În cauza Huzuneanu c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din Mirjana Lazarova Trajkovska, președinte, Ledi Bianku, Guido Raimondi, Kristina Pardalos, Linos- Alexander Sicilianos, Aleš Pejchal, Pauliine Koskelo, judecători, și d 36043/08) îndreptat împotriva Republicii Italiene și al cărui resortisant român, domnul Luciano Valentin Huzuneanu ( a fost reprezentat de agentul său, dl Spatafora, și nu de co-agentul său, dl P. Acardo. Reclamantul a declarat că a fost condamnat din contumanță fără a fi avut posibilitatea de a-și prezenta apărarea în fața instanțelor italiene, cu încălcarea articolului 6 din convenție. La 19 octombrie 2012, cererea a fost comunicată guvernului. Guvernul român nu și-a exercitat dreptul de a face obiectul procedurii (art. 36 1 din Convenție). Guvernul a prezentat observații cu privire la admisibilitate și la fondul cererii. Reclamantul nu a depus o plângere; el și-a exprimat totuși dorința ca examinarea cererii de către Curte să continue. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR DE LA L.I.P.E.C. Reclamantul s-a născut în 1973 și locuiește în România. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Procedura penală din 21 iulie 2001, judecătorul investigațiilor preliminare din Roma a dispus arestarea provizorie a reclamantului. După ce poliția a încercat să-l găsească pe reclamant, la 25 iulie 2001, poliția din Roma a întocmit un proces-verbal cu privire la o căutare de informații. Dacă nu l-ar fi găsit pe solicitant, autoritățile au considerat că acesta se afla în mod intenționat în fața justiției și, la 27 iulie 2001, l-au declarat pe fugă. Întrucât n-au reușit să notifice reclamantului invitația de a desemna un apărător ales de el, autoritățile au numit un avocat din oficiu, care a fost informat cu privire la trimiterea în judecată a clientului său, precum și cu privire la data dezbaterilor în fața instanței de judecată din Roma. Actele de procedură au fost notificate numai acestuia din urmă. 11. Prin hotărârea din 15 martie 2004, tribunalul din Roma l-a recunoscut pe reclamant vinovat și l-a condamnat la 28 de ani de rechiziție. 12. La avocat, în calitate de avocat, a făcut apel la această hotărâre. 13. La 13 octombrie 2004, poliția a întocmit un nou proces-verbal de cercetare a unor cazuri de infracțiuni. Cu toate acestea, în cazul în care reclamantul nu a fost găsit. Prin hotărârea din 22 iunie 2005, Curtea de Casație a respins acțiunea ca fiind inadmisibilă, pe motiv că obiecțiile ridicate se referă în principal la aprecierea faptelor și a dovezilor. 17. La 23 iunie 2005, Procurorul General al Romei a respins executarea pedepsei. Un mandat de arestare internațional a fost emis la 19 decembrie 2005. Procedura de obținere a unui nou proces 18. În octombrie 2006, reclamantul a fost arestat în România pentru executarea mandatului de arestare internațional emis de autoritățile italiene. Ulterior, la o dată nespecificată, a fost extrădat în Italia. 19. La 15 februarie 2007, reclamantul a depus o cerere de înăsprire a obligației de a recurge împotriva condamnării sale, preconizând art. 175 din Codul de procedură penală. El susținea că nu se afla în mod voluntar în fața justiției și că, în absența notificării actelor de procedură în locul său de reședință în România, nu ar fi putut să ia cunoștință efectiv de procedura penală care îl viza decât în momentul arestării sale. El nu a avut contact cu un avocat din oficiu și niciodată nu a renunțat la dreptul său de a cita. 20. Prin o decizie din 12 aprilie 2007, tribunalul dasisese apel de la Roma recunoscut că reclamantul nu a avut cunoștință efectiv (efecttiva) a procedurii ; prin urmare, nu a putut fi considerat ca fiind în măsură să se facă dreptate și ca renunțând să participe la proces. Prin urmare, reclamantul avea dreptul la ridicarea obligativității. Cu toate acestea, i s-a permis să facă recurs numai împotriva deciziei de a doua instanță, deoarece singurul grad pe care avocatul care l-a depus din oficiu nu îl utilizase era gradul de casare. Pe de altă parte, instanța de judecată a solicitat eliberarea reclamantului. 21. În ceea ce privește jurisprudența referitoare la art. 6 din convenție, reclamantul a declarat că are dreptul la un proces pe fond și nu numai la un recurs în casare. . În plus, având în vedere că declarația din 27 iulie 2001 considerentul pe fugă nu avea efect, întreaga procedură în litigiu ulterioară era nulă, inclusiv hotărârea pronunțată în apel. 22. Prin hotărârea din 13 ianuarie 2008, depusă la grefa din 7 februarie 2008, secțiunile reunite ale Curții de Casație au precizat că un condamnat prin contumație își pierdea dreptul la redeschiderea termenului de recurs în cazul în care pârâtul ales de acesta sau de avocatul declarat din oficiu au atacat, în mod autonom sau chiar fără știrea clientului lor, decizia în litigiu și în cazul în care instanța internă competentă ar fi formulat o hotărâre cu privire la căile de atac. Secțiunile reunite au invocat principiile de laicitate a dreptului de a ataca o judecată