Secțiunea a doua Cerere nr. 36043/08 Luciano Valentin HUZUNEANU împotriva Italiei introdusă la 17 iulie 2008 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, domnul Luciano Valentin Huzuneanu, este un resortisant român născut în 1973. La data la care a fost introdus cererea, el a fost reținut la închisoarea din Roma. El este reprezentat în fața Curții de către M Monaco, avocat la Roma. Circumstanțele speculei Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: procedura penală la 21 iulie 2001, judecătorul investigațiilor preliminare de la Roma a ordonat arestarea provizorie a reclamantului; acesta din urmă a fost suspectat de crimă. După ce poliția a încercat să-l găsească pe reclamant, la 25 iulie 2001, poliția din Roma a întocmit un proces-verbal cu privire la o căutare de informații. Dacă nu l-ar fi găsit pe reclamant, autoritățile au considerat că acesta se afla în mod intenționat în fața justiției și, la 27 iulie 2001, l-au declarat pe fugă. Întrucât autoritățile nu au reușit să-i notifice reclamantului invitația de a desemna un apărător ales de el, au numit un avocat din oficiu, care a fost informat cu privire la trimiterea în judecată a clientului său, precum și cu privire la data dezbaterilor în fața instanței de judecată din Roma. Prin hotărârea din 15 martie 2004, tribunalul din Roma l-a recunoscut pe reclamant vinovat și l-a condamnat la 28 de ani de rechiziție. La 13 octombrie 2004, poliția a emis un nou proces-verbal de cercetare printr-o hotărâre din 17 ianuarie 2005, Curtea din Roma a respins apelul. Prin hotărârea din 22 iunie 2005, Curtea de Casație a respins acțiunea ca fiind inadmisibilă, pe motiv că obiecțiile ridicate se referă în principal la aprecierea faptelor și a dovezilor. La 23 iunie 2005, procurorul general al Romei a pronunțat executarea pedepsei. Un mandat de arestare internațional a fost emis la 19 decembrie 2005. Procedura de obținere a unui nou proces În octombrie 2006, reclamantul a fost arestat în România în executarea mandatului de arestare internațional emis de autoritățile italiene. Ulterior, a fost extrădat în Italia. La 15 februarie 2007, reclamantul a depus o cerere de creștere a obligației de a recurge împotriva sa, în sensul articolului 175 din Codul de procedură penală. El susținea că nu era vorba în mod intenționat de justiție și că, în absența notificării actelor de procedură în locul său de reședință în România, el a putut să ia cunoștință cu adevărat de procedura penală care a fost pronunțată împotriva sa. Prin decizia din 12 aprilie 2007, instanța de judecată din Roma a recunoscut că reclamantul nu a avut cunoștință efectiv (efecttiva ) din procedură; prin urmare, nu putea fi considerat drept justiție și nu renunțase să asiste la proces; prin urmare, reclamantul avea dreptul la ridicarea obligației. Cu toate acestea, i s-a permis să acționeze numai împotriva deciziei de a doua instanță, deoarece singurul grad pe care avocatul din oficiu nu îl utilizase era gradul de casare. Pe de altă parte, instanța de asediare a recursului a impus repunerea în libertate a reclamantului. În ceea ce privește jurisprudența referitoare la art. 6 din convenție, recurentul susținea că are dreptul la un proces pe fond și nu numai la un recurs în casație. □ De altfel, având în vedere că declarația din 27 iulie 2001 nu avea efect, întreaga procedură în litigiu era nulă, inclusiv hotărârea pronunțată în apel. Prin hotărârea din 13 ianuarie 2008, depusă la grefa din 7 februarie 2008, secțiunile reunite ale Curții de Casație au precizat că un condamnat prin contumație își pierdea dreptul la redeschiderea termenului de recurs în cazul în care pârâtul ales de acesta sau de avocatul declarat din oficiu au atacat, în mod autonom și chiar fără știrea clientului lor, decizia în litigiu și în cazul în care instanța internă competentă ar fi formulat o hotărâre cu privire la căile de atac. Secțiunile reunite au invocat principiile de laicitate a dreptului de a ataca o judecată și de ne bis in idem; ele au subliniat, de asemenea, că posibilitatea unui apel dublu (la un interjectat de susținător, la un altul de la ; în cazul în care acesta din urmă a folosit acțiunile existente pentru a ataca hotărârea de condamnare, nu mai este posibil pentru Aceeași chestiune de principiu a fost prezentată Curții Constituționale în cadrul unei proceduri în condiții de siguranță, care a fost supusă prin contumație unui alt condamnat. 