- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 29 mai 2012
- Stat pârât
- ROU
- Concluzia
- Inadmisibil
Burlacu împotriva României
Traducere în română Auto
Decizia nr. 37898/05 Daniel BURLACU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care a stat la 29 mai 2012 în calitate de comitet compus din: Egbert Myjer, președinte, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, judecători și Marialena Tsirli, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 10 octombrie 2005, Având deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul, dl Daniel Burlacu, este un cetățean român care s-a născut în 1974 și locuiește în București.
Situația cazului La 28 ianuarie 2005, reclamantul, un consilier juridic (“consilier juridic”), a depus o cerere la judecătorul delegat la Biroul de Registrul Comerțului (“OTR”) în căutarea înregistrării în comerț Registrul unei societăți comerciale care are drept obiect activitatea sa „activitati judiciare” Prin o hotărâre interlocutivă pronunțată în privat la 31 ianuarie 2005, judecătorul a respins cererea din cauza faptului că activitatea profesională a unui consilier juridic nu a putut fi efectuată de o societate comercială.Decizia a fost bazată pe dispozițiile secțiunilor 2, 3 și 4 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea și funcționarea profesiei de consilier juridic („Legea 514/2003”), conform căreia activitatea profesională a unui consilier juridic ar putea fi desfășurată numai în cadrul entității juridice pentru care a lucrat în calitate de angajat sau într-o instituție publică.
El a adăugat că activitatea profesională efectuată de un consilier juridic nu a putut fi considerată o activitate comercială astfel cum se definește în secțiunea 3 și 4 din Codul comercial. Reclamantul a depus un recurs asupra punctelor de drept, citand faptul că OTR a înregistrat deja multe societăți comerciale create de consilieri juridici pentru a le permite să își desfășoare activitatea profesională. În acest sens, el a prezentat o listă a tuturor societăților comerciale deja înregistrate la București în anii 2004 și 2005, precum și o decizie dictată de Curtea de Apel Alba Iulia, prin care a fost permis un recurs asupra unor puncte de drept similare cu cele ale sale. La 19 mai 2005, Curtea de Apel a respins recursul asupra punctelor de drept, susținând hotărârea interlocutivă din aceleași motive.
În ceea ce privește argumentul reclamantului potrivit căruia mulți consilieri juridici își desfășoară activitatea juridică în cadrul societăților comerciale înregistrate, instanța a susținut că precedentul nu reprezintă jurisprudența în cadrul sistemului juridic român. Legea 514/2003 Dispozițiile relevante ale Legii nr. 514/2003 se citesc după cum urmează: Secțiunea 4 consilier juridic...
oferă consilier și reprezentare autorității sau instituției publice în cazul în care lucrează, sau pentru Entitatea juridică cu care are relații de lucru, protejează drepturile și interesele legitime ale acestora în relațiile cu autoritățile publice, orice fel de instituție, și orice persoană privată sau entitate juridică română sau străină, în conformitate cu legea și cu reglementările specifice; el aprobă și contrasemnează, de asemenea, documente de natură judiciară.” Hotărârea Curții Înalte de Casare și Justiție din 12 iunie 2006 Din 2004 a apărut în jurisprudență divergentă în întreaga țară cu privire la aplicarea articolului 46 alineatul (1) din Legea societății (Legea nr. 31/1990), astfel cum a fost republicată și modificată, în ceea ce privește cererile prezentate de consilieri juridici și avocați pentru crearea și înregistrarea societăților comerciale care au drept obiect serviciile lor de consultanță în activitate și asistență juridică și reprezentare.
Pentru a asigura interpretarea și aplicarea uniformă a legii, Procurorul General a aplicat Înaltului Curtea de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile articolului 329 din Codul de Procedură Civilă din România. Într-o hotărâre pronunțată la 12 iunie 2006, Curtea Înaltă a confirmat existența unei divergențe în jurisprudența privind interpretarea secțiunii (1) din Legea societății. Afirmă că cererile de înființare și înregistrare a societăților comerciale care au drept obiect activitatea lor de consultanță, asistență și reprezentare juridică sunt inadmisibile. Interpretarea dispozițiilor în cauză a Tribunalului Înalt a devenit obligatorie pentru toate instanțele interne. Cu toate acestea, aceasta nu poate modifica rezultatele cazurilor deja hotărâte.
