CtEDO 15.09.2020 Auto

ALDEA c. ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
15.09.2020
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2020
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
ALDEA c. ROUMANIE (CtEDO, 2020)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE Cerere n 30619/09 Eva ALDEA împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 15 septembrie 2020 într-un comitet compus din Faris Vehabović, președinte, Iulia Antoanella Motoc, Carlo Ranzoni, judecători, și Ilse Freiwirth, graffière de secțiune, având în vedere cererea formulată mai sus la 22 mai 2009, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie: recurenta, dl Eva Aldea, este un resortisant român născut în 1950 și rezident în Constanța. Guvernul a fost reprezentat de agenții săi, dl C. Brumar și, în ultimă instanță, dl O.F. Ezer, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Informații furnizate de recurentă în cererea sa Prin hotărârea din 24 martie 2009, Curtea a Tribunalului din Oradea consideră că o clădire și terenul din aceasta, situat în orașul Tusnad, care a aparținut S.H. au fost naționalizate ilegal în timpul regimului comunist; pe de altă parte, instanța de apel a considerat că reclamanta era proprietara acestor bunuri în temeiul unui testament întocmit în 1958 de S.H. în favoarea tatălui reclamantei. După moartea acestuia din urmă, reclamanta fusese recunoscută moștenitoare a tatălui său. Cu toate acestea, având în vedere vânzarea bunurilor de către stat către terți, instanța de apel a constatat că reclamanta nu putea să intre în posesia bunurilor, ci că aceasta putea obține despăgubiri. Recurenta a solicitat primăriei orașului Tușnad restituirea proprietății și a terenului sau acordarea unei despăgubiri în conformitate cu legile privind restituirea și plata despăgubirii pentru bunurile naționale. Conform informațiilor furnizate de guvern la 19 februarie 2019 și nu au fost contestate de recurentă, la ultima dată, autoritățile administrative nu au emis încă o decizie definitivă. Scrisorile Curții adresate recurentei Prin scrisorile din 18 iunie și 11 august 2009, Curtea a confirmat înregistrarea prezentei cereri și a informat recurenta cu privire la obligația sa de a-și aduce la cunoștință orice dezvoltare importantă în cauza sa. Informații furnizate de guvern după comunicarea cererii în litigiul din 9 aprilie 2018. Din două scrisori ale guvernului din 18 iunie și 21 septembrie 2018 și din documentele atașate reiese că, în 2015, Parchetul din apropierea Tribunalului de Primă Instanță din Carei a inițiat proceduri împotriva recurentei șefilor de falsuri și uz de falsuri. Parchetul a suspectat reclamanta că a falsificat testamentul prin care S.H. Ar fi lăsat tatălui său bunurile care fac obiectul prezentei cereri (punctul 4 de mai sus). Parchetul nota că S.H. moștenise mai multe bunuri imobiliare care au aparținut unor membri ai familiei sale evreiești decedați în timpul celui de-al doilea război mondial în lagărele de concentrare. După moartea tatălui reclamantei, aceasta a revendicat aceste bunuri pe baza testamentului din 1958. Parchetul a ordonat realizarea mai multor expertize care au concluzionat că testamentul din 1958 era fals. La 8 mai 2017, Parchetul a clasat cazul în beneficiul îndoielii, mai mult decât orice îndoială rezonabilă că reclamanta a fost autorul falsului. Parchetul a transmis cazul Tribunalului de Primă Instanță din Carei în vederea anulării testamentului falsificat și a certificatului de moștenire al reclamantei. Printr-o hotărâre din 27 martie 2018, Tribunalul a anulat testamentul și certificatul. Recurenta a formulat o contestație prin faptul că nu fusese dovedită că testamentul fusese falsificat. Prin hotărârea definitivă din 7 ianuarie 2019, Tribunalul din Satu Mare a respins contestația pe motiv că falsificarea testamentului fusese dovedită în mod corespunzător. GRIEF 13. Recurenta denunță o încălcare a dreptului său de proprietate asupra bunurilor în litigiu. ÎN Â14, recurenta se plânge de la a lua în posesie bunurile de care a fost recunoscută proprietar prin hotărârea din 24 martie 2009 (punctul 4 de mai sus). Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 15. Guvernul invită Curtea să declare cererea inadmisibilă. El consideră că, având în vedere anularea documentelor pe care recurenta le-a primit pentru a revendica bunurile în cauză, aceasta nu mai poate pretinde că este victima unei încălcări a drepturilor sale convenționale. Reclamanta nu a răspuns la observațiile și informațiile furnizate de guvern cu privire la anularea documentelor menționate anterior. 17. Curtea consideră că nu este necesar să se soluționeze problema excepției guvernului care rezultă din pierderea calității de victimă a recurentei, în sensul că aceasta consideră că cererea este în orice caz inadmisibilă din motivele prezentate mai jos. 18. Curtea amintește că, în principiu, orice comportament al unui reclamant vădit contrar vocației dreptului la acțiune instituit prin convenție și care împiedică buna funcționare a Curții sau buna desfășurare a procedurii în fața acesteia poate fi calificat drept "abuziv" în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din convenție (S.A.S.c. Franța [GC], n 43835/11, § 66, CEDH 2014, și Bivolaru c. România , n 28796/04, § 82, 28 februarie 2017). Această dispoziție, în pasajele sale relevante în speță, este formulată astfel Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în temeiul articolului 34 atunci când consideră că cererea este (...) abuzivă; (...) 