SEGUNDA SECȚIUNE Cerere nr. 33614/10 Salih ACAR și alții împotriva Turciei depusă la 4 mai 2010 DECLARAREA FACTELOR Reclamanților, al căror nume figurează în apendice, sunt resortisanți turci. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dna Türkan Aslan Oğaç, avocat practicant în Izmir. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. La momentul evenimentelor, reclamanții au locuit în satul Çalpınar, atașat districtului Midyat în provincia Mardin din sud-estul Turciei. La 20 aprilie 1992, la aproximativ 6.30 a.m., un grup de săteni, inclusiv primii și al doilea solicitanți și tatăl celui de-al treilea reclamant, dl Ahmet Acat [1] , au ieșit din satul Çalpınar pentru Midyat de către un minibuz și un camion. Pe drum, un grup de persoane înarmate, purtate uniforme militare, a oprit vehiculele. Ei au forțat satenii să iasă, le aliniate în apropiere de drum și au deschis focul asupra lor. În timpul incidentului, primul reclamant a fost împușcat în piept și al doilea reclamant, care avea patru ani de vârstă, a fost împușcat în brațul ei. Tatăl celui de-al treilea reclamant a fost, de asemenea, rănit de împușcări. Potrivit informațiilor din dosar, în total șase săteni au murit și nouă au fost răniți de focuri de armă trase de la distanță apropiată. După incident, o inspecție la fața locului a fost efectuată de procurorul public Midjat și ofițerii de gendarme local. Persoanele rănite au informat procurorul public că au fost împușcate de gardienii satului. Procurorul a cerut soldaților gendarmei care se aflau în zonă să colecteze cazurile de glonț cheltuite. Când soldații au refuzat să-l ajute, procurorul însuși a colectat și a asigurat un total de 66 de cartușe cheltuite descărcate din puștile gardienilor satului. Puștile au fost date gardienilor satului de gendarmerie. În timp ce soldații au refuzat, de asemenea, să ducă persoanele rănite la spital, președintele procurorului trebuia să o facă însuși. Procurorul a exprimat opinia că gardienii satului au înființat o ambuscadă pentru a-i ucide pe săteni. Totuși, raportul incidentului, elaborat de ofițerii gendarmei, a declarat că un grup de teroriști, purtați uniformă militară, a oprit un minibuz și un camion lângă satul Kuyubașı și a ucis șase săteni și a rănit încă nouă. În timpul anchetei, au fost luate mai multe declarații de la sătenii răniți și de la ofițerii locali care au efectuat inspecția la fața locului. La 3 iunie 1992, primul reclamant a dat o declarație procurorului public Midjat și a susținut că dl E. și dl C., doi gardieni din satul Kutlubey, au fost printre grupuri care i-au atacat. Într-un raport balistic emis de laboratorul provincial de poliție penală Diyarbakır la 23 iunie 1992, s-a înregistrat că șase și șase cartușe de calibru de 7,62 x 39mm au fost depuse pentru examinare. În efectuarea examinării balistice, laboratorul a tras armele aparținând gardienilor satului de la Kutlubey și a comparat cartușele goale cu cele găsite la locul incidentului. Raportul a constatat că douăsprezece dintre cartușele examinate au fost concediate din arma T.S., douăsprezece din arma N.A., nouă din arma S.S., șase din arma H.A., șase din arma R.K., șase din arma M.Ö., cinci din arma E.S., patru din arma T.A., două din arma A.T. și în cele din urmă unul din arma M.S... Raportul a menționat în continuare că trei cartușe nu se asemănă cu cartușele examinate de laborator. După examinarea armelor au fost depuse în stocare sigură la Comandamentul Nusaybin Gendermarie. La 30 iunie 1992 judecătorul de la Curtea Midyat Assize a luat declarații de la cei zece gardieni de sat, al căror nume au fost menționate în raportul balistic, și a ordonat detenția lor în reținere. La 8 iulie 1992 procurorul public Midyat a depus un proiect de inculpare la Curtea Midyat Assize împotriva celor douăzeci și șapte paznici de sat Kutlubey. La 9 februarie 1993, la cererea procurorului public Midyat, a guvernatorului și a directorului închisoarei Midyat, Curtea Midyat Assize a hotărât să transfere cazul la Tribunalul Denizli Assize pentru a menține securitatea publică în zonă. Acesta a susținut că este necesar să se transfere cazul din cauza ostilității pe care le-au arătat părțile, dificultățile pe care le-au avut în călătorie la casa de judecată și tensiunea creată la Midyat în ziua audierii. La 20 noiembrie 2000, Curtea Denizli Assize a hotărât să achite gardienii satului. Curtea a scos următoarele concluzii din dovezi: „... În raportul balistic al Forensei Medicine din 28 octombrie 1993, s-a declarat că 66 de cartușe au fost găsite la locul crimei, din care 63 au fost concediate din arme aparținând gardienilor satului acuzați. Cu toate acestea, dovezile în sine nu sunt suficiente pentru a condamna paznicii satului. Încă nu este cunoscut de la care armă au fost concediate restul cartușelor. În argumentele lor, paznicii satului acuzați au declarat că cartușele goale găsite la locul crimei au fost plasate acolo de dușmanii lor pentru a le implica în crimă. De fapt, la 21 martie 1992, gardienii satului și forțele de securitate au deschis focul pentru a opri o marșă care a fost desfășurată de membrii organizației teroriste. În plus, într-un conflict între forțele de securitate și membrii organizației ilegale la 13 aprilie 1992, forțele de securitate, precum și gardienii satului, au deschis focul asupra membrilor PKK. Într-un raport din 13 aprilie 1992, s-a declarat că 447 de gloanțe au fost concediate și 215 de cartușe goale au fost recuperate din locul crimei. Prin urmare, se pare că nu au fost găsite 232 cartușe goale. Este foarte probabil că cartușele goale din incidentul din 20 aprilie 1992 au fost plasate la locul crimei înainte sau după ce sătenii au fost uciși de persoane necunoscute.” La 9 februarie 2001, reclamanții au depus un recurs la Curtea de casă împotriva hotărârii Tribunalului Denizli Assize. La 7 februarie 2002, Curtea de Casație a susținut hotărârea instanței de primă instanță în ceea ce privește 17 de gardieni sați acuzați. În plus, având în vedere concluziile din rapoartele balistice din 23 iunie 1992 și declarațiile procurorului public Midyat, Curtea de Casație a anulat hotărârea instanței de primă instanță în ceea ce privește zece dintre acuzați. Procedura penală a fost redeschisă în fața Curții Denizli Assize împotriva a zece acuzați de gardieni de sat. La 25 mai 2003, Curtea Denizli Assize a condamnat gardienii de sat acuzați ca fiind acuzați și condamnat la închisoare pe viață. Rezumatul hotărârii instanței este următorul: ... Curtea ajunge la concluzia că acuzația privind plasarea cartușelor goale la locul incidentului, pentru a implica paznicii satului în crimă, nu este confirmată în nici un mod convingător de martorii oculari sau alte dovezi. În plus, faptul că trei dintre cele șase șase cartușe nu au fost concediate din armele gardienilor satului nu poate fi luată ca o dovadă a nevinovăției lor. Este posibil că unul dintre gardienii satului a avut o armă care nu a fost confiscată de autoritățile după incident. În concluzie, în baza constatărilor raportului balistic și a declarațiilor procurorului public Midiat care avea o poziție imparțială în acest caz, Curtea decide că zece dintre gardienii satului acuzați sunt responsabili pentru rănirea și uciderea sătenilor pe care ei le considerau susținători PKK.” La 9 decembrie 2004, Curtea de Casație a anulat hotărârea instanței de primă instanță cu privire la doi dintre gardienii de sat din motive procedurale și a susținut-o în ceea ce privește opt dintre acestea. Cazul a fost remis în consecință la Curtea Denizli Assize în ceea ce privește cele două acuzate gardieni de sat. După reexaminarea dosarului, la 18 septembrie 2008, instanța de primă instanță a condamnat încă o dată cele două acuzate gardieni de sat la închisoare pe viață. La 7 decembrie 2009, această hotărâre a fost susținută de Curtea de Casație. COMPLAINTS Primul și al doilea reclamant au susținut că dreptul la viață a fost încălcat în faptul că gardienii satului le-au împușcat în mod deliberat într-o încercare de a-i ucide. Pe baza aceleași fapte, al treilea reclamant a susținut în continuare că dreptul la viață a tatălui său a fost încălcat din cauza împușcarea deliberată. În cele din urmă, al patrulea reclamant, care este soția primului reclamant, s-a plâns de durerea emoțională pe care a avut de a îndura ca urmare a rănirii soțului său. În plus, toate reclamanții au declarat că autoritățile naționale nu au reușit să respecte obligațiile lor pozitive de a efectua o investigație adecvată și eficientă în legătură cu incidentul. În ceea ce privește acuzațiile lor, reclamanții se bazează pe articolele 2, 6 și 13 din Convenție. În temeiul articolului 8 din Convenție, reclamanții se plângeau că au fost forțați de forțele de securitate să devină gărzi de sat și, atunci când au refuzat, au fost forțați să părăsească satul lor. A fost încălcat dreptul la viață al dlui Salih Acar, al dnei Semra Akan și al dlui Ahmet Acar, asigurat prin art. 2 din Convenție, în acest caz? Având în vedere protecția procedurală a dreptului la viață (a se vedea Salman c. Turcia [GC], nr. 2886/93, § 104, CEDO 2000 VII), ancheta și procesul în acest caz în încălcarea art. 2 din Convenția? Ce garanții au existat în momentul evenimentelor împotriva abuzurilor de poziție efectuate de gardienii de sat? Părțile sunt, în continuare, solicitate să prezinte o copie a certificatului de moștenire în ceea ce privește tatăl celui de-al treilea reclamant, dl Ahmet Acar. LISTA APLICAȚII DE APLICAȚII Dl Salih Acar, care s-a născut în 1950, locuiește în Izmir. Dna Semra Akan, născut în 1988, locuiește în Izmir. Dl Ibrahim Acar locuiește în Izmir. Dna Makbule Acar, născut în 1965, locuiește în Izmir. [1] Potrivit informațiilor din dosar, dl Ahmet Acat a murit la o dată neespecificată înainte de introducerea prezentului caz cu Curtea.