Reclamantul a prezentat exemplare ale mai multor decizii finale dictate înainte de iunie 2006, în care instanța internă a acceptat cereri similare depuse de consilieri juridici pentru crearea societăților comerciale. Convenția privind incoerența în jurisprudența internă și faptul că legea de fond a fost aplicată în mod necorespunzător. El a susținut, de asemenea, că judecătorul delegat la OTR a decis în particular cazul său fără a-l invoca. El a susținut în continuare că durata procedurii a fost necorespunzătoare, deoarece instanța are nevoie de patru luni pentru a-și pronunța hotărârea privind recursul privind punctele de drept depuse de el. 12. În baza articolului 11 din Convenție, el susține că dreptul său la libertatea de asociere a fost încălcat din cauza refuzului autorităților române de a înregistra societatea comercială pe care intenționa să-l înființeze.
art. 1 din Convenția 13. Reclamantul s-a plâns în conformitate cu art. 6 din Convenție că instanța internă a aplicat jurisprudența contradictorie la creanțe identice și că a decis în mod echitabil cazul său. art. 6 din Convenția, în măsura în care este relevant, se citește după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... de [a] ... tribunal ...” 14. Curtea reiterează, de la început, că nu este sarcina sa de a prelua locul instanțelor naționale.
În primul rând, autoritățile naționale, în special instanțele, de a rezolva problemele de interpretare a legislației interne (a se vedea Brualla Gómez de la Torre c. Spania , 19 decembrie 1997, § 31, Raportul hotărârilor și hotărârilor 1997-VIII; Waite și Kennedy Germania [GC], nr. 26083/94, § 54, CEDH 1999-I; și Saez Maeso c. Spania , nr. 77837/01, § 22, 9 noiembrie 2004 . Rolul său este de a verifica dacă efectele acestei interpretări sunt compatibile cu Convenția (a se vedea Ișyar c. Bulgaria , nr. 391/03 , § 48, 20 noiembrie 2008). 15. Curtea a concluzionat anterior că anumite divergențe în interpretare pot fi acceptate ca un element inerent al oricărui sistem judiciar care, la fel ca cel român, se bazează pe o rețea de judecători și instanțe de recurs cu autoritate pe un anumit teritoriu.
Cu toate acestea, în cazul în care există divergențe în aplicarea unor dispoziții juridice substanțial similare persoanelor din grupuri similare, apare o problemă cu certitudine juridică (a se vedea Zielinski și Pradal și Gonzalez și alții c. Franța [GC], nos. 24846/94 și 34165/96 până la 34173/96, § 59, ECHR 1999-VII și Ștefănica și alții c. România , nr. 38155/02 , § 37, 2 noiembrie 2010). Potrivit jurisprudenței sale, principiul securității juridice este implicat în Convenție și constituie unul dintre elementele de bază ale statului de drept (a se vedea Beian România (nr. 1), nr. 30658/05, § 39, ECHR 2007-XIII (extracte).
16. Iordan Iordanov și alții v. Bulgaria (nr. 23530/02, 2 iulie 2009), Curtea a identificat chestiunile care trebuie evaluate atunci când analizează dacă deciziile contradictorii în cazuri similare încalcă principiul certitudinei juridice în temeiul articolului 6 din Convenție: 1) existența unor „divergenții profundate și durabile” în jurisprudența relevantă; 2) dacă dreptul intern prevede un mecanism capabil de a elimina incoerenta judiciară; și 3) În cazul în care acest mecanism a fost aplicat și, dacă este cazul, care au fost efectele. 17. În ceea ce privește cazul în cauză, Curtea constată că cererea reclamantului de instituire și înregistrare a unei societăți comerciale pentru a-i permite să își desfășoare activitatea profesională de consilier juridic a fost respinsă de Curtea de Apel din 19 mai de la București 2005, în ciuda faptului că multe cereri similare au fost permise în aceeași perioadă.
