Secțiunea a patra Cerere nr. 5422/16 Ecaterina ALEXE împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 28 mai 2024 într-un comitet compus din Faris Vehabović, președintele Anja Seibert-Fohr, Sebastian Rădulețu, judecători și Simeon Petrovski, grefier adjunct al secțiunii, cererea nr. 5422/16 împotriva României și din care o resortisantă a acestui stat, M. Ecaterina Alexe (inclusiv reclamanta) născută în 1930 și rezidentă în Ployești, reprezentată de domnul E. Salvau, avocată la Plignești, a sesizat Curtea la 18 ianuarie 2016 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( A fost reprezentat de agenta sa, M.F. Ezer, de la Ministerul Afacerilor Externe, observațiile guvernului, după ce a deliberat, face următoarea decizie de a construi pe un teren al recurentei. Terenul fusese expropriat de stat în 1986 în vederea construirii mai multor apartamente. Cu toate acestea, având în vedere că proiectul de construcție nu a fost finalizat și că terenul nu a fost afectat de o nouă declarație de interes public, reclamanta a formulat în 2006 o acțiune în justiție prin care solicita restituirea terenului, în temeiul dispozițiilor legii nr. 33/1994 privind exproprierea din motive de interes public (adică Legea nr. 33/1994, adoptată după căderea comunismului și intrată în vigoare la 2 iunie 1994. Printr-o hotărâre definitivă din 15 decembrie 2006, tribunalul departamental din Prahova a primit cererea, a ordonat restituirea terenului recurentei și i-a cerut acesteia să restituie suma plătită de către stat în 1986 ca despăgubire. În februarie 2007, la 12 octombrie 2007, reclamantei i s-a eliberat un certificat de urbanism care arăta că (a) utilizarea actuală a terenului corespundea unui teren de construcție (curți-construcții), dar că (b) conform planurilor urbanistice în vigoare (art. 32 din Legea nr. 289/2006 pentru modificarea legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și laurbanismul), a fost posibilă modificarea clasificării legale a terenului prin realizarea unui plan urbanistic zonal (inclusiv a unui PUZ) după 24 de luni, fără ca reclamanta să facă demersuri în vederea adoptării unui astfel de plan. La 24 noiembrie 2009, consiliul municipal a aprobat un plan urbanistic de zonal ( PUZ din 2009 În acest scop, acesta a menționat că nu numai terenul face parte din categoria spațiilor verzi în temeiul PUZ din 2009 (în categoria parcurilor, grădinilor publice sau zonelor urbane cu plantații), ci și că, în conformitate cu art. 71 din ordonanța de urgență a guvernului nr. 114 din 17 octombrie 2007 ( de modificare a dispozițiilor privind protecția mediului, schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi sau a celor calificate ca atare în planurile de urbanism fără a fi amenajate era interzisă, indiferent de regimul lor juridic. Certificatul menționa că proprietarul terenului putea totuși să construiască pe acesta clădiri mici (mobilar urban, terenuri de joacă și de recreare, construcții destinate expozițiilor, activităților culturale, alimentației publice sau comerțului, precum și adăposturi, toalete publice sau spații destinate administrației și întreținerii spațiilor sau locurilor de parcare). Recurenta sesizează instanțele cu privire la o acțiune în anulare parțială a deciziei Consiliului municipal privind PUZ din 2009 (punctul 3 de mai sus). Cererea sa a fost respinsă printr-o hotărâre definitivă din 10 noiembrie 2009 noiembrie 2015 a Tribunalului de apel din Plyguești. Instanța de apel a statuat că nu a fost afectată drepturile și interesele legitime ale recurentei din cauza adoptării actului administrativ contestat, dat fiind că destinația terenului în cauză a fost calificată ca fiind "spații verzi" Începând din 1999 și când PUZ din 2009 era limitat la confirmarea acestei calificări. Această destinație fusese confirmată și de certificatul de urbanism emis în 2007 (punctul 2 de mai sus), mențiunea referitoare la caracterul constructiv al terenului (curți-construcțiuni) În plus, certificatul de urbanism emis de reclamantă a fost ilegal (punctul în fine de mai sus). 