Guadagno și alții împotriva Italiei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 61820/08) dirigită împotriva Republicii Italiene și depusă la Curte, la 15 decembrie 2008, de trei cetățeni ai acestui stat, d-nii S. Guadagno, F. Minichini și F. Portoghese („reclamanții"), în temeiul articolului 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamanții au fost reprezentați de d-nele P. Troianello, G. Scalese și F. Maiello, avocați la Roma. Guvernul italian („Guvernul") a fost reprezentat de agenții săi, d-na E. Spatafora și d-na P. Accardo.

La 8 iunie 2010, cererea a fost comunicată Guvernului. EN FAIT I.

Reclamanții sunt magistrați administrativi. La 11 iunie 1991, au obținut statutul de „consilier al statului" (consigliere di Stato).

Printr-un act comunicat administrației lor pe 23 decembrie 1992 și depus la secretaria tribunalului administrativ regional (TAR) din Basilicată, reclamanții au cerut ajustarea salariului lor în aplicarea articolului 1 din legea nr. 265 din 8 august 1991 (care făcea referire la art. 4, alineatul 3, din decretul-lege nr. 681 din 27 septembrie 1982, convertit cu modificări în legea nr. 869 din 20 noiembrie 1982). Ei susțineau că, în temeiul acestor dispoziții, aveau dreptul la același salariu pe care îl obținuseră alți consilieri ai statului care, în ciuda unei antenitate inferioare a lor, se bucurau de un tratament salarial mai ridicat.

Printr-un decret din 11 martie 1993, președintele TAR a transmis cauza TAR din Salerno. Printr-un act depus la 26 martie 1993, reclamanții s-au constituit în procedură.

Printr-o hotărâre din 6 decembrie 1995, depusă la secretarie pe 12 martie 1996, TAR a admis cererea reclamanților.

Președinția Consiliului miniștrilor a depus recurs. Printr-o decizie nr. 3017 din 6 mai 2006, Consiliul de stat a respins recursul pe motiv că acesta nu fusese comunicat în mod corespunzător.

Cu toate acestea, administrația nu a executat hotărârea TAR.

Reclamanții au introducit un recurs în execuție (giudizio di ottemperanza) la TAR din Campania. Administrația s-a opus cererii lor susținând: – că, ca urmare a intrării în vigoare a legii nr. 388 din 23 decembrie 2000 (sau „legea nr. 388/2000"), reclamanții nu mai puteau revendica dreptul la ajustare; – că, în fapt, art. 50 din lege interziceau acum, cu efect retroactiv, efectuarea plății creanțelor stabilite în această materie prin decizii judiciare alte decât cele care deveniseră deja definitive la data intrării în vigoare a acesteia.

Printr-o hotărâre din 10 ianuarie 2008, TAR a ordonat administrației să execute hotărârea sa din 6 decembrie 1995. În considerentele lor, judecătorii au considerat: – că, având în vedere că recursul administrației fusese declarat inadmisibil de Consiliul de stat, hotărârea a dobândit autoritate de lucru judecat cel mai târziu pe 28 aprilie 1997; – că art. 50 din legea nr. 388/2000 nu era deci aplicabil în cauza de față, deoarece hotărârea devenise definitivă înainte de intrarea în vigoare a acesteia.

Administrația a depus recurs. Printr-o hotărâre din 6 mai 2008, depusă la secretarie pe 16 iunie 2008, Consiliul de stat a admis recursul și a judecat legală neexecutarea hotărârii TAR. Pentru a pronunța în acest sens, înalta curte a considerat: – că, în temeiul articolului 324 din codul de procedură civilă, hotărârea TAR a dobândit autoritate de lucru judecat doar la expirarea termenelor care erau deschise administrației pentru a se caza în reviziune împotriva hotărârii pronunțate de Consiliul de stat în recurs sau pentru a cere revocarea acesteia; – că, în orice caz, hotărârea nu era încă definitivă la momentul intrării în vigoare a legii nr. 388/2000; – și că, prin urmare, art. 50 din aceasta era aplicabil. II.

Guvernul contestă această teză. A. Cu privire la admisibilitate

Curtea constată că cererea nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție. Ea observă, de asemenea, că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. B. Cu privire la fond 1. Argumentele părților

Reclamanții expun că hotărârea TAR din Salerno trebuia considerată ca având dobândit caracter definitiv înainte de intrarea în vigoare a legii bugetare nr. 388 din 23 decembrie 2000 și că, prin urmare, art. 50 din aceasta nu trebuia să se aplice.

Reclamanții sunt de părere că nu au se bucurat de garanțiile unui proces echitabil, din cauza neexecutării hotărârii TAR din 6 decembrie 1995, din fapt al aplicării retroactive a legii nr. 388 din 23 decembrie 2000.

Ei susțin că nu existau motive imperioase de interes general care să justifice inginerența de care au fost victime în administrarea litigiului judiciar. Singurul scop invocat de Guvern, susțin ei, era de a „evita o disparitate de tratament" între magistrați la nivelul remunerației. Acest scop a fost, după cum ei, ridicat de Guvern în alte cauze pendante la Curte care aveau drept obiect legi retroactive interveniți în curs de procedură. Din perspectiva reclamanților, scopul adevărat și unic al legii litigioase era de ordin financiar.

Prin promulgarea unei legi retroactive pentru a influența rezultatul procedurilor judiciare intentate împotriva sa, Statul a violat, după cum consideră ei, principiul egalității armelor. Prin inginerența sa în administrația justiției, Statul ar fi încălcat, de asemenea, autonomia funcției jurisdicționale.

Guvernul explică faptul că dispoziția abrogată de art. 50 din legea bugetară nr. 388 din 23 decembrie 2000 și-a găsit rațiunea de a fi în existența magistraților Consiliului de stat și ai Curții de conturi care au intrat în aceste jurisdicții prin numire a guvernului și care, la momentul integrării lor, au păstrat tratementul pe care îl aveau anterior, care putea fi mult mai ridicat decât cel al noilor colegi deja în funcție. Pentru a evita aceste disparități, legea stabilise pentru aceștia din urmă dreptul de a obține aceeași remunerație ca și intranții.

Guvernul constată că egalarea în drepturi prevăzută în acest mod nu era automată, ci condiționată de o cerere din partea interesatului, care trebuia să indice tratamentul colegului cu care dorea să se compare: în practică, aceasta a dus la o absență de parametri generali și siguri. În plus, cu deschiderea acestei posibilități, remunerația magistraților administrativi crescuse, în general, mult. Este astfel că, după mai critici ale acestui sistem – numit în italiană „flottaison" (galleggiamento) –, art. 50 alineatul 4 din legea bugetară nr. 388 din 23 decembrie 2000 a: – stabilit un sistem de egalizare a tuturor tratementelor, – hotărât că ar fi atribuit, cu începere din 10 ianuarie 2001, celor care nu beneficiaserăde o egalizare a salariului lor, un nivel salarial omogen, corespunzător celui al magistraților Curții de Casație, de îndată ce ar obține titlul de „consilier" sau de „avocat al statului". Această dispoziție a abrogat totodată dispozițiile alineatul 9 din art. 4 din legea nr. 425 din 6 august 1984, și aceasta cu efect din data intrării în vigoare a decretului-lege nr. 333 din 1992, convertit în legea nr. 359 din 1992. Procedând în acest fel, estimează Guvernul, legea a stabilit criterii omogene de remunerare.

Guvernul este de părere că legea bugetară nr. 388 din 23 decembrie 2000 a realizat un scop social necesar și apreciabil. Era, după cum consideră el, indispensabil să pună capăt instituției „flottaison", care conducea la rezultate inechitabile.

Guvernul susține că, conform interpretării general acceptate, în conformitate cu principiile Curții constituționale, dispoziția legii bugetare nr. 388 din 23 decembrie 2000 interzicând executarea plăților rezultând dintr-o decizie judiciară incompatibilă cu această nouă lege privește deciziile care nu sunt încă trecute în forță de lucru judecat. Cât privește întrebarea dacă forța lucru judecat era deja dobândită într-o cauză determinată, explică el, este judecătorului (intern) care îi revine să răspundă. În cauza de față, pentru Guvern, reclamanții au putut exercita drepturile garantate de art. 6 din Convenție; se întâmplă că, în cele din urmă, judecătorul a stabilit că hotărârea pe care se prevalau ei nu avusese încă forță de lucru judecat la data relevantă.