și de ne bis in idem; ele au subliniat, de asemenea, că posibilitatea unui apel dublu (la un interjectat de susținător, la un altul de la ; în cazul în care acesta din urmă a folosit acțiunile existente pentru a ataca hotărârea de condamnare, nu mai este posibil pentru persoana în cauză să prevaleze după descoperirea condamnării sale. Prin urmare, reclamantul a fost decăzut din recursul său. 23. Aceeași chestiune de principiu a fost prezentată Curții Constituționale în cadrul unei proceduri în condiții de siguranță, care a fost supusă prin contumație unui alt condamnat. Prin Hotărârea nr 317 din 4 În decembrie 2009, Curtea Constituțională a declarat art. 175 alineatul (2) din Codul de procedură penală contrar Constituției, în măsura în care această dispoziție nu permitea pârâtului necunoașterii efective a procedurii de redeschidere a termenului de recurs împotriva hotărârii pronunțate prin contumație atunci când aceeași acțiune fusese interjucată anterior de către avocat (a se vedea punctul 31 de mai jos). 24. Pe baza hotărârii Curții Constituționale menționate la 14 decembrie 2009, reclamantul a depus o cerere de ridicare în regim de forțare. 25. Această cerere a fost respinsă la 11 februarie 2010 de către tribunalul din Roma, pe motiv că reclamantul a luat cunoștință de condamnarea sa la 25 ianuarie 2007, că termenul de 30 de zile expirase și că reclamantul însuși ar fi putut ridica o cauză întemeiată pe neconstituționalitatea dispoziției în litigiu 26. Prin decizia din 9 februarie 2011, Curtea de Casație l-a despăgubit pe reclamant cu recursul său. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNELE PERTINENTE 27. În cazul unei proceduri penale care se desfășoară prin consumanță, art. 175 alineatele (2) și (3) din (CPP) prevede posibilitatea de a depune o cerere de declarare a obligației. În formularea sa în vigoare înainte de arestarea reclamantului, părțile relevante ale acestei dispoziții se citeau după cum urmează: În cazul unei condamnări prin contumață (...), pârâtul poate solicita redeschiderea termenului pentru a ataca judecata atunci când . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ] [de la judecată] (...) [și] cu condiția ca orice apel să fi fost deja interjucat de către pârâtul său și să nu fi avut nici o vină din partea sa sau, în cazul în care hotărârea pronunțată prin contumă a fost notificată (...) avocatului său (...), cu condiția ca acesta să nu fi refuzat în mod deliberat să ia cunoștință de actele procedurii. Cererea de redeschidere a termenului trebuie depusă, în termen de zece zile de la data (...) la care pârâtul a luat cunoștință de [judecată]. Jurisprudența internă care pune în aplicare această dispoziție este descrisă în Hotărârea Sejdovic c. Italia [GC], nr 56581/00, §§ 23-24, CEDH 2006 II. 28. La data arestării reclamantului a fost în vigoare un text nou. Într-adevăr, Legea nr. 60 din 2005, publicată în Jurnalul Oficial (Gazettaufficial) la 23 aprilie 2005, a modificat art. 175 CPP. Noul alineat (2) al acestei dispoziții este astfel redactat: În cazul unei condamnări comumace (...), termenul de atac al hotărârii este redeschis, la cererea pârâtului, cu excepția cazului în care acesta din urmă a avut o cunoaștere efectivă a procedurii [digerată împotriva sa] sau a hotărârii [provedimento] și a renunțat în mod voluntar să se prezinte sau să atace judecata. Autoritățile judiciare efectuează orice verificare necesară în acest scop. În plus, Legea nr. 60 din 2005 a introdus la art. 175 CPP un alineat (2a), astfel cum a fost redactat Cererea menționată la alin. (2) se depune, sub pedeapsa cu moartea, în termen de 30 de zile de la data la care pârâtul a avut cunoștință efectivă de judecată. În cazul extrădării din străinătate, termenul pentru depunerea cererii începe să curgă din momentul în care pârâtul este predat [autorităților italiene] (...) 29. La interpretarea noilor dispoziții de către Curtea de Casație a dus la încetarea secțiunilor reunite nr. 6026 din 13 ianuarie 2008, în prezenta cauză (a se vedea punctul 22 de mai sus). 30. În cadrul unei alte proceduri, printr-o ordonanță din 2 iulie 2008 (n 35555), prima Secțiune a Curții de Casație a înaintat Curții Constituționale întrebarea dacă interpretarea dată de secțiunile reunite în cauza Huzuneanu era compatibilă cu Constituția, în special în cazul în care cererea interjucată de către avocatul din oficiu a constituit un obstacol în calea declarației de forțare în favoarea condamnatului prin contumație care nu a fost informat oficial cu privire la urmări. 31. În hotărârea sa nr. 317 din 4 decembrie 2009, Curtea Constituțională a declarat neconstituțional art. 175 CPP, în măsura în care interpretarea sa constituia un obstacol în calea declarației de obligație în favoarea condamnatului prin contumație, neinformat cu privire la urmăririle penale, al cărui apărător utilizase anterior căile de recurs disponibile pentru a ataca hotărârea de condamnare. Aceasta a indicat în special în raționamentul său că garanțiile din partea persoanei acuzate nu pot fi epuizate de comportamentul unui avocat care acționează din proprie inițiativă și fără mandat din partea pârâtului. 