Application no. 33614/10
Salih ACAR and others
against Turkey
lodged on 4 May 2010
The applicants, whose names appear in the appendix, are Turkish nationals. They are represented before the Court by Ms Türkan Aslan Oğaç, a lawyer practising in Izmir.
The facts of the case, as submitted by the applicants, may be summarised as follows.
At the time of the events, the applicants resided in the Çalpınar village, attached to the district of Midyat in the Mardin province of south-east Turkey.
On 20 April 1992, at around 6.30 a.m., a group of villagers, including the first and second applicants and the third applicant’s father, Mr Ahmet Acat
[1]
, set out from the Çalpınar Village for Midyat by a minibus and a truck. On their way, a group of armed persons, wearing military uniforms, stopped the vehicles. They forced the villagers to get out, lined them up near the road and opened fired on them. During the incident, the first applicant was shot in his chest and the second applicant, who was four years old at the time, was shot in her arm. The third applicant’s father was also injured by gunshots. According to the information in the case file, in total six villagers died and nine were wounded by gunshots fired from close range.
After the incident, an on-site inspection was carried out by the Midyat Public Prosecutor and the local gendarme officers. The injured persons informed the Public Prosecutor that they had been shot by village guards.
The prosecutor asked the gendarme soldiers who were in the area to collect the spent bullet cases. When the soldiers refused to help him, the prosecutor himself collected and secured a total 66 spent cartridges discharged from the village guards’ rifles. The rifles had been given to the village guards by the gendarmerie. As the soldiers also refused to take the injured persons to the hospital, the prosecutor’s clerk had to do it himself. The prosecutor expressed the opinion that the village guards had set up an ambush to kill the villagers. However, the incident report, prepared by the gendarme officers, stated that a group of terrorists, wearing military uniforms, had stopped a minibus and a truck near the Kuyubașı village and killed six villagers and wounded nine others.
During the investigation, several statements were taken from the villagers who had been wounded, and from the local officers who had conducted the on-site inspection. On 3 June 1992, the first applicant gave a statement to the Midyat Public Prosecutor and maintained that Mr E. and Mr C., two village guards from the village of Kutlubey, were amongst the group that had attacked them.
In a ballistic report issued by the Diyarbakır Provincial Criminal Police Laboratory on 23 June 1992, it was recorded that sixty-six cartridges of 7.62 x 39mm calibre had been submitted for examination. In carrying out the ballistic examination, the laboratory fired the weapons belonging to the village guards from Kutlubey and compared the empty cartridges with those found at the site of the incident. The report found that twelve of the examined cartridges had been fired from T.S.’s weapon, twelve from N.A.’s weapon, nine from S.S.’s weapon, six from H.A.’s weapon, six from R.K.’s weapon, six from M.Ö.’s weapon, five from E.S.’s weapon, four from T.A.’s weapon, two from A.T.’s weapon and finally one from M.S.’s weapon. The report further stated that three cartridges bore no resemblance to the cartridges examined by the laboratory. Following the examination the weapons were deposited in safe storage at the Nusaybin Gendermarie Command.
On 30 June 1992 the judge at the Midyat Assize Court took statements from the ten village guards, whose names were mentioned in the ballistic report, and ordered their detention on remand.
On 8 July 1992 the Midyat public prosecutor filed a bill of indictment with the Midyat Assize Court against the twenty-seven village guards of Kutlubey.
On 9 February 1993, upon the requests of the Midyat Public Prosecutor, the Governor and the director of the Midyat prison, the Midyat Assize Court decided to transfer the case to Denizli Assize Court in order to maintain public security in the area. It held that it was necessary to transfer the case due to the hostility that the parties had shown to each other, the difficulty that they had in travelling to the court house and the tension created in Midyat on the day of the hearings.