317 din 4 decembrie 2009, Curtea Constituțională a declarat art. 175 alin. (2) din Codul de procedură penală contrară Constituției, în măsura în care această dispoziție nu permitea pârâtului necunoașterii efective a procedurii de redeschidere a termenului pentru recurs împotriva hotărârii pronunțate prin contumație, în cazul în care aceeași acțiune a fost propusă anterior de către avocat. Pe baza hotărârii Curții Constituționale menționate la 14 decembrie 2009, reclamantul a prezentat o nouă cerere de creștere a forței de muncă. Aceaceasta a fost respinsă la 11 februarie 2010 de către instanța de judecată din Roma, pe motiv că reclamantul a luat cunoștință de condamnarea sa la 25 ianuarie 2007, că termenul de 30 de zile a expirat și că reclamantul însuși ar fi putut ridica o cauză întemeiată pe neconstituționalitatea dispoziției în litigiu. Prin decizia din 9 februarie 2011, Curtea de Casație l-a exonerat pe reclamant de recursul său. În cazul în care o procedură penală este condiționată prin consumație, art. 175 alineatele (2) și (3) din Codul de procedură penală (CPP) prevede posibilitatea de a depune o cerere în declarație de forcluzie. În formularea sa în vigoare înainte de arestarea reclamantului, părțile relevante ale acestei dispoziții se citeau după cum urmează: În cazul unei condamnări prin contumace (...), pârâtul poate solicita redeschiderea termenului pentru a ataca judecata, atunci când poate să afirme că nu a avut o cunoștință efectivă [efecttiva conoscenza] [din hotărâre] (...) [și] cu condiția ca Cererea de redeschidere a termenului trebuie depusă, în termen de zece zile de la data (...) la care pârâtul a luat cunoștință de [judecată]. mai precis, jurisprudența internă care pune în aplicare această dispoziție este descrisă în hotărârea Sejdovic c. Italia [GC], nr 56581/00, § 23-24, CEDH 2006 II. La data arestării reclamantului a fost în vigoare un text nou. Într-adevăr, la 23 aprilie 2005, Legea nr. 60 din 2005 a fost publicată în Jurnalul Oficial (Gazetta ufficială). Această nouă lege a modificat art. 175 CPP. Noul alineat (2) al acestei dispoziții este astfel redactat: În cazul unei condamnări comumace (...), termenul de atac al hotărârii este redeschis, la cererea pârâtului, cu excepția cazului în care acesta din urmă a avut o cunoaștere efectivă a procedurii [diligentă împotriva sa] sau a hotărârii [provvedimento] și a renunțat în mod voluntar să se prezinte sau să atace judecata. Autoritățile judiciare efectuează orice verificare necesară în acest scop. În plus, Legea nr. 60 din 2005 a introdus la art. 175 CPP un alineat (2a), astfel cum a fost redactat: În termen de 30 de zile de la data la care pârâtul a avut cunoștință de judecată, cererea menționată la alineatul (2) se depune, în termen de 30 de zile de la data la care pârâtul a avut cunoștință efectiv de hotărâre. În caz de extrădare din străinătate, termenul de depunere a cererii începe să curgă din momentul în care pârâtul este predat [autorităților italiene] (...) Interpretarea noilor dispoziții de către Curtea de Casație a condus la încetarea secțiunilor reunite nr. 6026 din 13 ianuarie 2008, în prezenta cauză. Curtea a declarat că un condamnat prin contumace își pierde dreptul la redeschiderea termenului de recurs în cazul în care pârâtul ales de acesta sau de avocatul delegat au atacat, în mod autonom și chiar la cererea clientului lor, decizia în litigiu și în cazul în care instanța internă competentă