32. Codul de procedură penală nu prevede posibilitatea de a solicita revizuirea procesului penal ca urmare a unei hotărâri a Curții care să stabilească încălcarea articolului 6 din convenție. 113 din 7 aprilie 2011, Curtea Constituțională a declarat neconstituțional art. 630 din Codul de procedură penală ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... : Acum este posibil să se depună o cerere de revizuire a procesului în sine pe baza unei hotărâri a Curții care a constatat caracterul inechitabil al procedurii. III. RECCOMANDAȚIE N R (ii) 2 A COMITETULUI MINISTRILOR CONSILIULUI DE EUROPEAN 33. În recomandarea sa nr. R(2000)2 privind reexaminarea sau redeschiderea anumitor cauze la nivel intern ca urmare a hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, Comitetul de Miniștri al Consiliului În temeiul articolului 6 din CONVENȚIA 34, reclamantul, condamnat prin contumație, se plânge de redeschiderea procesului în fața instanțelor italiene și își prezintă apărarea în fața instanțelor italiene. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. (...) Orice persoană acuzată de o infracțiune este considerată nevinovată până când vinovăția sa este stabilită legal. Orice acuzat are dreptul, în special, la să fie informat, în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înțelege și într-un mod detaliat, despre natura și cauza acuzației aduse împotriva sa dispune de timpul și facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale să se apere pe sine sau să aibă dreptul de a-și adresa un susținător ales de el și, în cazul în care nu are mijloacele de a plăti un pledant, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției sunt interogat sau interogat martorii în cauză și să obțină convocarea și interogarea martorilor cu descărcare de gestiune în aceleași condiții ca și martorii în cauză. să fie asistat în mod gratuit la un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba utilizată în mod oficial. 35. . . . . Curtea constată că respondența nu este în mod vădit greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din convenție și că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de nevinovăție. Prin urmare, aceasta o declară admisibilă. Pe fond Argumentele părților 37. Reclamantul și-a prezentat argumentele în formularul de cerere (punctul 5 de mai sus). El subliniază că instanțele naționale au recunoscut că nu era vorba despre justiție și că nu a renunțat la dreptul de a se cita. El a susținut încălcarea dreptului său la un proces echitabil pe motiv că nu a fost informat cu privire la acuzațiile aduse împotriva sa și că nu a fost în măsură să se apere prin participarea la procedură. El susține că apărarea asigurată de către avocatul din oficiu nu poate fi considerată adecvată deoarece acesta nu a solicitat, printre altele, aplicarea procedurii prescurtate, ceea ce ar fi putut duce la o reducere a pedepsei cu nouă ani. Pe de altă parte, reclamantul nu știa că acesta era reprezentat de acest avocat și nu a putut mandata un avocat la alegerea sa. 38. Guvernul observă în primul rând că, deși hotărârile Curții Constituționale sunt eficiente ex tunc Cu toate acestea, acestea nu pot avea un impact asupra unor situații care sunt deja definitive. Apoi face trimitere la raționamentul urmat de Curtea de Casație în cazul de față. În această privință, el amintește că secțiunile reunite au invocat principiile de limnitate a dreptului de a ataca o hotărâre și ne bis in idem și cerința respectării termenului rezonabil În plus, reclamantul ar fi putut solicita instanțelor judiciare să sesizeze Curtea Constituțională. Evaluarea Curții Principii pertinente 39. Curtea face trimitere la principiile relevante în acest domeniu la hotărârea Sejdovicc. Italia [GC] (n 56581/00, § 81-95, CEDO 2006-II) și jurisprudența menționată anterior. Curtea ia notă de faptul că, la 21 iulie 2001, judecătorul investigațiilor preliminare de la Roma a dispus plasarea în detenție a reclamantului. Întrucât a devenit de negăsit, a fost declarat pe fugă la 27 iulie 2001. Un avocat din oficiu a fost numit să reprezinte reclamantul și actele de procedură, inclusiv hotărârea de condamnare, au fost notificate acestui avocat. 41. Instanțele naționale au stabilit că reclamantul nu a renunțat la dreptul său de a se cita și că nu a fost informat cu privire la acuzațiile aduse împotriva sa. Aceste elemente reiese din decizia instanței de judecată din Roma din 12 aprilie 2007, care acordase reclamantului posibilitatea de a se contesta împotriva condamnării sale. 42. Guvernul nu contestă faptul că reclamantul a fost judecat prin contumație și că, înainte de arestarea sa, nu primise nici o informație oficială cu privire la acuzații sau la data procesului său. 43. În ceea ce privește Curtea, s-a stabilit, prin urmare, că reclamantul nu a avut cunoștință efectiv de proces. Nimic din dosar nu permite, de asemenea, să se ajungă la concluzia că: a fost vorba despre justiție sau că a renunțat în mod neechivoc la posibilitatea de a participa la proces. 