19. Curtea amintește, de asemenea, că o cerere poate fi declarată abuzivă în temeiul acestei dispoziții, în special în cazul în care se bazează în mod deliberat pe fapte luate în considerare (a se vedea, printre multe altele, Akdivar și alții c. Turcia, 16 septembrie 1996, §§ 53-54, Rec., 1996 IV, și Gogitedze și alții c. Georgia, nr 36862/05, § 76, 12 Mai 2015).O informație incompletă și, prin urmare, înșelătoare poate, de asemenea, să analizeze un abuz al dreptului de recurs individual, în special atunci când se referă la inima cauzei și că reclamantul nu explică în mod satisfăcător de ce nu a divulgat informațiile relevante (a se vedea, de exemplu, Gross c. Elveția [GC], nu 67810/10, § 28, CEDO 2014, și cauzele menționate în acesta). Același lucru este valabil și atunci când apar noi evoluții importante în cursul procedurii urmate la Strasbourg și când, în pofida unei obligații care îi revin în temeiul articolului 47 alineatul (7) din Regulamentul de procedură, reclamantul nu informează Curtea în acest sens, prin care să se pronunțe asupra cauzei în deplină cunoștință de cauză (ibidem) Cu toate acestea, chiar și în astfel de cazuri, instanța în eroare trebuie să fie întotdeauna stabilită cu suficientă certitudine (Bivolaru , citată anterior, § 82 Safaryan c. Armenia (dec.), nr 16346/10, § 24, 14 ianuarie 2020 și Gevorgyan și alții c. Armenia (dec.), nr. 66535/10, § 33, 14 ianuarie 2020). În acest caz, Curtea constată că, la 9 aprilie 2018, a comunicat cererea guvernului, fără a fi conștient de noile evoluții la nivel național (punctul 7 litera (c). Mai mult decât atât, Curtea de Primă Instanță din Carei a anulat documentele de care dispunea pentru revendicarea bunurilor în litigiu (punctul 11 de mai sus) la 27 martie 2018. Curtea amintește că art. 47 alineatul (7) din Regulamentul său de procedură nu poate fi interpretat ca fiind în sarcina reclamanților o obligație de a prezenta toate informațiile posibile referitoare la cererea lor. Cu toate acestea, aceștia au datoria de a furniza elementele esențiale de care dispun, care au o importanță clară pentru Curte, pentru a-i permite să examineze cauza în deplină cunoștință de cauză (compatinović c. Serbia (dec.), nr. 75381/10, 29 ianuarie 2013 și Safaryan, decizia menționată anterior, § 27 22. Prin urmare, Curții îi revine sarcina de a verifica dacă informațiile care nu au fost comunicate de recurentă se referă la centrul cauzei, cu alte cuvinte dacă acestea au o importanță clară pentru examinarea prezentei cereri. Într-o a doua etapă, acesta îi revine sarcina de a stabili dacă reclamanta a furnizat o explicație suficientă cu privire la motivul pentru care nu a comunicat aceste informații, în caz contrar Curtea ar putea deduce că persoana în cauză era de la . 23. În speță, Curtea consideră în primul rând că informațiile furnizate de guvern și care nu au fost comunicate de recurentă se referă la un aspect esențial al cauzei. Întradevăr, recurenta a făcut obiectul urmăririi penale pentru falsuri și pentru utilizarea de falsuri (punctul 8 de mai sus). Cu toate că Parchetul a făcut un refuz în beneficiul îndoielii, ancheta a permis să se constate că documentele invocate de recurentă pentru revendicarea proprietății asupra bunurilor în litigiu erau false (punctul 10 de mai sus). Mai important, Curtea remarcă faptul că judecătorii interni au anulat în cele din urmă aceste documente și, în special, presupusul testament întocmit de S.H. în favoarea tatălui recurentei, în pofida contestației acesteia din urmă (punctele 11-12 de mai sus). 24. Aceste evoluții au implicații asupra faptului dacă recurenta se mai poate pretinde încă victimă a încălcării articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și se referă chiar la esența acestui ă. Prin urmare, Curtea consideră că ar fi trebuit să fie informată cu privire la aceasta pentru a-i permite să examineze cauza în lumina tuturor faptelor relevante care se referă la aceasta (compararea cu Șevcenco și Timoșin Republica Moldova (dec.), nr 35215/06 și 43414/08, § 27, 21 aprilie 2020 și jurisprudența menționată anterior). 25. În al doilea rând, Comisia observă că reclamanta nu a furnizat nicio explicație cu privire la omisiunea sa de a informa cu privire la evoluțiile în cauză (punctul 16 de mai sus). Chiar dacă nu a fost reprezentată în fața sa de un avocat, Curtea subliniază că reclamanta a fost într-adevăr informată cu privire la obligațiile care decurg din art. 47 § 7 din regulament și chiar înainte de apariția evoluțiilor în litigiu (punctul 6 de mai sus), Comisia consideră că dispune de suficiente informații pentru a stabili că, prin omiterea furnizării acestor informații, recurenta a împiedicat în mod intenționat să aibă deplina cunoaștere a circumstanțelor în cauză (compararea cu Șevcenco și Timoșin) , decizie menționată anterior , § 28, și jurisprudența menționată anterior. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . cererea inadmisibilă. Făcut în franceză și comunicat în scris la 8 octombrie 2020. Ilse Freiwirth Faris Vehabović Grefier Adjunct Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă