Kalemi împotriva Albaniei

CAUZA TERZĂ A SECȚIUNEI DE KALEMI c. ALBANIA (Declarația nr. 5922/15) JUDGMENT STRASBOURG 11 iunie 2024 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Kalemi c. Albania, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința ca compusă din: Ioannis Ktiskakis , Președintele Darian Pavli, Andreas Zünd , judecători și Olga Chernishova, Grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere: cererea (nu.

5922/15) împotriva Republicii Albaniei depuse la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) la 26 noiembrie 2015 de trei resortisanți albanezi, a căror detalii sunt enumerate în tabelul adăugat, („reclamanții”) reprezentați de dna S. Mëneri, avocat practicant în Tirana; hotărârea de a anunța cererea către guvernul albanez („Guvernul”), reprezentată de dna B. Lilo și ulterior de dl Moçka, avocatul de stat general; observațiile părților; după deliberarea în particular la 21 mai 2024, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: mp.m de teren. În 2010 municipiul Durrës a autorizat pavimentarea asfaltului de o aventură publică (un drum) care s-a extins la o parte din acest teren (622 mp).

O companie privată a îndeplinit această sarcină. Referind, printre altele, la articolele 199-203 din Codul Civil, primii și al doilea solicitanți au introdus o procedură în fața Curții de District Durrës. Prin hotărârea din 21 septembrie 2011, acesta a ordonat municipalității și societății să abandoneze și să returneze parcela la reclamanții (prima și a doua solicitanți), să îndepărteze toate modificările făcute pe aceasta și să-l restabilească în statul funcțional inițial. La 30 iunie 2014, Curtea Administrativă de Apel a Tirana a susținut hotărârea. În octombrie 2014 a fost eliberată o scrisoare de execuție. Se pare că alte părți private au construit, în diferite perioade de timp, proprietăți pe trotuare, impunerea asupra altor părți ale terenului reclamanților.

Se pare că reclamanții nu au aplicat la nici o instanță în acest sens. Reclamanții au depus plângeri în temeiul articolului 6 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, coroborat cu art. 13 din Convenție, privind neexecuția hotărârii menționate mai sus.

EVALUAREA VIOLAȚILOR ALEGATE A ARTICOLUL 6 din Convenția și art. 1 din Protocolul n 1 la CONVENȚII Domeniul de aplicare al plângerilor Domeniul de aplicare al unei cauze adresate Curții în exercitarea dreptului de cerere individuală este determinat de „complicarea” sau „claim” reclamantului (a se vedea Grosam c. Cehia) Republica [GC], nr. 19750/13, § 51, 1 iunie 2023, și Gashi și Gina c. Albania , nr. 29943/18, §§ 75 și 79, 4 aprilie 2023). În acest caz, plângerile formulate în formularul de cerere de către avocatul reclamantului în noiembrie 2015 se referă la presupusele încălcări ale articolului 6 din Convenția și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, având în vedere neexecutarea hotărârii din 21 septembrie 2011, care a fost susținută și care a devenit finală la 30 iunie 2014. Astfel, afirmațiile în cauză se referă la perioada de după data respectivă, și anume după ce s-a eliberat o scrisoare de execuție în octombrie 2014. Nu s-a pus la îndoială faptul că hotărârea a rămas executivă în ceea ce privește restabilirea efectivă a capacității reclamanților de a reuși și de a utiliza terenurile lor.

În observațiile formulate în 2021-23, reclamanții au susținut însă că nu mai există o perspectiva realistă de succes pentru a beneficia de această hotărâre. Acestea s-au referit la o perioadă neespecificată, probabil după ce au depus prezenta cerere în fața Curții în noiembrie 2015, precum și la diferite construcții autorizate și urmărite în jurul zonei pavimentate, inclusiv înainte Iunie 2014 când hotărârea a devenit finală. Cu toate acestea, se remarcă că nici reclamanții, nici debitorii sau orice autoritate publică competentă nu au obținut înlocuirea pentru metoda de executare indicată în hotărâre. , nr. 39678/03, § 36, 30 iulie 2015, precum și cauzele citate în acest articol. Reclamanții continuă să aibă titlul de proprietate asupra terenului în cauză.

Astfel, Curtea va continua să ipotece că hotărârea ar putea fi executată, atât între octombrie 2014 și noiembrie 2015, cât și după aceea. În plus, în urma comunicării plângerilor către Guvernul contestat, în 2021-23, reclamanții au susținut că (i) au devenit victime de „ facto” expropriarea” care a afectat progresiv capacitatea lor de a exercita proprietatea asupra terenului respectiv, de exemplu, prin transferarea titlului de proprietate către alții prin vânzare sau altă tranzacție, și (ii) daune conexe susținute care constituie valoarea pieței terenurilor lor. Curtea constată, în primul rând, că aceste argumente erau destinate să-și justifice cererile pentru o justă satisfacție echitabilă în temeiul articolului 41 din Convenție în ceea ce privește plângerile inițiale (a se vedea punctul 4 de mai sus și punctul 16 de mai jos).