44. Curtea amintește că, în cazul în care o procedură care se desfășoară în lipsa persoanei acuzate nu este, în sine, incompatibilă cu art. 6 din convenție, rămâne totuși că o decădere a justiției este constituită atunci când o persoană condamnată în absență nu poate obține ulterior decât o instanță pronunțată din nou, după ce a ascultat, pe baza temeiniciei acuzației, în fapt, ca în drept, în timp ce nu se stabilește nici un drept pe care l-a renunțat la dreptul său de a se cita și de a se apăra (Cozza c. Italia, 12 februarie 1985, § 29, seria A n 89; Einhorn c. Franța (dec.), n 71555/01, § 33, CEDH 2001 Krombach c. Franța, 29731/96, § 85, CEDO 2001-II și Somogyi c. Italia, n 67972/01, § 66, CEDH 2004-IV), sau que Õil a avut dreptul de a se sustrage justiției (Medica c. Elveția, n 20491/92, § 55, CEDH 2001-VI, și Sejdovic, citată anterior, § 82). 45. Este adevărat că un inculpat poate renunța la dreptul la apărare, însă un inculpat nu pierde beneficiul absenței sale la dezbateri, deoarece este de o importanță crucială pentru echitatea sistemului penal ca acuzatul să fie apărat în mod corespunzător atât în primă instanță, cât și în apel. 46. În speță, reclamantul a introdus o acțiune în fața Curții de Casație după ce a obținut, în temeiul legislației relevante, redeschiderea termenelor. Prin hotărârea din 7 februarie 2008, Curtea de Casație a considerat că reclamantul nu putea beneficia de redeschiderea procesului și să participe la acesta pentru a-și prezenta apărarea, dat fiind faptul că avocatul în litigiu a epuizat deja căile de atac disponibile. Această interpretare a legii l-a pus pe reclamant în competența de a contesta condamnarea sa și de a fi prezent la proces cu privire la el. 47. Prin urmare, întrebarea care se pune în speță este dacă apărarea de către un avocat din oficiu a constituit o garanție suficientă împotriva riscului de proces inechitabil. În această privință, Curtea arată că Curtea Constituțională este pronunțată cu privire la această chestiune și a concluzionat că un sistem care permite privarea unui inculpat de posibilitatea de a face apel la condamnarea sa, singurul motiv pe care l-a formulat avocatul din oficiu în fața aceluiași acuzat a considerat că este incompatibil cu Constituția italiană să se acorde prioritate unor principii precum principiul non-duplecării unui proces în detrimentul garanțiilor acuzatului. 48. Curtea consideră că dreptul la apărare al unui inculpat nu este legat de justiție și nu a renunțat fără echivoc la garanțiile sale în materie de protecție a unui inculpat, nu poate fi redus la minim sub pretextul de a garanta alte drepturi fundamentale ale procesului, cum ar fi dreptul la un termen rezonabil sau dreptul la o perioadă rezonabilă de timp în care nu se poate ajunge la un bis in idem, sau, în fortiori , pentru preocupări legate de volumul de muncă al tribunalelor. Într-adevăr, prezentarea unui inculpat este de o importanță capitală atât din cauza dreptului acestuia de a fi audiat, cât și din cauza necesității de a controla exactitatea afirmațiilor sale și de a le confrunta cu afirmațiile victimei, a căror preocupare trebuie protejată, precum și a martorilor. 49. În speță, reclamantul nu a avut posibilitatea de a lua o nouă decizie cu privire la temeinicia acuzației, de fapt, și în drept, în pofida faptului că absența sa la proces nu îi era atribuită. 50. Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că a existat o încălcare a articolului 6 din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 51. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vizate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 53. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să i se acorde o sumă în acest sens (A Antonio Messina c. Italia, nr 39824/07, ê 67, 24 martie 2015). a fost încălcată art. 6 din Convenție Déclare : . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
PREMIÈRE SECTION
HUZUNEANU c. ITALIE
(Requête n
o
36043/08)
ARRÊT
1er septembre 2016
01/12/2016
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Huzuneanu c. Italie,
La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
Mirjana Lazarova Trajkovska,
présidente,
Ledi Bianku,
Guido Raimondi,
Kristina Pardalos,
Linos-Alexandre Sicilianos,
Aleš Pejchal,
Pauliine Koskelo,
juges,
et d’Abel Campos,
greffier
de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 5 juillet 2016,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
36043/08) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant roumain, M.
Luciano
Valentin Huzuneanu («
le requérant
»), a saisi la Cour le 17
juillet 2008 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant a été représenté par M
e
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M
me
me
3.
Le requérant allègue qu’il a été condamné par contumace sans avoir eu l’opportunité de présenter sa défense devant les juridictions italiennes, en violation de l’article 6 de la Convention.
4.