2007 nu a autorizat reclamanta să construiască pe teren, deoarece obținerea unui permis de construcție era condiționată de modificarea prealabilă a destinației terenului de către un PUZ, lucru pe care reclamanta nu l-a solicitat (punct 2 de mai sus. În cele din urmă, instanța de apel a respins argumentul recurentei potrivit căruia aceaceasta a fost repusă pe un teren de construcție prin decizia de justiție din 2006, deoarece terenul respectiv fusese clasificat în funcție de spațiul verde, prin planul urbanistic general al orașului adoptat în 1999. Cu toate acestea, în 2021, recurenta a fost informată cu privire la refuzul administrației locale de a aproba un astfel de schimb. Astfel cum reiese dintr-o scrisoare trimisă în decembrie 2021 de primăria din Pluiești la Guvern, administrația locală nu a întreprins demersuri pentru a include terenul recurentei într-un proiect de creare a unui parc sau a unui spațiu verde accesibil publicului. EVALUAREA CURȚII Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta se plângea de posibilitatea de a dispune de proprietatea sa în vederea construirii unei construcții cu destinație de reședință. Comisia consideră că, prin decizia din 2006, aceaceasta a fost văzută făcând un teren de construcție. Guvernul subliniază în primul rând că reclamanta nu a suferit o privare de proprietate deoarece nu a pierdut nici accesul pe teren, nici stăpânirea acestuia. În al doilea rând, acesta reamintește că statele contractante au o mare marjă de apreciere pentru a-și desfășura politica urbanistică și consideră că, în acest caz, posibilitatea de a construi un echilibru corect între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale recurentei. În această privință, el subliniază că, la restituirea terenului recurentei în 2006, dreptul de utilizare a acestuia ca spațiu verde a fost deja prevăzut în PUGul stabilit în 1999. Valabilitatea PUG-ului, a cărui anulare nu a fost solicitată de reclamantă, a fost reînnoită în 2009. 10 Curtea amintește că, deși art. 1 din Protocolul nr. 1 nu valorează decât pentru bunurile actuale și nu creează niciun drept de a dobândi, în anumite circumstanțe, o speranță legitimă De asemenea, se poate beneficia de protecția acestei dispoziții (a se vedea, printre hotărârile recente, Beláné Nagy c. Ungaria [GC], nr 53080/13, § 74, CEDH 2016, cu referințele menționate). Noțiunea de "speranță legitimă" este mai concretă decât o simplă speranță și trebuie să se bazeze pe o bază suficientă în dreptul intern (Depalle c. Franța [GC], n 34044/02, § 63, CEDH 2010) , cl înseamnă că trebuie să se bazeze pe o dispoziție legislativă sau pe un act juridic referitor la interesul patrimonial în cauză . Nu se poate concluziona că există o speranță legitimă mai mică decât o creanță condiționată, care se află caducă ca urmare a nerecuperării uneia dintre condițiile legale (a se vedea, de exemplu, Jantner c. Slovacia , n 39050/97, §§ 29-33, 4 martie 2003), în cazul în care pretenția reclamantului nu se bazează pe o jurisprudență internă bine stabilită de interpretare a unei dispoziții legale (a se vedea, de exemplu, Albu și alții c. România, n 34796/09 și 63 alții, § 47, 10 mai 2012 și Zelca și alții (dec.), n 65161/10, § 19, 6 septembrie 2011), sau în cazul în care există controverse cu privire la modul în care dreptul intern trebuie interpretat și aplicat, iar argumentele prezentate de reclamant în această privință sunt în cele din urmă respinse de instanțele naționale (Kopeckýc. Slovacia [GC], nr. 44992/98, § 50 CEDH 2004 Curtea trebuie să se asigure că interpretarea reținută de instanțele naționale nu era nici arbitrară, nici vădit nerațională (Radomilja și alții [GC], n 37685/10 22768/12, § 149, 20 martie 2018). 11. În prezenta cauză, Curtea constată că recurenta denunță o interdicție de a construi pe teren restituită clădiri cu destinație de reședință și nu lipsa unei eventuale despăgubiri pentru acoperirea pierderii valorii de piață a bunului său. Or, în ceea ce privește această interdicție, Curtea constată că, în momentul restituirii sale către recurentă, în 2006, terenul în litigiu era deja clasificat ca fiind un spațiu verde de planul general de urbanism al orașului Pluiești din 1999, clasat făcând obiectul unei interdicții de construcție (punctul 5 de mai sus). În plus, hotărârea din 2006 a dispus numai restituirea terenului recurentei, fără a se pronunța asupra clasificării sale. În plus, instanța din Pluiești a respins în mod