ar fi încheiat cu privire la acțiunea lor. Secțiunile reunite au invocat principiile de laicitate a dreptului de a ataca o judecată și de ne bis in idem; ele au subliniat, de asemenea, că posibilitatea unui apel dublu (la un interjectat de susținător, la un altul de la ; în cazul în care acesta din urmă a folosit remediile existente pentru a ataca hotărârea de condamnare, nu mai este posibil ca persoana în cauză să prevaleze după descoperirea condamnării sale. În cadrul unei alte proceduri, printr-o ordonanță din 2 iulie 2008 (n 35555), prima Secțiune a Curții de Casație a înaintat Curții Constituționale întrebarea dacă interpretarea dată de secțiunile reunite în cauza Huzuneanu era compatibilă cu Constituția, în special în cazul în care cererea interjucată de către avocatul din oficiu a constituit un obstacol în calea declarației de forțare în favoarea condamnatului prin contumație care nu a fost informat oficial cu privire la urmări. În hotărârea sa nr. 317 din 4 decembrie 2009, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională art. 175 CPP, în măsura în care interpretarea sa a constituit un obstacol în calea confiscării în favoarea condamnatului prin contumanță, neinformat cu privire la urmăririle penale, al cărui apărător a utilizat anterior căile de recurs disponibile pentru a ataca hotărârea de condamnare. GRIEF Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge că are dreptul de a obține declarația de forțare pentru a ataca hotărârea de condamnare. El a declarat încălcarea dreptului său la procesul echitabil. ÎNTREBARE către părți Procedura penală implicită inițiată împotriva reclamantului îndeplinește cerințele art. 6 alin. (1) și (3) din Convenție
Requête n
o
36043/08
Luciano Valentin HUZUNEANU
contre l’Italie
introduite le 17 juillet 2008
Le requérant, M. Luciano Valentin Huzuneanu, est un ressortissant roumain né en 1973. Au moment de l’introduction de la requête, il était détenu à la prison de Rome. Il est représenté devant la Cour par M
e
M.
Monaco, avocat à Rome.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
1.
La procédure pénale
Le 21 juillet 2001, le juge des investigations préliminaires de Rome ordonna le placement en détention provisoire du requérant. Ce dernier était soupçonné de meurtre.
Les tentatives de la police de trouver le requérant n’ayant pas abouti, le 25 juillet 2001, la police de Rome rédigea un procès-verbal de «
vaines recherches
». A défaut d’avoir trouvé le requérant, les autorités estimèrent que celui-ci s’était volontairement soustrait à la justice et, le 27 juillet 2001, elles le déclarèrent « en fuite » (
latitante)
.
N’ayant pas réussi à notifier au requérant l’invitation à désigner un défenseur de son choix, les autorités nommèrent un avocat d’office, qui fut informé du renvoi en jugement de son client ainsi que de la date des débats devant la cour d’assises de Rome.
Ledit avocat participa aux débats. Le requérant était absent.
Par un arrêt du 15 mars 2004, la cour d’assises de Rome reconnut le requérant coupable et le condamna à vingt-huit ans de réclusion.
L’avocat commis d’office fit appel de cet arrêt.
Le 13 octobre 2004, la police rédigea un nouveau procès-verbal de «
vaines recherches
».
Par un arrêt du 17 janvier 2005, la cour d’assises d’appel de Rome rejeta l’appel.
L’avocat commis d’office se pourvut en cassation.
Par un arrêt du 22 juin 2005, la Cour de cassation rejeta le recours
comme étant irrecevable, au motif que les griefs soulevés portaient pour l’essentiel sur l’appréciation des faits et des éléments de preuve.
Le 23 juin 2005, le Procureur général de Rome ordonna l’exécution de la peine. Un mandat d’arrêt international fut délivré en date du 19 décembre 2005.
2.
La procédure tendant à obtenir un nouveau procès
En octobre 2006, le requérant fut arrêté en Roumanie en exécution du mandat d’arrêt international délivré par les autorités italiennes. Par la suite il fut extradé en Italie.