Guvernul adaugă că, deși reclamanții au pierdut avantajele „flottaison", ei au dobândit, datorită noii legi, creșteri ale remunerației cu aplicare generală pentru categoria lor; prin urmare, sacrificiul a fost limitat și, după cum consideră el, proporțional cu scopurile urmărite de legislator. 2. Aprecierea Curții

Ca introducție, Curtea nu consideră necesar să reaprindă discuția cu privire la concluzia la care a ajuns Consiliul de stat asupra momentului în care hotărârea TAR a devenit definitivă. Chiar și presupunând că decizia TAR nu fusese încă definitivă la data intrării în vigoare a legii nr. 388 din 2000, după cum susține Consiliul de stat, Curtea se pune întrebarea dacă intervenția legislatorului, cu un efect retroactiv care a avut ca urmare entarinarea poziției Statului în contextul procedurilor intentate împotriva sa și atunci pendante la judecatorii judiciare, este compatibilă cu art. 6 § 1 din Convenție.

Curtea reafirmă că, dacă, în principiu, puterea legislativă nu este împiedicată, în materie civilă, de a preciza prin noi dispoziții cu efect retroactiv amploarea drepturilor rezultând din legi în vigoare, principiul supremației dreptului și noțiunea de proces echitabil consacrate de art. 6 se opun, dacă nu din motive imperioase de interes general, inginerării puterii legislative în administrația justiției în scopul de a influența deznodământul judiciar al unui litig (Raffineries grecques Stran și Stratis Andreadis c. Grecia, 9 decembrie 1994, § 49, seria A nr. 301-B; Zielinski și Pradal și Gonzalez și alții c. Francia [MC], nr. 24846/94 și 34165/96 până la 34173/96, § 57, CEDO 1999-VII). Curtea reafirmă, de asemenea, că exigența egalității armelor implică obligația de a oferi fiecărei părți o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care nu o plasează într-o situație de dezavantaj clar în comparație cu partea adversă (vezi în special hotărârile Dombo Beheer B.V. c. Țările de Jos din 27 octombrie 1993, § 33, seria A nr. 274, § 33; și Raffineries grecques Stran și Stratis Andreadis, citate anterior, § 46).

Curtea este chemată să se pronunțe în cauza de față cu privire la întrebarea dacă intervenția legii din 18 decembrie 2003 a încălcat caracterul echitabil al procedurii și în special egalitatea armelor, exercitând, în curs de instanță, o influență asupra rezultatului litigiului.

În cauze care ridică probleme asemănătoare celor din prezenta, Curtea a constatat că intervenția legislatorului avuse loc la un moment când o instanță judiciară la care Statul era parte era pendantă. A concluzionat, prin urmare, că, prin a interveni într-un mod decisiv pentru a orienta în favoarea sa rezultatul iminent al instanței la care era parte, Statul a încălcat drepturile reclamanților garantate de art. 6 (vezi, în special, Zielinski și Pradal și Gonzalez și alții c. Francia [MC], nr. 24846/94 și 34165/96 până la 34173/96, § 57, CEDO 1999-VII, SCM Scanner de l'Ouest Lyonnais și alții c. Francia, nr. 12106/03, § 28, 21 iunie 2007, și Agrati și alții c. Italia, nr. 43549/08, 6107/09 și 5087/09, 7 iunie 2011).

Curtea observă, de asemenea, că înainte de intrarea în vigoare a legii din 23 decembrie 2000, reclamanții puteau, în mod legitim, să se aștepte la o creștere a salariului lor. Sau, această lege a venit să interzică, cu efect retroactiv, efectuarea plății anumitor creanțe determinate prin decizii judiciare atunci când acestea nu deveniseră încă definitive la data intrării în vigoare a acesteia.

Neexcludând din domeniul de aplicare a acesteia decât deciziile de justiție trecute în forță de lucru judecat, dispoziția criticată din legea bugetară nr. 388 din 23 decembrie 2000 fixase, definitiv, în mod retroactiv, termenii dezbaterii supuse judecătorilor în instantele în curs. În cauza de față, acțiunile introduse de reclamanți la judecatorii interni erau atunci pendante. Adoptarea acestei legi, care reglementa fondul litigiului, randase vană orice continuare a executării hotărârii nondefinitive pronunțate în favorul lor.

Rămâne de verificat dacă retroactivitatea legii se baza pe motive imperioase de interes general. Guvernul se referă la necesitatea de a elimina disparitatea de tratament la nivel de remunerare a magistraților, dar nu indică motivele care l-ar fi forțat să intervină în procedurile în curs.