întemeiat argumentul recurentei potrivit căruia aceasta ar fi trebuit să restituie un teren de construcție în 2006 (punctul 5 în fine) în orice caz, recurenta nu a pus sub semnul întrebării modul în care a fost returnat terenul în fața Curții. În aceste condiții, Curtea constată că, de la restituirea terenului, recurenta nu a deținut în niciun moment un drept de a construi pe acesta 12. În plus, deși i s-a permis să facă demersuri în vederea modificării clasificării terenului (după restituire și până la intrarea în vigoare, în octombrie 2007, a unei modificări legislative care pune capăt acestei posibilități, alineatul (4) de mai sus), recurenta a omis să facă demersuri în acest sens. 13. Având în vedere toate cele de mai sus, Curtea consideră că reclamanta nu dispune de o speranță legitimă în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 constând într-un drept de a construi pe teritoriul său și aceasta de la restituirea sa, ale cărei condiții nu le-a contestat. (a) și trebuie să fie respinsă în conformitate cu art. 1 din aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcut în franceză și comunicat în scris la 20 iunie 2024. Simeon Petrovski Faris Vehabović Prezidențial
Requête n
o
5422/16
Ecaterina ALEXE
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 28 mai 2024 en un comité composé de
:
Faris Vehabović
, président
,
Anja Seibert-Fohr,
Sebastian Rădulețu
, juges
,
et de Simeon Petrovski,
greffier adjoint de section
,
Vu
:
la requête n
o
5422/16 contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet État, M
me
Ecaterina Alexe («
la requérante
») née en 1930 et résidant à Ploiești, représentée par M
e
janvier 2016
en vertu de l’article
34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»),
la décision de porter la requête à la connaissance du gouvernement roumain («
le Gouvernement
»), représenté par son agente, M
me
O.F. Ezer, du ministère des Affaires étrangères,
les observations du Gouvernement,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
OBJET DE l’AFFAIRE
1.
L’affaire concerne l’impossibilité de construire sur un terrain appartenant à la requérante. Le terrain avait été exproprié par l’État en 1986 en vue de la construction de plusieurs appartements. La maison qui se trouvait sur le terrain au moment de l’expropriation fut démolie par les autorités. Toutefois, vu que le projet de construction n’avait pas abouti et que le terrain n’avait pas été affecté par une nouvelle déclaration d’utilité publique, la requérante forma en 2006 une action en justice demandant la restitution du terrain, sur le fondement des dispositions de la loi n
o
33/1994 concernant l’expropriation pour cause d’utilité publique («
loi n
o
33/1994
»), adoptée après la chute du communisme et entrée en vigueur le 2 juin 1994. Par un jugement définitif du 15 décembre 2006, le tribunal départemental de Prahova accueillit la demande, ordonna la restitution du terrain à la requérante et enjoignit à celle-ci de restituer la somme versée par l’État en 1986 à titre de dédommagement. La requérante fit ensuite inscrire son droit de propriété dans le livre foncier, le terrain y figurant comme constructible (
curți
‑
construcții
). Elle signa un procès-verbal de mise en possession du terrain en février 2007.
2
.
Le 12 octobre 2007, la requérante se vit délivrer un certificat d’urbanisme qui indiquait que a) l’utilisation actuelle du terrain correspondait à un terrain constructible (
curți-construcții
), mais que b) selon les plans urbanistiques en vigueur – le plan urbanistique général («
PUG
») de la ville de Ploiești approuvé par l’arrêté du conseil municipal n
o
209/1999 –, il faisait partie de la catégorie «
espaces verts – parcs
». Le certificat mentionnait que, malgré la classification du terrain dans le PUG susmentionné dans la catégorie «
espaces verts – parcs
», selon les dispositions légales (article
32 de la loi n
o
289/2006 pour la modification de la loi n
o
350/2001 sur l’aménagement du territoire et l’urbanisme), il était possible de modifier la classification légale du terrain par la réalisation d’un plan urbanistique zonal («
PUZ
»). Le certificat d’urbanisme expira après vingt-quatre mois sans que la requérante fasse des démarches en vue de l’adoption d’un tel plan.
3
.