Le 15 février 2007, le requérant déposa une demande en relèvement de forclusion pour recourir contre sa condamnation, au sens de l’article 175 du code de procédure pénale. Il arguait qu’il ne s’était pas soustrait volontairement à la justice et qu’à défaut de notification des actes de procédure dans son lieu de résidence en Roumanie, il n’avait pu prendre connaissance réelle de la procédure pénale diligentée à son encontre.
Par une décision du 12 avril 2007, la cour d’assises d’appel de Rome reconnut que le requérant n’avait pas eu connaissance effective (
effettiva
) de la procédure
; dès lors il ne pouvait pas être considéré comme s’étant soustrait à la justice et il n’avait pas renoncé à assister au procès. Par conséquent, le requérant avait droit au relèvement de la forclusion. Toutefois, il lui était loisible de faire un recours uniquement contre la décision de deuxième instance, car le seul degré que l’avocat commis d’office n’avait pas utilisé était le degré de cassation. Par ailleurs, la cour d’assises d’appel ordonna la remise en liberté du requérant.
Le requérant se pourvut en cassation. Se référant à la jurisprudence relative à l’article 6 de la Convention, il soutenait avoir droit à un procès sur le fond et non pas seulement à un pourvoi en cassation. D’ailleurs, vu que la déclaration du 27 juillet 2001 le considérant en fuite était sans effet, toute la procédure litigieuse était nulle, y compris la décision rendue en appel.
Par un arrêt du 13 janvier 2008, déposé au greffe le 7 février 2008, les sections réunies de la Cour de cassation précisèrent qu’un condamné par contumace perdait son droit à la réouverture du délai d’appel si le défenseur de son choix ou l’avocat commis d’office avaient, de manière autonome et même à l’insu de leur client, attaqué la décision litigieuse et si la juridiction interne compétente avait tranché sur leur recours. Les sections réunies invoquèrent les principes de l’unicité du droit d’attaquer un jugement et du
ne bis in idem
; elles soulignèrent également que la possibilité d’un double appel (l’un interjeté par le défenseur, l’autre par l’accusé) se heurtait à l’exigence du respect du «
délai raisonnable
» lorsque l’accusé contumace, qui n’a pas eu connaissance du procès, a été représenté par un avocat
; si ce dernier a utilisé les recours existant pour attaquer la décision de condamnation, il n’est plus possible pour l’intéressé de s’en prévaloir après découverte de sa condamnation. Par conséquent, le requérant fut débouté de son pourvoi.
La même question de principe fut soumise à la Cour constitutionnelle dans le cadre d’une procédure s’étant déroulée par contumace à l’encontre d’un autre condamné. Par l’arrêt n
o
317 du 4 décembre 2009, la Cour constitutionnelle déclara l’article 175 § 2 du code de procédure pénal contraire à la Constitution, dans la mesure où cette disposition ne permettait pas à l’accusé n’ayant pas eu connaissance effective de la procédure de rouvrir le délai pour faire recours contre la décision rendue par contumace lorsque ce même recours avait été proposé auparavant par l’avocat.
S’appuyant sur ledit arrêt de la Cour constitutionnelle, le 14
décembre
2009, le requérant déposa une nouvelle demande en relèvement de forclusion. Elle fut rejetée le 11 février 2010 par la cour d’assises de Rome, au motif que le requérant avait pris connaissance de sa condamnation le 25 janvier 2007, que le délai de trente jours avait expiré et que le requérant lui-même aurait pu soulever un grief tiré de l’inconstitutionnalité de la disposition litigieuse. Le requérant se pourvut en cassation. Par une décision du 9 février 2011, la Cour de cassation débouta le requérant de son pourvoi.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
Dans le cas d’une procédure pénale s’étant déroulée par contumace, l’article 175 §§ 2 et 3 du code de procédure pénale (CPP) prévoit la possibilité d’introduire une demande en relevé de forclusion. Dans son libellé en vigueur avant l’arrestation du requérant, les parties pertinentes de cette disposition se lisaient comme suit :
« En cas de condamnation par contumace (...), l’accusé peut demander la réouverture du délai pour attaquer le jugement lorsqu’il peut établir qu’il n’a pas eu une connaissance effective [effettiva conoscenza] [du jugement] (...) [et] à condition qu’aucun appel n’ait déjà été interjeté par son défenseur et qu’il n’y ait pas eu faute de sa part ou, si le jugement prononcé par contumace a été notifié (...) à son avocat (...), à condition qu’il n’ait pas volontairement refusé de prendre connaissance des actes de la procédure.