Le 19 octobre 2012, la requête a été communiquée au Gouvernement. Le gouvernement roumain n’a pas usé de son droit d’intervenir dans la procédure (article 36
§
1 de la Convention).
5.
Le Gouvernement a déposé des observations sur la recevabilité et le fond de la requête. Le requérant n’a pas déposé d’observations
; il a cependant exprimé son souhait que l’examen de la requête par la Cour se poursuive.
I.
6.
Le requérant est né en 1973 et réside en Roumanie.
7.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
A.
La procédure pénale
8.
Le 21 juillet 2001, le juge des investigations préliminaires de Rome ordonna le placement en détention provisoire du requérant. Ce dernier était soupçonné de meurtre.
9.
Les tentatives de la police de trouver le requérant n’ayant pas abouti, le 25 juillet 2001, la police de Rome rédigea un procès-verbal de «
vaines recherches
». À défaut d’avoir trouvé le requérant, les autorités estimèrent que celui-ci s’était volontairement soustrait à la justice et, le 27 juillet 2001, elles le déclarèrent « en fuite » (
latitante)
.
10.
N’ayant pas réussi à notifier au requérant l’invitation à désigner un défenseur de son choix, les autorités nommèrent un avocat d’office, qui fut informé du renvoi en jugement de son client ainsi que de la date des débats devant la cour d’assises de Rome. Le requérant était absent et fut jugé par contumace. Ledit avocat participa aux débats. Les actes de procédure furent notifiés uniquement à ce dernier.
11.
Par un arrêt du 15 mars 2004, la cour d’assises de Rome reconnut le requérant coupable et le condamna à vingt-huit ans de réclusion.
12.
L’avocat commis d’office fit appel de cet arrêt.
13.
Le 13 octobre 2004, la police rédigea un nouveau procès-verbal de «
vaines recherches
», à défaut d’avoir trouvé le requérant. L’avocat commis d’office participa à la procédure d’appel. Le requérant était absent et fut jugé par contumace.
14.
Par un arrêt du 17 janvier 2005, la cour d’assises d’appel de Rome rejeta l’appel.
15.
L’avocat commis d’office se pourvut en cassation.
16.
Par un arrêt du 22 juin 2005, la Cour de cassation rejeta le recours comme étant irrecevable, au motif que les griefs soulevés portaient pour l’essentiel sur l’appréciation des faits et des éléments de preuve.
17.
Le 23 juin 2005, le Procureur général de Rome ordonna l’exécution de la peine. Un mandat d’arrêt international fut délivré en date du 19
décembre 2005.
B.
La procédure tendant à obtenir un nouveau procès
18.
En octobre 2006, le requérant fut arrêté en Roumanie en exécution du mandat d’arrêt international délivré par les autorités italiennes. Par la suite, à une date non précisée, il fut extradé en Italie.
19.
Le 15 février 2007, le requérant déposa une demande en relèvement de forclusion pour recourir contre sa condamnation, se prévalant de l’article
175 du code de procédure pénale. Il arguait qu’il ne s’était pas soustrait volontairement à la justice et qu’à défaut de notification des actes de procédure dans son lieu de résidence en Roumanie, il n’avait pu prendre connaissance effective de la procédure pénale diligentée à son encontre
qu’au moment de son arrestation
.
Il n’avait pas eu de contact avec l’avocat commis d’office et jamais il n’avait renoncé à son droit à comparaître.
20.
Par une décision du 12 avril 2007, la cour d’assises d’appel de Rome reconnut que le requérant n’avait pas eu connaissance effective (
effettiva
) de la procédure
; dès lors il ne pouvait pas être considéré comme s’étant soustrait à la justice et comme ayant renoncé à assister au procès. Par conséquent, le requérant avait droit au relèvement de la forclusion. Toutefois, il lui était loisible de faire un recours uniquement contre la décision de deuxième instance, car le seul degré que l’avocat commis d’office n’avait pas utilisé était le degré de cassation.
Par ailleurs, la cour d’assises d’appel ordonna la remise en liberté du requérant.
21.
Le requérant se pourvut en cassation. Se référant à la jurisprudence relative à l’article 6 de la Convention, il allégua avoir droit à un procès sur le fond et non pas seulement à un pourvoi en cassation. D’ailleurs, vu que la déclaration du 27 juillet 2001 le considérant en fuite était sans effet, toute la procédure litigieuse ultérieure était nulle, y compris la décision rendue en appel.
22.
Par un arrêt du 13 janvier 2008, déposé au greffe le 7 février 2008, les sections réunies de la Cour de cassation précisèrent qu’un condamné par contumace perdait son droit à la réouverture du délai d’appel si le défenseur de son choix ou l’avocat commis d’office avaient, de manière autonome, voire à l’insu de leur client, attaqué la décision litigieuse et si la juridiction interne compétente avait tranché sur leur recours. Les sections réunies invoquèrent les principes de l’unicité du droit d’attaquer un jugement et du
ne bis in idem
; elles soulignèrent également que la possibilité d’un double appel (l’un interjeté par le défenseur, l’autre par l’accusé) se heurtait à l’exigence du respect du «délai raisonnable
» lorsque l’accusé contumace, qui n’a pas eu connaissance du procès, a été représenté par un avocat
; si ce dernier a utilisé les recours existant pour attaquer la décision de condamnation, il n’est plus possible pour l’intéressé de s’en prévaloir après découverte de sa condamnation. Par conséquent, le requérant fut débouté de son pourvoi.