On 20 November 2000 the Denizli Assize Court decided to acquit the village guards. The court drew the following conclusions from the evidence:
“... In the ballistic report by the Forensic Medicine dated 28 October 1993, it was stated that 66 cartridges had been found at the scene of the crime, 63 of which had been fired from weapons belonging to the accused village guards. However, that evidence in itself is not sufficient to convict the village guards. It is still not known from whose weapon the remaining cartridges were fired. In their submissions the accused village guards stated that the empty cartridges found at the scene of the crime had been placed there by their enemies in order to implicate them in the crime. In fact, on 21 March 1992 the village guards and the security forces had opened fire in order to stop a march that was being carried out by members of the terrorist organisation. Furthermore, in a clash between the security forces and members of the illegal organisation on 13 April 1992 the security forces, as well as the village guards, had opened fire on the PKK members. In a report dated 13 April 1992, it was stated that 447 bullets had been fired and 215 empty cartridges had been recovered from the scene of the crime. It therefore appears that 232 empty cartridges were not found. It is highly probable that empty cartridges from the incident of 20 April 1992 were placed at the scene of the crime before or after the villagers were killed by unknown persons.”
On 9 February 2001 the applicants lodged an appeal with the Court of Cassation against the decision of the Denizli Assize Court.
On 7 February 2002 the Court of Cassation upheld the decision of the first-instance court in respect of seventeen of the accused village guards. Moreover, in the light of the findings in the ballistics reports dated 23 June 1992 and the statements of the Midyat Public Prosecutor, the Court of Cassation quashed the decision of the first-instance court in respect of ten of the accused.
The criminal proceedings were reopened before the Denizli Assize Court against ten of the accused village guards.
On 25 May 2003 Denizli Assize Court convicted the accused village guards as charged and sentenced them to life imprisonment. The summary of the court’s decision is as follows:
“
... the court comes to the conclusion that the allegation concerning the placing of empty cartridges at the scene of the incident, in order to implicate the village guards in the crime, is not corroborated in any persuasive manner by eyewitnesses or other evidence.
Moreover the fact that three of the sixty-six cartridges were not fired from the village guards’ weapons cannot be taken as a proof of their innocence. It is possible that one of the village guards had a weapon that had not been seized by the authorities after the incident.
In conclusion, relying on the findings of the ballistic report and the statements of the Midyat Public Prosecutor who had an impartial position in the present case, the court decides that ten of the accused village guards are responsible for the wounding and killing of the villagers whom they considered to be PKK supporters.”
The village guards filed an appeal against the judgment of the first-instance court.
On 9 December 2004 the Court of Cassation quashed the decision of the first instance court in respect of two of the village guards for procedural reasons and upheld it as regards eight of them.
The case was accordingly remitted before the Denizli Assize Court in respect of the two accused village guards. After a re-examination of the case file, on 18 September 2008 the first-instance court once again sentenced the two accused village guards to life imprisonment.
On 7 December 2009 this judgment was upheld by the Court of Cassation.
1.
The first and second applicants alleged that their right to life had been violated in that the village guards had deliberately shot them in an attempt to kill them. Based on the same facts, the third applicant further maintained that his father’s right to life had been breached due to the deliberate shooting. Finally, the fourth applicant, who is the wife of the first applicant, complained about the emotional distress that she had had to endure as a result of her husband’s wounding. Furthermore, all of the applicants stated that the national authorities had failed to comply with their positive obligations to carry out an adequate and effective investigation into the incident. In respect of their allegations, the applicants relied on Articles 2, 6, and 13 of the Convention.
2.
Under Article 8 of the Convention the applicants complained that they had been forced by security forces to become village guards and when they refused, they had been forced to leave their village.
1.
Has the right to life of Mr Salih Acar, Ms Semra Akan and Mr Ahmet Acar, ensured by Article 2 of the Convention, been violated in the present case?
2.
Having regard to the procedural protection of the right to life (see,
Salman v. Turkey
[GC], no. 21986/93, § 104, ECHR 2000
‑
VII), were the investigation and the trial in the present case in breach of Article 2 of the Convention?
3.
What safeguards were in place at the time of the events against any wilful or unintentional abuses of position carried out by the village guards?
The Parties are further requested to submit a copy of the inheritance certificate regarding the third applicant’s father, Mr Ahmet Acar.
Mr Salih Acar, who was born in 1950, resides in Izmir.
Ms Semra Akan, who was born in 1988, resides in Izmir.
Mr Ibrahim Acar resides in Izmir.
Mrs Makbule Acar, who was born in 1965, resides in Izmir.
[1]
According to the information in the case file, Mr Ahmet Acat died on an unspecified date before the introduction of the present case with the Court.