La demande de réouverture du délai doit être introduite, sous peine d’irrecevabilité, dans les dix jours qui suivent la date (...) à laquelle l’accusé a eu connaissance [du jugement]. »
La jurisprudence interne faisant application de cette disposition est décrite dans l’arrêt
Sejdovic c. Italie
[GC], n
o
‑
II.
Au moment de l’arrestation du requérant un nouveau texte était en vigueur. En effet,
le 23 avril 2005, la loi n
o
60 de 2005 a été publiée au Journal officiel (
Gazzetta ufficiale
). Cette nouvelle loi a modifié l’article
175 CPP. Le nouveau paragraphe 2 de cette disposition est ainsi rédigé :
« En cas de condamnation par contumace (...), le délai pour attaquer le jugement est rouvert, à la demande de l’accusé, sauf si ce dernier a eu une connaissance effective de la procédure [diligentée à son encontre] ou du jugement [provvedimento] et a volontairement renoncé à comparaître ou à attaquer le jugement. Les autorités judiciaires accomplissent toute vérification nécessaire à ces fins. »
La loi n
o
60 de 2005 a en outre introduit à l’article 175 CPP un paragraphe 2 bis, ainsi rédigé :
« La demande indiquée au paragraphe 2 est introduite, sous peine d’irrecevabilité, dans les trente jours qui suivent la date à laquelle l’accusé a eu une connaissance effective du jugement. En cas d’extradition depuis l’étranger, le délai pour présenter la demande commence à courir à partir du moment où l’accusé est livré [aux autorités italiennes] (...) »
L’interprétation des nouvelles dispositions par la Cour de Cassation a débouché sur l’arrêt des sections réunies n
o
6026 du 13 janvier 2008, dans la présente affaire. La Cour a dit qu’un condamné par contumace perdait son droit à la réouverture du délai d’appel si le défenseur de son choix ou l’avocat commis d’office avaient, de manière autonome et même à l’insu de leur client, attaqué la décision litigieuse et si la juridiction interne compétente avait tranché sur leur recours. Les sections réunies invoquèrent les principes de l’unicité du droit d’attaquer un jugement et du
ne bis in idem
; elles soulignèrent également que la possibilité d’un double appel (l’un interjeté par le défenseur, l’autre par l’accusé) se heurtait à l’exigence du respect du «
délai raisonnable
» lorsque l’accusé contumace, qui n’a pas eu connaissance du procès, a été représenté par un avocat
; si ce dernier a utilisé les remèdes existant pour attaquer la décision de condamnation, il n’est plus possible pour l’intéressé de s’en prévaloir après découverte de sa condamnation.
Dans le cadre d’une autre procédure, par une ordonnance du 2 juillet 2008 (n
o
35555), la première Section de la Cour de cassation a soumis à la Cour constitutionnelle la question de savoir si l’interprétation donnée par les sections réunies dans l’affaire Huzuneanu était compatible avec la Constitution, notamment dans l’hypothèse où l’appel interjeté par l’avocat d’office faisait obstacle au relevé de la forclusion en faveur du condamné par contumace non officiellement informé des poursuites.
Dans son arrêt n
o
317 du 4 décembre 2009, la Cour constitutionnelle a déclaré inconstitutionnel l’article 175 CPP dans la mesure où son interprétation faisait obstacle au relevé de la forclusion en faveur du condamné par contumace, non informé des poursuites, dont le défenseur avait précédemment utilisé les remèdes disponibles pour attaquer la décision de condamnation.
GRIEF
Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint de l’impossibilité pour lui d’obtenir le relevé de la forclusion pour attaquer la décision de condamnation. Il allègue la violation de son droit au procès équitable.
La procédure pénale par défaut engagée contre le requérant satisfait-elle aux exigences de l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention
?