Sydeyevy împotriva Rusiei

Cererea nr. 44876/12 Yelena Mikhaylovna SYDEYEVA și Yuliya Nikolayevna SYDEYEVA împotriva Rusiei depusă la 28 iunie 2012 DECLARAREA FACTELOR Reclamanții, dna Yelena Mikhaylovna Sydeyeva și dna Yuliya Nikolayevna Sydeyeva, sunt cetățeni ruși, care s-au născut în 1972 și, respectiv, în 1993 și trăiesc în orașul Ulan-Ude din Republica Buryatiya. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dna M. Batarova, un avocat care practică în Ulan-Ude. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții sunt mamă și fiica. Din copilărie ei, al doilea reclamant a suferit de artrită și are statutul de invaliditate. În anii 1970 doamna Ch. a semnat un acord de locație socială pentru un apartament municipal cu administrația districtului Oktyabrskiy din Ulan-Ude.

A plecat în 1983. Fiica ei doamna K. și nepotul său, dl R., au continuat să locuiască în apartament. În 1986 dna K. s-a căsătorit și s-a mutat în alt oraș. Dl R. a continuat să trăiască în apartament. Un nou acord de locație a fost încheiat în 1990 între dna K. și administrația districtului Oktyabrskiy. În 1998 reclamanții s-au mutat cu dl R. În 2006 primul reclamant și dl R. s-au căsătorit. În 2011 dl R. a murit. La 22 iulie 2011, reclamanții au solicitat Curtea de District Oktyabrskiy din Ulan-Ude pentru confirmarea dreptului lor de a continua să trăiască în apartamentul municipal și pentru o injuncție administrației de district Oktyabrskiy pentru a încheia un acord de locație cu ei. Administrația de District Oktyabrskiy a depus o contrare, declarând reclamanții de expulzare.

La 7 septembrie 2011, Curtea de District Oktyabrskiy din Ulan-Ude a respins cererile reclamanților și a ordonat expulziarea acestora. La 19 octombrie 2011, judecătorii dna Sh., dna N. și dna E. din Curtea Supremă a Republicii Buryatiya au anulat hotărârea în apel. Curtea a constatat, în special, că acordul de locație cu dna K. era încă valabil, că dna K. a fost de acord cu reclamanții care trăiesc în apartament și că consimțământul proprietarului nu este necesar în temeiul dreptului intern. Acesta a trimis cazul în fața Tribunalului de district Oktyabrskiy pentru o nouă examinare. La 12 martie 2012, Tribunalul de district Oktyabrskiy a respins din nou cererile reclamanților. Curtea a constatat că prin hotărârea din 23 noiembrie 2011 a confirmat în apel la 27 decembrie 2011, acordul de locație între dna K. și administrația districtului Oktyabrskiy a fost încheiat la cererea administrației de district și pe motivul că dna K. nu mai trăia în apartament.

Reclamanții nu au trăit niciodată în apartament împreună cu dna K. Cu toate că au trăit într-adevăr în apartament împreună cu dl R., acest fapt nu le-a permis să continue să trăiască acolo. În plus, reclamanții au avut acțiuni în alte două apartamente în Ulan-Ude. Argumentele lor că nu pot trăi în apartamentele respective deoarece cinci persoane locuiau deja în unul dintre ele și cealaltă era pe cale să fie vândută de proprietarul majorității acțiunilor sunt irelevante. Curtea a ordonat expulzarea reclamanților. La 4 iunie 2012, judecătorii dna Sh., dna N. și dna K. al Curții Supreme a Republicii Buryatiya au susținut hotărârea privind recursul, constatând că a fost legală, motivată și justificată.

La 16 august 2012, serviciul judecătorilor a deschis procedurile de aplicare a aplicării și a ordonat ca reclamanții să iasă din apartament în termen de cinci zile. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 6 din Convenție că doi judecători, dna Sh. și dna N., au examinat apelul lor de două ori la 19 octombrie 2011 și 4 iunie 2012 și au luat decizii opuse. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 8 din Convenție că expulzarea lor nu a urmărit niciun scop legitim și nu a fost „necesar într-o societate democratică”. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 13 din Convenție că afirmațiile lor au fost respinse de către instanțe interne. A existat vreo ingerință în dreptul reclamanților de a respecta domiciliul lor, în sensul articolului 8 § 1 din Convenție?