Există o divergență în jurisprudența privind interpretarea secțiunii (1) din Legea societăților nu este, prin urmare, contestată. Cu toate acestea, nu se poate susține că această divergență a fost „profundată și durabilă”. Trebuie, în schimb, acceptată că divergențele de abordare care au apărut între instanțe au fost doar rezultatul inevitabil al procesului de interpretare a dispozițiilor unei legi care au fost adoptate recent (în 2003) și adaptarea acestora la situațiile materiale pe care le trebuiau acoperite.
Aceste divergențe pot fi tolerate atunci când sistemul juridic intern este capabil să le adapteze (a se vedea Nejdet Șahin și Perihan Șahin Turcia [GC], n 13279/05, §§§ 86-87, 20 octombrie 2011). 18. Curtea constată în acest sens că, la 12 iunie 2011, un an mai târziu, 2006, un recurs în interesul legii a fost acordat de Înaltul Curte de casă și Justiție din România, care stabilește orientări obligatorii pentru o interpretare uniformă a dispozițiilor juridice contestate. Prin urmare, ar trebui acceptat faptul că, într-o perioadă rezonabil scurtă, sistemul juridic intern a pus capăt divergenței impugnate în jurisprudența (a se vedea mutatis mutandis) Zelca și alții c. România (dec), nr. 65161/10).
Acest lucru este cu atât mai adevărat, deoarece reclamantul nu a menținut sau nu a invocat nici o hotărâre pronunțată după 12 iunie 2006 care a continuat să se îndepărteze de soluția adoptată în hotărârea Înaltului Tribunal privind recursul în interesul legii. 19. De asemenea, trebuie remarcat faptul că hotărârea privind reclamantul a fost motivată în mod corespunzător, în ceea ce privește faptele și legea și interpretarea făcută de Curtea de Apel de București a faptelor care i-au fost prezentate pentru examinare nu se poate spune că au fost arbitrare, irazonabile sau capabile să afecteze echitatea procedurii. Curtea constată în acest sens că corectitatea abordării Curții de Apel din București la această chestiune a fost recunoscută de Înaltul Tribunal de Casare și Justiție din România, care a dat, de asemenea, o interpretare a dispozițiilor în cauză care nu erau favorabile reclamantului.
20. Având în vedere toate cele de mai sus, Curtea constată că nu a existat încălcare a substanței proprii ale dreptului reclamantului la un proces echitabil. 21. Rezultă că această plângere este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ §§ 3 a) și 4 din Convenție. 1 privind durata procedurii în fața instanței de recurs și lipsa publicității procedurii în fața judecătorului delegat în OTR. El a formulat, în continuare, o plângere în temeiul art. 11 din Convenție privind refuzul autorităților interne de a-și înregistra societatea comercială în Registrul Comerțului. 23. Curtea a examinat aceste plângeri. Cu toate acestea, având în vedere tot materialul în posesia sa, și în măsura în care chestiunile reclamate sunt de competența sa, Curtea constată că acestea nu dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale.
24. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. (a) și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă.
THIRD SECTION
DECISION Application no. 37898/05 Daniel BURLACU against Romania The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 29 May 2012 as a Committee composed of: Egbert Myjer, President, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, judges, and Marialena Tsirli, Deputy Section Registrar, Having regard to the above application lodged on 10 October 2005, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant, Mr Daniel Burlacu, is a Romanian national who was born in 1974 and lives in Bucharest. A. The circumstances of the case
On 28 January 2005 the applicant, a legal adviser (“ consilier juridic ”), lodged an application with the judge delegated to the Office of Trade Registry (“the OTR”) seeking registration in the Trade Register of a commercial company having as the object of its activity “judicial activities” .