Curtea constată, în acest sens, că Guvernul nu a încercat nici măcar să explice ce motive imperioase, în sensul jurisprudenței sale, se presupunea să justifice o intervenție legislativă retroactivă în curs de procedură. Niciuna din argumentele prezentate de Guvern nu convinge, prin urmare, Curtea de legitimitatea și proporcionalitatea inginerării. Ținând seama de cele de mai sus, intervenția legislativă litigioasă, care reglementa, definitiv, în mod retroactiv, fondul litigiului opunând reclamanții Statului la judecatorii interni, nu era justificată de motive imperioase de interes general.

Din aceasta, Curtea concluzionează la violarea articolului 6 § 1 din Convenție. II.

Cu documente justificative, reclamanții cer mai întâi 532.951 EUR (cinci sute treizeci și doi mii nouă sute cincizeci și unu de euro) fiecare cu titlu de prejudiciu material pe care l-ar fi suferit până la 31 decembrie 2008. S-ar adăuga la aceasta, pentru anii următori, 1.000.000 EUR pentru primul reclamant, 950.000 EUR pentru al doilea reclamant și 800.000 EUR pentru al treilea reclamant, fără nicio explicație cu privire la calculul prin care reclamanții ajung la aceste sume. Cer în fine 550.000 euro fiecare cu titlu de prejudiciu moral.

Guvernul se opune acestor pretenții. El expune că aceștia sunt sume stabilite fără parametri reali și care nu iau în considerare creșterile de remunerare prevăzute de noua lege și de care reclamanții vor se bucura, deoarece sunt cu aplicare generală.

Curtea constată că singura bază de reținut pentru acordarea unei satisfacții echitabile rezidă în cauza de față în faptul că reclamanții nu au putut se bucura de garanțiile articolului 6 § 1 din Convenție. Fără a fi necesară o speculație asupra a ceea ce ar fi fost rezultatul procesului în caz contrar, Curtea nu consideră derezonabil să gândească că interesații au suferit o pierdere reală de șanse (vezi, în special, Zielinski și Pradal și Gonzalez și alții, citate anterior, § 79; Lecarpentier c. Francia, nr. 67847/01, 14 februarie 2006, § 61; Arras și alții c. Italia nr. 17972/07, 14 februarie 2012 § 88). Ea ține să sublinieze că în cauza de față jurisprudența era, înainte de adoptarea legii litigioase, favorabilă poziției reclamanților. Prin urmare, dacă nicio violă a Convenției nu s-ar fi produs, situația reclamanților ar fi fost, fără îndoială, diferită, dat fiind că ar fi putut li se recunoaște dreptul la ajustarea salariului lor. Din aceasta, Curtea reține că violarea Convenției constatată în cauza de față era bine susceptibilă să le-a provocat reclamanților un prejudiciu material.

Cât privește perioada ulterioară anului 2008, Curtea constată că suma pierderilor este în mod necesar ipotetică deoarece depinde, printre altele, de parametri necunoscuți, cu privire la care Curtea nu poate se dedea la speculații. Aceste chestiuni ar trebui rezervate, dacă se cuvine, competenței judecătorilor naționali.

Ținând seama de cele de mai sus și de jurisprudența sa în materie, Curtea alocă 87.000 EUR primului reclamant, 104.000 EUR celui de-al doilea reclamant și 95.000 EUR celui de-al treilea reclamant cu titlu de prejudiciu material.

Cât privește prejudiciul moral, Curtea consideră că constatarea violării la care a ajuns constituie în sine o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de reclamanți. B. Cheltuieli și costuri

Fără documente justificative, reclamanții solicită, de asemenea, 79.810,72 EUR cu titlu de cheltuielile și costurile angajate la Curte.