23.
La même question de principe fut soumise à la Cour constitutionnelle dans le cadre d’une procédure s’étant déroulée par contumace à l’encontre d’un autre condamné. Par l’arrêt n
o
317 du 4
décembre 2009, la Cour constitutionnelle déclara l’article 175 § 2 du code de procédure pénale contraire à la Constitution, dans la mesure où cette disposition ne permettait pas à l’accusé n’ayant pas eu connaissance effective de la procédure de rouvrir le délai pour faire recours contre la décision rendue par contumace lorsque ce même recours avait été interjeté auparavant par l’avocat (voir paragraphe 31 ci-dessous).
24.
S’appuyant sur ledit arrêt de la Cour constitutionnelle, le 14
décembre 2009, le requérant déposa une demande de relèvement en forclusion.
25.
Cette demande fut rejetée le 11 février 2010 par la cour d’assises de Rome, au motif que le requérant avait pris connaissance de sa condamnation le 25 janvier 2007, que le délai de trente jours avait expiré et que le requérant lui-même aurait pu soulever un grief tiré de l’inconstitutionnalité de la disposition litigieuse.
26.
Le requérant se pourvut en cassation. Par une décision du 9 février 2011, la Cour de cassation débouta le requérant de son pourvoi.
II.
27.
Dans le cas d’une procédure pénale s’étant déroulée par contumace, l’article 175 §§ 2 et 3 du (CPP) prévoit la possibilité d’introduire une demande en relevé de forclusion.
Dans son libellé en vigueur avant l’arrestation du requérant
,
les parties pertinentes de cette disposition se lisaient comme suit :
«
En cas de condamnation par contumace (...), l’accusé peut demander la réouverture du délai pour attaquer le jugement lorsqu’il peut établir qu’il n’a pas eu une connaissance effective [
effettiva conoscenza
] [du jugement] (...) [et] à condition qu’aucun appel n’ait déjà été interjeté par son défenseur et qu’il n’y ait pas eu faute de sa part ou, si le jugement prononcé par contumace a été notifié (...) à son avocat (...), à condition qu’il n’ait pas volontairement refusé de prendre connaissance des actes de la procédure.
La demande de réouverture du délai doit être introduite, sous peine d’irrecevabilité, dans les dix jours qui suivent la date (...) à laquelle l’accusé a eu connaissance [du jugement].
»
La jurisprudence interne faisant application de cette disposition est décrite dans l’arrêt
Sejdovic c. Italie
[GC], n
o
2006
‑
II.
28.
Au moment de l’arrestation du requérant un nouveau texte était en vigueur. En effet, la loi n
o
60 de 2005, publiée au Journal officiel (
Gazzetta ufficiale
) le 23 avril 2005, a modifié l’article 175 CPP. Le nouveau paragraphe 2 de cette disposition est ainsi rédigé :
«
En cas de condamnation par contumace (...), le délai pour attaquer le jugement est rouvert, à la demande de l’accusé, sauf si ce dernier a eu une connaissance effective de la procédure [diligentée à son encontre] ou du jugement [provvedimento] et a volontairement renoncé à comparaître ou à attaquer le jugement. Les autorités judiciaires accomplissent toute vérification nécessaire à ces fins.
»
La loi n
o
60 de 2005 a en outre introduit à l’article 175 CPP un paragraphe 2 bis, ainsi rédigé
:
«
La demande indiquée au paragraphe 2 est introduite, sous peine d’irrecevabilité, dans les trente jours qui suivent la date à laquelle l’accusé a eu une connaissance effective du jugement. En cas d’extradition depuis l’étranger, le délai pour présenter la demande commence à courir à partir du moment où l’accusé est livré [aux autorités italiennes] (...)
»
29.
L’interprétation des nouvelles dispositions par la Cour de Cassation a débouché sur l’arrêt des sections réunies n
o
6026 du 13 janvier 2008, dans la présente affaire (voir paragraphe 22 ci-dessus).
30.
Dans le cadre d’une autre procédure, par une ordonnance du 2 juillet 2008 (n
o
35555), la première Section de la Cour de cassation a soumis à la Cour constitutionnelle la question de savoir si l’interprétation donnée par les sections réunies dans l’affaire Huzuneanu était compatible avec la Constitution, notamment dans l’hypothèse où l’appel interjeté par l’avocat d’office faisait obstacle au relevé de la forclusion en faveur du condamné par contumace non officiellement informé des poursuites.
31.
Dans son arrêt n
o
317 du 4 décembre 2009, la Cour constitutionnelle a déclaré inconstitutionnel l’article 175 CPP dans la mesure où son interprétation faisait obstacle au relevé de la forclusion en faveur du condamné par contumace, non informé des poursuites, dont le défenseur avait précédemment utilisé les remèdes disponibles pour attaquer la décision de condamnation. Elle a notamment indiqué dans son raisonnement que les garanties de l’accusé contumace ne pouvaient pas être «
épuisées
» par le comportement d’un avocat commis d’office agissant de sa propre initiative et sans mandat de la part de l’accusé.