By an interlocutory judgment delivered in private on 31 January 2005 the judge dismissed the request on the ground that the professional activity of a legal adviser could not be performed by a commercial company. The decision was based on the provisions of sections 2, 3 and 4 of Law no. 514/2003 concerning the organisation and functioning of the profession of legal adviser (“Law 514/2003”) according to which the professional activity of a legal adviser could only be carried out within the legal entity for which he worked as an employee, or within a public institution. He added that professional activity performed by a legal adviser could not be considered a commercial activity as defined by sections 3 and 4 of the Commercial Code.
The applicant lodged an appeal on points of law, citing the fact that the OTR had already registered many commercial companies set up by legal advisers to enable them to carry out their professional activity. In this respect he submitted a list of all the commercial companies already registered in Bucharest in the years 2004 and 2005 as well as a decision rendered by the Alba Iulia Court of Appeal, by which an appeal on points of law similar to his was allowed.
On 19 May 2005 the Bucharest Court of Appeal dismissed the appeal on points of law, upholding the interlocutory judgment on the same grounds. With respect to the applicant’s argument that many legal advisers performed their legal activity within registered commercial companies, the court argued that the precedent did not represent case ‑ law within the Romanian legal system. B. Relevant domestic law and practice 1. Law 514/2003
The relevant provisions of Law no. 514/2003 read as follows: Section 4 “A legal adviser...provides counsel and representation to the authority or public institution where he works, or for the legal entity with which he has working relations, protects their legitimate rights and interests in their relations with public authorities, any kind of institution, and any Romanian or foreign private person or legal entity, according to the law and to the specific regulations; he also approves and countersigns documents of a judicial nature.” 2. The decision of the High Court of Cassation and Justice of 12 June 2006
From 2004 onwards divergent case-law emerged across the country concerning the application of section 46 (1) of the Company Act (Law no. 31/1990), as republished and amended, with respect to requests submitted by legal advisers and lawyers for the setting up and registering of commercial companies having as the object of their activity consultancy services and legal assistance and representation.
In order to ensure the uniform interpretation and application of the law, the Prosecutor General applied to the High Court of Cassation and Justice, in accordance with the provisions of Article 329 of the Romanian Code of Civil Procedure.
In a judgment delivered on 12 June 2006, the High Court confirmed the existence of a divergence in the case-law concerning the interpretation of section 46 (1) of the Company Act. It held that applications for the setting up and registration of commercial companies having as the object of their activity consultancy, assistance and legal representation were inadmissible.
The High Court’s interpretation of the provisions in question became binding on all the domestic courts. However, it could not alter the outcome of cases already decided. 3. Other relevant domestic case-law
The applicant submitted copies of several final decisions rendered before June 2006 in which the domestic courts had accepted similar requests lodged by legal advisers for the setting up of commercial companies. COMPLAINTS
The applicant complained under Article 6 § 1 of the Convention about inconsistency in the domestic case-law and that the substantive law had been wrongly applied. He also claimed that the judge delegated to the OTR had decided on his case in private without summoning him. He further contended that the length of the proceedings had been unreasonable, as the court needed four months to render its decision on the appeal on points of law lodged by him.
Relying on Article 11 of the Convention, he claimed that his right to freedom of association had been infringed due to the refusal of the Romanian authorities to register the commercial company he had intended to set up. THE LAW A. Article 6 § 1 of the Convention
The applicant complained under Article 6 of the Convention that the domestic courts had applied conflicting case-law to identical claims and they had decided his case wrongly. Article 6 of the Convention, in so far as relevant, read as follows: “In the determination of his civil rights and obligations ... everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal ...”
The Court reiterates at the outset that it is not its task to take the place of the domestic courts. It is primarily for the national authorities, notably the courts, to resolve problems of interpretation of domestic legislation (see Brualla Gómez de la Torre v. Spain , 19 December 1997, § 31, Reports of Judgments and Decisions 1997-VIII; Waite and Kennedy v. Germany [GC], no. 26083/94, § 54, ECHR 1999-I; and Saez Maeso v. Spain , no. 77837/01, § 22, 9 November 2004). Its role is to verify whether the effects of such interpretation are compatible with the Convention (see Ișyar v. Bulgaria , no. 391/03, § 48, 20 November 2008).