Curtea constată că cererea de rambursare a cheltuielilor și costurilor angajate la Curte nu este suficient de detaliată și ventilată pe capitole, nici însoțită de documentele justificative relevante. Prin urmare, respinge cererea formulată de reclamanți la acest titlu. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră oportun să modeleze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, 1. Declară, cu unanimitate, cererea admisibilă; 2. Zice, cu unanimitate, că a existat o violă a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Zice, cu unanimitate, a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamanților, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va fi devenit definitivă în temeiul articolului 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, majorate cu orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciu material: i) 87.000 EUR (optzeci și șapte de mii de euro) pentru d-l Guadagno; ii) 104.000 EUR (o sută patru mii de euro) pentru d-l Minichini; iii) 95.000 EUR (nouăzeci și cinci de mii de euro) pentru d-l Portoghese; b) că, cu începere de la expirarea acestui termen și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la un curs egal cu cel al facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene în vigoare în această perioadă, majorat cu trei puncte procentuale; 4. Respinge, cu cinci voturi contra două, cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 1 iulie 2014, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Abel Campos Ișıl Karakaș Grefier adjunct Președintă Prezentei hotărâri i se alătură, în conformitate cu articolele 45 § 2 din Convenție și 74 § 2 din regulament, expunerea opiniei parțial disident a judecătorilor Lemmens și Kūris. A.I.K. A.C.

Les requérants ont été représentés par M es P. Troianello, G. Scalese et F. Maiello, avocats à Rome. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me E. Spatafora, et par son coagent, M me P. Accardo.

Le 8 juin 2010, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

Les requérants sont des magistrats administratifs. Le 11 juin 1991, ils obtinrent le status de « conseiller d’État » ( consigliere di Stato ).

Par un acte notifié à leur administration le 23 décembre 1992 et déposé au greffe du tribunal administratif régional (TAR) de la Basilicate, les requérants demandèrent l’ajustement de leur salaire en application de l’article 1 de la loi n o 265 du 8 août 1991 (qui faisait référence à l’article 4, alinéa 3, du décret-loi n o 681 du 27 septembre 1982, converti avec modifications en la loi n o 869 du 20 novembre 1982). Ils estimaient avoir droit, en vertu de ces dispositions, au même salaire que celui obtenu par d’autres conseillers d’État qui, en dépit d’une ancienneté inférieure à la leur, jouissaient d’un traitement salarial plus élevé.

Par un décret du 11 mars 1993, le président du TAR transmit l’affaire au TAR de Salerne. Par un acte déposé le 26 mars 1993, les requérants se constituèrent dans la procédure.

Par un jugement du 6 décembre 1995, déposé au greffe le 12 mars 1996, le TAR fit droit à la demande des requérants.

La présidence du Conseil des ministres interjeta appel. Par une décision n o 3017 du 6 mai 2006, le Conseil d’État rejeta l’appel au motif qu’il n’avait pas été notifié correctement.

Toutefois, l’administration n’exécuta pas le jugement du TAR.

Les requérants introduisirent un recours en exécution ( giudizio di ottemperanza ) devant le TAR de la Campanie. L’administration s’opposa à leur demande en faisant valoir : – que par suite de l’entrée en vigueur de la loi n o 388 du 23 décembre 2000 (ou « loi n o 388/2000 »), les requérants ne pouvaient plus réclamer le droit à l’ajustement ; – qu’en effet, l’article 50 de la loi interdisait désormais, avec effet rétroactif, de procéder au paiement des créances fixées en la matière par des décisions judiciaires autres que celles qui étaient déjà devenues définitives à la date de son entrée en vigueur.

Par un arrêt du 10 janvier 2008, le TAR ordonna à l’administration d’exécuter son jugement du 6 décembre 1995. Dans leurs motifs, les juges considérèrent : – qu’étant donné que l’appel de l’administration avait été déclaré irrecevable par le Conseil de l’État, ce jugement avait acquis la force de la chose jugée au plus tard le 28 avril 1997 ; – que l’article 50 de la loi n o 388/2000 n’était donc pas applicable en l’espèce, puisque le jugement était ainsi devenu définitif avant son entrée en vigueur.

L’administration interjeta appel. Par un arrêt du 6 mai 2008, déposé au greffe le 16 juin 2008, le Conseil d’État accueillit l’appel et jugea légale la non-exécution de l’arrêt du TAR. Pour statuer en ce sens, la haute juridiction considéra : – qu’en vertu de l’article 324 du code de procédure civile, le jugement du TAR n’avait acquis la force de la chose jugée qu’à l’expiration des délais qui étaient ouverts à l’administration pour se pourvoir en cassation contre l’arrêt rendu par le Conseil d’État en appel ou pour en demander la révocation ; – qu’en tout cas, le jugement n’était pas encore définitif au moment de l’entrée en vigueur de la loi n o 388/2000 ; – et que, par conséquent, l’article 50 de celle-ci trouvait à s’appliquer. II.