Le 24 novembre 2009, le conseil municipal approuva un plan urbanistique zonal («
PUZ
de 2009 ») «
Gare de l’Ouest
», réalisé sur demande de la mairie de la ville, dans le cadre duquel le terrain de la requérante était désigné comme espace vert.
4
.
Le 11 juillet 2011, la requérante se vit délivrer un nouveau certificat d’urbanisme qui établissait qu’aucune nouvelle construction à destination d’habitation ne pouvait être bâtie sur le terrain. À cet effet, il mentionnait que non seulement le terrain faisait partie de la catégorie des espaces verts en vertu du PUZ de 2009 (dans la catégorie de parcs, jardins publics ou squares urbains avec plantations), mais que, selon l’article 71 de l’ordonnance d’urgence du Gouvernement n
o
114 du 17 octobre 2007 («
OUG n
o
114/2007
») portant modification des dispositions en matière de protection de l’environnement, le changement de la destination des terrains aménagés comme des espaces verts ou de ceux qualifiés comme tels dans les plans d’urbanismes sans être aménagés était interdite, indifféremment de leur régime juridique. Le certificat mentionnait que le propriétaire du terrain pouvait toutefois construire sur celui-ci de petites constructions (mobilier urbain, aires de jeux et de recréation, constructions destinées à des expositions, à des activités culturelles, à l’alimentation publique ou au commerce ainsi que des abris, toilettes publiques ou des espaces destinées à l’administration et à l’entretien des lieux ou des places de parking).
5
.
La requérante saisit les tribunaux d’une action en annulation partielle de la décision du conseil municipal relative au PUZ de 2009 (paragraphe
3 ci
‑
dessus). Sa demande fut rejetée par un arrêt définitif du 10
novembre 2015 de la cour d’appel de Ploiești. La cour d’appel jugea qu’il n’y avait pas eu atteinte aux droits et intérêts légitimes de la requérante en raison de l’adoption de l’acte administratif contesté étant donné que la destination du terrain en question avait été qualifiée comme étant «
espaces verts
» depuis 1999 et que le PUZ de 2009 s’était limité à confirmer cette qualification. Cette destination avait été également confirmée par le certificat d’urbanisme délivré en 2007 (paragraphe
2 ci-dessus), la mention relative au caractère constructible du terrain (
curți-construcții
) qui y figurait ne concernant que l’état d’utilisation effectif du terrain à ce moment-là, et non sa destination légale. Par ailleurs, depuis l’entrée en vigueur de l’OUG n
o
114/2007, le changement de l’affectation du terrain dans le sens souhaité par la requérante eût été illégal (paragraphe
4
in fine
ci-dessus). En outre, le certificat d’urbanisme délivré en
2007 n’autorisait pas la requérante à construire sur le terrain car l’obtention d’un permis de construire était conditionnée par la modification préalable de la destination du terrain par un PUZ, ce que la requérante n’avait pas sollicité (paragraphe
2 ci-dessus). Enfin, la cour d’appel rejeta l’argument de la requérante selon lequel elle s’était vu restituer un terrain constructible par la décision de justice de 2006, car le terrain litigieux avait été classé «
espace vert
» par le plan urbanistique général de la ville adopté en 1999.
6.
Des démarches en vue d’un échange de terrains avec la ville de Ploiești avait été initié en 2018. Toutefois, en 2021, la requérante fut informée du refus de l’administration locale d’approuver un tel échange.
7.
Tel qu’il ressort d’une lettre envoyée en décembre 2021 par la mairie de Ploiești à l’Agente du Gouvernement, l’administration locale n’a pas entrepris des démarches en vue d’inclure le terrain de la requérante dans un projet de création d’un parc ou d’un espace vert accessible au public.
8.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, la requérante se plaint de l’impossibilité de disposer de son bien en vue d’y bâtir une construction à destination d’habitation. Elle estime que par la décision de 2006 elle s’était vu restituer un terrain constructible.
9.
Le Gouvernement souligne en premier lieu que la requérante n’a pas subi une privation de propriété car elle n’a perdu ni l’accès au terrain ni la maîtrise de celui-ci. En deuxième lieu, il rappelle que les États contractants jouissent d’une grande marge d’appréciation pour mener leur politique urbanistique et considère que, en l’espèce, l’impossibilité de construire sur le terrain ménage un juste équilibre entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de la requérante. À cet égard, il souligne que, lors de la restitution du terrain à la requérante en 2006, l’affectation de celui-ci à une utilisation comme espace vert était déjà prévue dans le PUG établi en 1999. La validité du PUG – dont l’annulation n’a pas été sollicitée par la requérante –, a été reconduite en 2009. En outre, selon le certificat d’urbanisme du 2007 délivré à la requérante, celle
‑
ci n’aurait pu obtenir un permis de construire qu’après la modification de la classification du terrain.