În al doilea rând, în măsura în care reclamanții au formulat o plângere distinctă cu privire la limitarea drepturilor lor de proprietate, nu este o elaborare a plângerilor formulate în 2015 și este în afara domeniului de aplicare al prezentului caz, care a fost comunicat guvernului contestat în 2021. Nimic nu a împiedicat reclamanții să modifice prompt, între 2015 și 2021, cererea lor pe care o așteaptă în fața Curții în ceea ce privește orice circumstanțe și proceduri conexe. În orice caz, este deschis reclamanților să depună o nouă cerere în fața Curții în acest sens, în conformitate cu criteriile de admisibilitate și cu art. 47 din Regulamentul Curții. Curtea are competența de a examina numai admisibilitatea și meritul plângerilor inițiale (a se vedea punctul 4 de mai sus).

Admisibilitatea (în ceea ce privește neexecuția hotărârii din 21 septembrie 2011) Compatibilitate ratione personae și materiae Guvernul a susținut că cel de-al treilea reclamant (Flora Kalemi) nu a fost parte în cadrul procedurii de judecată și, prin urmare, nu are dreptul să se plângă de neexecutarea hotărârii finale pronunțate în aceste proceduri. Al treilea reclamant a susținut că, în temeiul articolului 200 litera (d) din Codul Civil, coproprietenții ar putea solicita restituire în ceea ce privește acțiunile lor, precum și în ceea ce privește lucrurile deținute în comun și care trebuie returnate tuturor coproprietenților. Primul și al doilea reclamant au introdus proceduri judiciare în numele lor în vederea protejării drepturilor proprii.

Se pare că nu au acționat în numele celui de-al treilea reclamant, dar nu este clar dacă au făcut vreo prezentare specifică referitoare la art. 200 din Codul Civil. Nici al treilea reclamant nu a fost implicat în acțiunea ca parte interesată sau intervenent (contrast cu Mullai și alții c. Albania , nr. 9074/07, §§ 65, 100, 102 și 109, 23 martie 2010). În timp ce toate cele trei solicitanți au deținut o parcelă de teren de 1.031 mp, constatările instanțelor interne au avut legătură doar cu o parcelă de 622 mp care trebuiau returnate reclamanților (prima și a doua reclamantă). Nu a fost convingător că interesele proprietare ale celui de-al treilea reclamant au fost afectate direct din cauza neexecutării hotărârii 21 Septembrie 2011 privind această parcelă.

Rezultă că plângerile celui de-al treilea reclamant sunt incompatibile ratione personae și materiae și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 §§ a) și 4 din Convenție. În argumentele lor din 2024, Guvernul a susținut că, în procedura inițială, instanțele au întrerupt, la cererea reclamanților, examinarea unei cereri pecuniare. Având în vedere concluziile din alineatele (4)-7 de mai sus, Curtea constată că acest argument nu are legătură cu plângerile care intră în domeniul de aplicare al prezentului caz (pentru neexecutarea hotărârii finale din 21 septembrie 2011). Concluzie 11. Curtea remarcă că plângerile primei și cele de-a doua reclamante nu sunt în mod evident necorespunzătoare sau inadmisibile din alte motive.

Prin urmare, acestea trebuie declarate admisibile. Rusia , nr. 29920/05 și alte 10 §§ 167-74 și 182-83, 1 iulie 2014), Curtea consideră că Statul pârât nu a desfășurat toate eforturile necesare pentru aplicarea integrală și în timp util a hotărârii din 21 septembrie 2011, astfel cum s-a confirmat la recurs la 30 iunie 2014, atât între octombrie 2014 și noiembrie 2015 și ulterior. Guvernul nu a susținut altfel. Prin urmare, au existat încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție și ale Protocolului nr. 1 la Convenție în ceea ce privește primul și al doilea reclamant, din cauza neexecuției hotărârii.

Prin urmare, Curtea a examinat principalele întrebări juridice formulate în acest caz și constată că nu este necesar să se pronunțe o hotărâre separată cu privire la această plângere în ceea ce privește primul și al doilea reclamant (a se vedea Centrul pentru resurse juridice în numele Valentin Câmpeanu c. România [GC], nr. 47848/08, § 156, CEDH 2014). 15. Având în vedere concluziile de mai sus, reclamația celui de-al treilea reclamant trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ a) și 4 din Convenție. Reclamanții au solicitat în comun 50.000 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile morale și se bazează pe un raport de evaluare privind valoarea pieței terenurilor lor, 567.400 de euro, din cauza expropriației sale ilegale.

Curtea atribuie în comun primei și cele de-a doua reclamante 4 700 EUR din cauza prejudiciilor morale din cauza neexecuției hotărârii. 19. Curtea consideră că afirmația privind prejudiciu material care constituie valoarea pieței terenurilor nu are nicio legătură cauzală cu domeniul de aplicare al cauzei (a se vedea punctul 5 mai sus) și cu natura și domeniul de aplicare al încălcărilor constatate în ceea ce privește neexecuția hotărârii.