În cazul în care aceaceasta a fost interferența în conformitate cu lege, a urmărit un obiectiv legitim și a fost necesar în ceea ce privește art. 8 § 2?

FIRST SECTION

Application no. 44876/12 Yelena Mikhaylovna SYDEYEVA and Yuliya Nikolayevna SYDEYEVA against Russia lodged on 28 June 2012

STATEMENT OF FACTS

The applicants, Ms Yelena Mikhaylovna Sydeyeva and Ms Yuliya Nikolayevna Sydeyeva, are Russian nationals, who were born in 1972 and 1993 respectively and live in the town of Ulan-Ude in the Buryatiya Republic. They are represented before the Court by Ms M. Batarova, a lawyer practising in Ulan-Ude. A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the applicants, may be summarised as follows. The applicants are mother and daughter. Since her early childhood the second applicant has been suffering from arthritis and has disability status. In the 1970s Ms Ch. signed a social tenancy agreement for a municipal flat with the Administration of the Oktyabrskiy District of Ulan-Ude.

She moved away in 1983. Her daughter Ms K. and her nephew Mr R. continued to live in the flat. In 1986 Ms K. got married and moved to another town. Mr R. continued to live in the flat. A new tenancy agreement was concluded in 1990 between Ms K. and the Oktyabrskiy District Administration. In 1998 the applicants moved in with Mr R. In 2006 the first applicant and Mr R. got married. In 2011 Mr R. died. On 22 July 2011 the applicants applied to the Oktyabrskiy District Court of Ulan-Ude for a confirmation of their right to continue living in the municipal flat and for an injunction to the Oktyabrskiy District Administration to conclude a tenancy agreement with them. The Oktyabrskiy District Administration lodged a counterclaim, suing the applicants for eviction.

On 7 September 2011 the Oktyabrskiy District Court of Ulan-Ude rejected the applicants’ claims and ordered their eviction. On 19 October 2011 the judges Ms Sh., Ms N. and Ms E. of the Supreme Court of the Buryatiya Republic quashed the judgment on appeal. The court found, in particular, that the tenancy agreement with Ms K. was still valid, that Ms K. had agreed to the applicants’ living in the flat and that the owner’s consent was not required under domestic law. It remitted the case before the Oktyabrskiy District Court for a new examination. On 12 March 2012 the Oktyabrskiy District Court again rejected the applicants’ claims. The court found that by the judgment of 23 November 2011, confirmed on appeal on 27 December 2011, the tenancy agreement between Ms K. and the Oktyabrskiy District Administration had been terminated at the District Administration’s request and on the ground that Ms K. no longer lived in the flat.

The applicants had never lived in the flat together with Ms K. Although they had indeed lived in the flat together with Mr R., that fact had not entitled them to continue living there. Moreover, the applicants had shares in two other flats in Ulan-Ude. Their arguments that they could not live in those flats because five persons were already living in one of them and the other was about to be sold by the owner of the majority of the shares were irrelevant. The court ordered the applicants’ eviction. On 4 June 2012 the judges Ms Sh., Ms N. and Ms K. of the Supreme Court of the Buryatiya Republic upheld the judgment on appeal, finding that it had been lawful, well-reasoned and justified. On 16 August 2012 the bailiffs’ service opened enforcement proceedings and ordered that the applicants should move out of the flat within five days.

COMPLAINTS 1. The applicants complain under Article 6 of the Convention that two judges, Ms Sh. and Ms N., examined their appeal twice on 19 October 2011 and 4 June 2012 and made opposite decisions. They further complain that the appeal court rejected their request for additional witnesses to be questioned. 2. The applicants complain under Article 8 of the Convention that their eviction did not pursue any legitimate aim and was not “necessary in a democratic society”. 3. The applicants complain under Article 13 of the Convention that their claims were rejected by domestic courts.

QUESTION TO THE PARTIES

Has there been an interference with the applicants’ right to respect for their home, within the meaning of Article 8 § 1 of the Convention? If so, was that interference in accordance with the law, did it pursue a legitimate aim and was it necessary in terms of Article 8 § 2?