10.
La Cour rappelle que, bien que l’article 1 du Protocole n
o
1 ne vaille que pour les biens actuels et ne crée aucun droit d’en acquérir, dans certaines circonstances, l’«
espérance légitime
» d’obtenir une valeur patrimoniale peut également bénéficier de la protection de cette disposition (voir, parmi les arrêts récents,
Béláné Nagy c. Hongrie
[GC], n
o
53080/13, §
2016, avec les références citées). La notion d’«
espérance légitime
» est plus concrète qu’un simple espoir, et elle doit reposer sur une «
base suffisante en droit interne
» (
Depalle c. France
[GC], n
o
, c’est
‑
à
‑
dire qu’elle doit se fonder sur une disposition législative ou sur un acte juridique concernant l’intérêt patrimonial en question
. On ne peut pas conclure à l’existence d’une «
espérance légitime
» s’agissant d’une créance conditionnelle qui se trouve caduque par suite de la non-réalisation de l’une des conditions légales (voir, par exemple,
Jantner c. Slovaquie
, n
o
39050/97, §§
29-33, 4
mars 2003), lorsque la prétention du requérant ne repose pas sur une jurisprudence interne bien établie interprétant une disposition légale (voir, par exemple,
Albu et autres c. Roumanie
, n
os
34796/09
et 63
autres, §
47, 10 mai 2012, et
Zelca et autres c. Roumanie
(déc.), n
o
65161/10, §
19, 6
septembre 2011), ou lorsqu’il y a controverse sur la façon dont le droit interne doit être interprété et appliqué et que les arguments développés par le requérant à cet égard sont en définitive rejetés par les juridictions nationales (
Kopecký c. Slovaquie
[GC], no
‑
IX
).
La Cour doit s’assurer que l’interprétation retenue par les juridictions nationales n’était ni arbitraire ni manifestement déraisonnable (
Radomilja et autres c.
Croatie
[GC], n
os
37685/10
et
22768/12, § 149, 20 mars 2018).
11.
Dans la présente affaire, la Cour constate d’emblée que la requérante dénonce une interdiction de bâtir sur le terrain restitué des constructions à destination d’habitation et non l’absence d’une quelconque indemnisation pour couvrir la perte de valeur de marché de son bien. Or, s’agissant de cette interdiction, la Cour note que, lors de sa restitution à la requérante, en 2006, le terrain litigieux était déjà classé comme étant un espace vert par le plan d’urbanisme général de la ville de Ploiești de 1999, classement engendrant une interdiction de construire (paragraphe 5 ci-dessus). En outre, le jugement de 2006 avait uniquement ordonné la restitution du terrain à la requérante sans se prononcer sur son classement. La cour d’appel de Ploiești a d’ailleurs rejeté de manière motivée l’argument de la requérante selon lequel elle s’était vu restituer un terrain constructible en 2006 (paragraphe 5
in fine
ci
‑
dessus). En tout état de cause, la requérante n’as pas mis en cause la manière dont lui a été restitué le terrain devant la Cour. Dans ces conditions, la Cour note que depuis la restitution du terrain, la requérante n’a détenu à aucun moment un droit de construire sur celui-ci.
12.
En outre, bien qu’il lui eût été loisible de faire des démarches en vue de la modification de la classification du terrain (après la restitution et jusqu’à l’entrée en vigueur, en octobre 2007, d’un changement législatif mettant un terme à cette possibilité – paragraphe 4 ci-dessus), la requérante a omis de faire des démarches en ce sens.
13.
Eu égard à tout ce qui précède, la Cour considère que la requérante ne dispose pas d’une espérance légitime au sens de l’article 1 du Protocole n⁰ 1 consistant en un droit de construire sur son terrain et cela depuis sa restitution dont elle n’a pas contesté les modalités. Il s’ensuit que la requête est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article
35 §
3
a) et doit être rejetée en application de l’article
35
§
4.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 20 juin 2024.
Simeon Petrovski
Faris Vehabović
Greffier adjoint
Président