32.
Le code de procédure pénale ne prévoit pas la possibilité de demander la révision du procès pénal à la suite d’un arrêt de la Cour concluant à la violation de l’article 6 de la Convention. Pour ce motif, dans son arrêt n
o
113 du 7 avril 2011, la Cour constitutionnelle a déclaré inconstitutionnel l’article 630 du code de procédure pénale – disposition énumérant les cas où il est possible de demander la révision du procès. Par l’effet de cet arrêt (
effetto additivo
) l’article 630 du code de procédure pénale a été modifié
: il est désormais possible d’introduire une demande en révision du procès en s’appuyant sur un arrêt de la Cour ayant constaté le caractère inéquitable de la procédure.
III.
RECCOMANDATION N
o
33.
Dans sa Recommandation n
o
R(2000)2 sur le réexamen ou la réouverture de certaines affaires au niveau interne suite à des arrêts de la Cour européenne des droits de l’homme, le Comité des ministres du Conseil de l’Europe a encouragé « les Parties contractantes à examiner leurs systèmes juridiques nationaux en vue de s’assurer qu’il existe des possibilités appropriées pour le réexamen d’une affaire, y compris la réouverture d’une procédure, dans les cas où la Cour a constaté une violation de la Convention, en particulier lorsque : i) la partie lésée continue de souffrir des conséquences négatives très graves à la suite de la décision nationale, conséquences qui ne peuvent être compensées par la satisfaction équitable et qui ne peuvent être modifiées que par le réexamen ou la réouverture, et ii) il résulte de l’arrêt de la Cour que a) la décision interne attaquée est contraire sur le fond à la Convention, ou b) la violation constatée est causée par des erreurs ou défaillances de procédure d’une gravité telle qu’un doute sérieux est jeté sur le résultat de la procédure interne attaquée
».
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION
34.
Le requérant, condamné par contumace, se plaint de l’impossibilité d’obtenir la réouverture du procès devant les juridictions italiennes et de présenter sa défense devant celles-ci. Il invoque l’article 6 de la Convention qui, en ses parties pertinentes, est ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)
2.
Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie.
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
a)
être informé, dans le plus court délai, dans une langue qu’il comprend et d’une manière détaillée, de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui
;
b)
disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense
;
c)
se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent
;
d)
interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge
;
e)
se faire assister gratuitement d’un interprète, s’il ne comprend pas ou ne parle pas la langue employée à l’audience.
»
35.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
A.
Sur la recevabilité
36.
La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’elle ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité. Elle la déclare donc recevable.
B.
Sur le fond
1.
Arguments des parties
37.
Le requérant a exposé ses arguments dans le formulaire de requête (paragraphe 5 ci-dessus). Il souligne que les juridictions nationales ont reconnu qu’il ne s’était pas soustrait à la justice et qu’il n’avait pas renoncé à la faculté de comparaître. Il allègue la violation de son droit à un procès équitable au motif qu’il n’a pas été informé des accusations portées contre lui et qu’il n’a pas été en mesure de se défendre en participant à la procédure. Il soutient que la défense assurée par l’avocat commis d’office ne saurait pas passer comme appropriée vu que celui-ci n’a, entre autres, pas demandé l’application de la procédure abrégée, ce qui aurait pu entraîner une réduction de la peine de neuf ans. Par ailleurs, le requérant ne savait pas qu’il était représenté par cet avocat, et il n’a pu mandater un avocat de son choix.
38.
Le Gouvernement observe tout d’abord que si les arrêts de la Cour constitutionnelle sont efficaces
ex tunc
, ils ne peuvent toutefois pas avoir un impact sur des situations qui sont déjà définitives. Ensuite, il renvoie au raisonnement suivi par la Cour de cassation dans le cas d’espèce. À cet égard, il rappelle que les sections réunies ont invoqué les principes de l’unicité du droit d’attaquer un jugement et du
ne bis in idem
et l’exigence du respect du «
délai raisonnable
» lorsque l’accusé contumace, qui n’a pas eu connaissance du procès, a été représenté par un avocat. En outre, le requérant aurait pu demander aux juridictions pénales de saisir la Cour constitutionnelle.
2.
Appréciation de la Cour
a)
Principes pertinents
39.
La Cour renvoie pour les principes pertinents en la matière à l’arrêt
Sejdovic c.
Italie
[GC] (n
o
56581/00, §§ 81-95, CEDH 2006-II) et à la jurisprudence qui y est citée.
b)
Application en l’espèce
40.
La Cour note que le 21 juillet 2001, le juge des investigations préliminaires de Rome a ordonné le placement en détention du requérant. Étant donné que l’intéressé était devenu introuvable, il a été déclaré en fuite le 27 juillet 2001. Un avocat d’office a été nommé pour représenter le requérant et les actes de procédure, y compris l’arrêt de condamnation, furent notifiés à cet avocat.