The Court has previously concluded that certain divergences in interpretation may be accepted as an inherent trait of any judicial system which, like the Romanian one, is based on a network of trial and appeal courts with authority over a certain territory. However, where there are divergences in the application of substantively similar legal provisions to persons in near identical groups, a problem with legal certainty does arise (see Zielinski and Pradal and Gonzalez and Others v. France [GC], nos. 24846/94 and 34165/96 to 34173/96, § 59, ECHR 1999VII, and Ștefănică and Others v. Romania , no. 38155/02, § 37, 2 November 2010). According to its case-law, the principle of legal certainty is implied in the Convention and constitutes one of the basic elements of the rule of law (see Beian v. Romania (no. 1) , no. 30658/05, § 39, ECHR 2007-XIII (extracts).
In Iordan Iordanov and Others v. Bulgaria (no. 23530/02, 2 July 2009), the Court identified the issues that need to be assessed when analysing whether conflicting decisions in similar cases violate the principle of legal certainty under Article 6 of the Convention: 1) the existence of “profound and long-lasting divergences” in the relevant case-law; 2) whether the domestic law provides for a mechanism capable of removing the judicial inconsistency; and 3) whether this mechanism was applied and, if so, what were the effects.
Turning to the present case, the Court notes that the applicant’s request for the setting up and registration of a commercial company to enable him to carry out his professional activity of legal adviser was dismissed by the Bucharest Court of Appeal on 19 May 2005, despite the fact that many similar requests were allowed during the same period. The existence of a divergence in the case-law concerning the interpretation of section 46 (1) of the Company Act is therefore not disputed. However, it cannot be argued that this divergence was “profound and long-lasting”. It must on the contrary be accepted that the divergences of approach that had arisen between courts were merely the inevitable outcome of the process of interpreting the provisions of a law which had been recently enacted (in 2003) and adapting them to the material situations they were intended to cover. These divergences may be tolerated when the domestic legal system is capable of accommodating them (see, Nejdet Șahin and Perihan Șahin v. Turkey [GC], n o 13279/05, §§ 86-87, 20 October 2011).
The Court notes in this respect that a year later, on 12 June 2006, an appeal in the interests of the law was granted by the Romanian High Court of Cassation and Justice, which laid down binding guidelines for a uniform interpretation of the disputed legal provisions. Therefore, it should be accepted that in a reasonably short period of time, the domestic legal system has put an end to the impugned divergence in the case-law (see, mutatis mutandis , Zelca and others v. Romania (dec), no. 65161/10). This is all the more true since the applicant has not mentioned or relied on any judgments delivered after 12 June 2006 that continued to depart from the solution adopted in the High Court’s ruling on the appeal in the interests of the law.
It should also be noted that the judgment concerning the applicant was duly reasoned, in terms of the facts and the law and the interpretation made by the Bucharest Court of Appeal of the facts submitted to it for examination cannot be said to have been arbitrary, unreasonable or capable of affecting the fairness of the proceedings. The Court notes in this respect that the correctness of the Bucharest Court of Appeal’s approach to the matter was acknowledged by the Romanian High Court of Cassation and Justice, which also gave an interpretation of the provisions in question which was unfavourable to the applicant.
Having regard to all of the above, the Court finds that there has been no breach of the very substance of the applicant’s right to a fair trial.
It follows that this complaint is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 (a) and 4 of the Convention. B. Remaining complaints
The applicant also complained under Article 6 § 1 about the length of proceedings before the court of appeal and the lack of publicity of the proceedings before the judge delegated to OTR. He further raised a complaint under Article 11 of the Convention about the refusal of the domestic authorities to register his commercial company in the Trade Register.
The Court has examined these complaints. However, in the light of all the material in its possession, and in so far as the matters complained of are within its competence, the Court finds that they do not disclose any appearance of a violation of the rights and freedoms set out in the Convention or its Protocols.
It follows that this part of the application must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 (a) and 4 of the Convention. For these reasons, the Court unanimously Declares the application inadmissible. Marialena Tsirli Egbert Myjer Deputy Registrar President