedurii dinainte de instanța de primă instanță nu constituie unul dintre motivele specifice de recurs menționate la art. 439 din cod, pe care instanța de recurs trebuie să le ia în considerare ex officio. Curtea de Apel a remarcat, de asemenea, că singura modalitate de modificare a hotărârii de primă instanță era să aplice art. 440 din Codul; totuși, nu a constatat niciun motiv să facă acest lucru. art. 41 § 1 din Codul prevede următoarele: „Un judecător este retras de la examinarea unui caz în cazul în care există circumstanțe care pot da naștere la îndoieli justificate în ceea ce privește imparțialitatea sa într-un caz particular.” 10. art. 440 din Codul prevede următoarele: „Dacă menținerea unei hotărâri de primă instanță ar fi în mod evident nejustificată, hotărârea se modifică în favoarea persoanei acuzate sau îndepărtată, în ciuda plângerilor formulate într-un recurs”” 11. art. 433 din Codul prevede următoarele: „Tribunalul de apel examinează cazul în cadrul unui recurs. Acesta examinează cazul dincolo de cadrul unui recurs, dacă este prevăzut de lege.” 12. art. 439 din Codul prevede, în măsura în care este cazul, următoarele: „Respectând cadrul unui recurs, plângerile formulate și influența unei deficiențe asupra conținutului unei decizii, instanța de apel anulează decizia contestată dacă: (1) decizia a fost eliberată de un judecător care ar fi trebuit să fie retrasă în temeiul articolului 40 din Codul (...).” 13. La 26 aprilie 2007, Curtea Supremă a adoptat o rezoluție în care a afirmat: „Dacă dovezile care au constituit baza condamnării unuia dintre acuzații ale unei infracțiuni sunt, de asemenea, baza condamnării unui alt autor al aceleiași infracțiuni, judecătorul care a examinat dovada împotriva autorului condamnat ar trebui să fie retras de la examinarea cazurilor împotriva restului infractorilor, având în vedere o suspiciune justificată cu privire la imparțialitatea sa în sensul articolului 41 § 1 din Codul de Procedură Penală.”