41.
Les juridictions nationales ont établi que le requérant n’a pas renoncé à son droit de comparaître et qu’il n’a pas été informé des accusations portées à son encontre. Ces éléments ressortent de la décision de la cour d’assises d’appel de Rome du 12 avril 2007, qui avait accordé au requérant la possibilité de se pourvoir en cassation contre sa condamnation.
42.
Le Gouvernement ne conteste pas que le requérant a été jugé par contumace et qu’avant son arrestation, il n’avait reçu aucune information officielle quant aux accusations ou quant à la date de son procès.
43.
Pour la Cour, il est dès lors établi que le requérant n’a pas eu connaissance effective du procès. Rien dans le dossier ne permet par ailleurs de conclure qu’il s’était soustrait à la justice ou qu’il avait renoncé de manière non équivoque à la faculté de participer au procès.
44.
La Cour rappelle que si une procédure se déroulant en l’absence du prévenu n’est pas en soi incompatible avec l’article 6 de la Convention, il demeure néanmoins qu’un déni de justice est constitué lorsqu’un individu condamné
in absentia
ne peut obtenir ultérieurement qu’une juridiction statue à nouveau, après l’avoir entendu, sur le bien-fondé de l’accusation en fait comme en droit, alors qu’il n’est pas établi qu’il a renoncé à son droit de comparaître et de se défendre (
Colozza c. Italie
, 12 février 1985, § 29, série
A n
o
89 ;
Einhorn c. France
(déc.), n
o
2001
‑
XI
;
Krombach c. France
, n
o
29731/96, § 85, CEDH 2001-II, et
Somogyi c. Italie
, n
o
67972/01, § 66, CEDH 2004-IV), ou qu’il a eu l’intention de se soustraire à la justice (
Medenica c. Suisse
, n
o
20491/92, §
55, CEDH 2001-VI, et
Sejdovic,
précité, § 82).
45.
Il est vrai qu’un accusé peut renoncer aux droits de la défense. Toutefois, un accusé n’en perd pas le bénéfice du seul fait de son absence aux débats. Il est en effet d’une importance cruciale pour l’équité du système pénal que l’accusé soit défendu de manière adéquate tant en première instance qu’en appel.
46.
En l’espèce, le requérant a introduit un recours devant la Cour de cassation après avoir obtenu, en application de la législation pertinente, la réouverture des délais. Par l’arrêt du 7 février 2008, la Cour de cassation a estimé que le requérant ne pouvait pas bénéficier de la réouverture du procès et y participer pour présenter sa défense, étant donné que l’avocat commis d’office avait déjà épuisé les recours disponibles. Cette interprétation de la loi a mis le requérant dans l’impossibilité de contester sa condamnation et d’être présent au procès le concernant.
47.
Par conséquent, la question qui se pose en l’espèce est celle de savoir si la défense par un avocat d’office a constitué une garantie suffisante contre le risque de procès inéquitable.
À cet égard, la Cour relève que la Cour constitutionnelle s’est prononcée sur la question et a conclu qu’un système permettant de priver un accusé de la possibilité de faire appel de sa condamnation, au seul motif que l’avocat commis d’office avait intenté les recours – à l’insu de ce même accusé
‑
posait problème. Elle a notamment estimé qu’il était incompatible avec la Constitution italienne de privilégier des principes comme celui de la non-duplication d’un procès au détriment des garanties de l’accusé.
48.
La Cour estime que les droits de la défense d’un accusé – ne s’étant pas soustrait à la justice et n’ayant pas renoncé sans équivoque à ses garanties procédurales – ne sauraient être réduits au point de les rendre inopérants sous prétexte de garantir d’autres droits fondamentaux du procès, comme le droit au «
délai raisonnable
» ou celui du «
ne bis in idem
», ou,
à fortiori
, pour des préoccupations liées à la charge de travail des tribunaux. En effet, la comparution d’un prévenu revêt une importance capitale en raison tant du droit de celui-ci à être entendu que de la nécessité de contrôler l’exactitude de ses affirmations et de les confronter avec les dires de la victime, dont il y a lieu de protéger les intérêts, ainsi que des témoins.
49.
En l’espèce, le requérant n’a pas eu la possibilité d’une nouvelle décision sur le bien-fondé de l’accusation en fait comme en droit, malgré le fait que son absence au procès ne lui était pas imputable.
50.
Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure qu’il y a eu violation de l’article 6 de la Convention.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
51.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
Dommage
52.
Le requérant n’a pas présenté de demandes de satisfaction équitable conformément à l’article 60 du Règlement (paragraphe 5 ci-dessus).
53.
La Cour estime par conséquent qu’il n’y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre (
Antonio Messina
c. Italie
, n
o
39824/07, § 67, 24 mars 2015).
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 de la Convention
;
3.
Dit
qu’il n’y a pas lieu d’allouer une somme au titre de satisfaction équitable en l’espèce.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
1
er
septembre 2016, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour.
Abel Campos
Mirjana Lazarova Trajkovska
Greffier
Présidente