Reclamanții nu au căutat satisfacție echitabilă pentru daune sau pierderi pecuniare (cum ar fi profitul pierdut) legate de faptul că nu a fost în măsură să recupereze posesia și utilizarea efectivă în ceea ce privește terenurile pe care le dețin și continuă să dețină (a se vedea Orlović și alții c. Bosnia și Herțegovina, nr. 16332/18, § 75, 1 octombrie 2019). plângerile prevăzute la art. 6 § 1 din Convenție și la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție admisibile în ceea ce privește primii și al doilea reclamant; declară că plângerile celui de-al treilea reclamant sunt inadmisibile; deține că au existat încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, în ceea ce privește primul și al doilea reclamant, din cauza neexecuției hotărârii din 21 septembrie 2011, astfel cum a fost susținut la 30 iunie 2014; deține că nu este necesar să examineze restul plângerilor; Deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească în comun primii și al doilea reclamant, în termen de trei luni, 4,700 EUR (4 mii șapte sute de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale, care urmează să fie convertit în moneda statului contestat la rata aplicabilă la data decontare;

(b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamanților pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză, și notificat în scris la 11 iunie 2024, în conformitate cu articolele 2 și 3 din Regulamentul Curții. Olga Chernishov Ioannis Ktiskakis Președintele adjunct al grefierului APPENDIX Lista reclamanților: Nr. Denumirea reclamantului Anul nașterii Naționalitate Locul de reședință Spiro KALEMI 1937 Albaneză Roma Dorina KALEMI 1957 Albaneză Tirana Flora KALEMI 1923 Tirana albaneză

THIRD SECTION

CASE OF KALEMI v. ALBANIA (Application no. 59222/15) JUDGMENT STRASBOURG 11 June 2024 This judgment is final but it may be subject to editorial revision.

In the case of Kalemi v. Albania, The European Court of Human Rights (Third Section), sitting as a Committee composed of: Ioannis Ktistakis , President , Darian Pavli, Andreas Zünd , judges , and Olga Chernishova, Deputy Section Registrar, Having regard to: the application (no. 59222/15) against the Republic of Albania lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) on 26 November 2015 by three Albanian nationals, whose details are listed in the appended table, (“the applicants”) who were represented by Ms S. Mëneri, a lawyer practising in Tirana; the decision to give notice of the application to the Albanian Government (“the Government”), represented by Ms B. Lilo and subsequently by Mr O. Moçka, State Advocate General; the parties’ observations; Having deliberated in private on 21 May 2024, Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

SUBJECT MATTER OF THE CASE

1. The applicants jointly owned 1,031 sq.m of land. In 2010 the Municipality of Durrës authorised the asphalt paving of a public avenue (a roadway) which extended to a part of that land (622 sq.m). A private company completed that task. Referring, inter alia , to Articles 199-203 of the Civil Code, the first and second applicants brought proceedings before the Durrës District Court. By judgment of 21 September 2011, it ordered the municipality and the company to vacate and return the parcel to the plaintiffs (the first and second applicants), to remove all modifications made on it and restore it to the initial functional state. On 30 June 2014 the Administrative Court of Appeal of Tirana upheld the judgment.

A writ of execution was issued in October 2014.

THE COURT’S ASSESSMENT

ALLEGED VIOLATIONS OF ARTICLE 6 of the convenTION and article 1 of Protocol n o . 1 to THE CONVENTION Scope of the complaints 4 . The scope of a case referred to the Court in the exercise of the right of individual application is determined by the applicant’s “complaint” or “claim” (see Grosam v. the Czech Republic [GC], no. 19750/13, § 51, 1 June 2023, and Gashi and Gina v. Albania , no. 29943/18, §§ 75 and 79, 4 April 2023). In the present case, the complaints raised in the application form by the applicants’ lawyer in November 2015 concerned the alleged violations of Article 6 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention on account of the then ongoing non-enforcement of the judgment of 21 September 2011, which had been upheld and had become final on 30 June 2014. Thus, the claims concerned the period after that date, namely after a writ of execution was issued in October 2014. 5 . It was not questioned that the judgment remained enforceable in terms of effectively restoring the applicants’ capacity to repossess and use their land.

In their submissions made in 2021-23 the applicants alleged, however, that there was no longer a realistic prospect of success for benefiting from that judgment. They referred to unspecified period, presumably after they lodged the present application before the Court in November 2015, as well as to various constructions authorised and pursued around the paved area, including before June 2014 when the judgment became final. It is noted, however, that neither the applicants nor the judgment debtor(s) or any competent public authority obtained substitution for the method of enforcement indicated in the judgment. Nor did any court determine that at some point it had become non-enforceable. It has not been set aside and remains binding (see Voronkov v. Russia , no. 39678/03, § 36, 30 July 2015, and the cases cited therein).

The applicants continue to have the ownership title to the land in question. Thus, the Court will proceed on the assumption that the judgment could be enforced as ordered, both between October 2014 and November 2015 and thereafter.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

16 . The applicants claimed jointly 50,000 euros (EUR) in respect of non-pecuniary damage and relying on a valuation report on the market value of their land, EUR 567,400 euros on account of its unlawful expropriation.