Le Gouvernement combat cette thèse. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Arguments des parties

Les requérants exposent que le jugement du TAR de Salerne devait être considéré comme ayant acquis un caractère définitif avant l’entrée en vigueur de la loi de finances n o 388 du 23 décembre 2000 et que, par conséquent, l’article 50 de celle-ci n’aurait pas dû s’appliquer.

Les requérants sont d’avis qu’ils n’ont pas joui des garanties d’un procès équitable, en raison de la non-exécution du jugement du TAR du 6 décembre 1995, du fait de l’application rétroactive de la loi n o 388 du 23 décembre 2000.

Ils affirment qu’il n’y avait aucun motif impérieux d’intérêt général pouvant justifier l’ingérence dont ils ont été victimes dans la gestion du contentieux judiciaire. Le seul but invoqué par le Gouvernement, exposent-ils, était d’ « éviter une disparité de traitement » entre les magistrats au niveau de la rétribution. Ce but a, selon eux, été mis en avant par le Gouvernement dans d’autres affaires pendantes devant la Cour ayant pour objet des lois rétroactives intervenues en cours de procédure. Aux yeux des requérants, toutefois, le véritable et unique but de la loi litigieuse était d’ordre financier.

En promulguant une loi rétroactive pour influer sur l’issue des procédures judiciaires engagées à son encontre, l’État a selon eux violé le principe de l’égalité des armes. En s’ingérant dans l’administration de la justice, l’État aurait également méconnu l’autonomie de la fonction juridictionnelle.

Le Gouvernement explique que la disposition abrogée par l’article 50 de la loi de finances n o 388 du 23 décembre 2000 trouvait sa raison d’être dans l’existence de magistrats du Conseil d’État et de la Cour des comptes entrés dans lesdites juridictions par nomination du gouvernement et qui, au moment de leur intégration, gardaient le traitement dont ils jouissaient antérieurement, lequel pouvait être beaucoup plus élevé que celui de leurs nouveaux collègues déjà en place. C’est pour éviter ces disparités que la loi avait prévu pour ces derniers le droit d’obtenir la même rétribution que les entrants.

Le Gouvernement note que la péréquation ainsi prévue n’était pas automatique, mais subordonnée à une demande de l’intéressé, lequel devait indiquer le traitement du collègue auquel il voulait se comparer : dans la pratique, il en résultait une absence de paramètres généraux et certains. En outre, avec l’ouverture de cette possibilité, la rémunération des magistrats administratifs avait, de façon générale, beaucoup augmenté. C’est ainsi qu’après plusieurs critiques de ce système – appelé en italien « flottaison » ( galleggiamento ) –, l’article 50 alinéa 4 de la loi de finances n o 388 du 23 décembre 2000 a : – établi un système de péréquation de tous les traitements, – décidé qu’il serait attribué, à partir du 10 janvier 2001, à ceux qui n’avaient pas bénéficié d’un alignement de leur salaire, un niveau salarial homogène, correspondant à celui des magistrats de la Cour de cassation, dès lors qu’ils obtiendraient le titre de « conseiller » ou d’ « avocat de l’État ». Cette disposition a en même temps abrogé les dispositions de l’alinéa 9 de l’article 4 de la loi n o 425 du 6 août 1984, et ce avec effet à compter de l’entrée en vigueur du décret-loi n o 333 de 1992, converti en la loi n o 359 de 1992. Ce faisant, estime le Gouvernement, la loi a établi des critères homogènes de rémunération.

Le Gouvernement est d’avis que la loi de finances n o 388 du 23 décembre 2000 a réalisé un but social nécessaire et appréciable. Il était selon lui indispensable de mettre fin à l’institution de la « flottaison », qui menait à des résultats inéquitables.

Le Gouvernement fait valoir que selon l’interprétation communément admise, conforme aux principes de la Cour constitutionnelle, la disposition de la loi de finances n o 388 du 23 décembre 2000 interdisant d’exécuter les paiements découlant d’une décision judiciaire incompatible avec cette nouvelle loi concerne les décisions qui ne sont pas encore passées en force de « chose jugée ». Quant à la question de savoir si la force de chose jugée était déjà acquise dans une espèce déterminée, explique-t-il cependant, c’est au juge (interne) qu’il appartient d’y répondre. En l’espèce, pour le Gouvernement, les requérants ont pu exercer leurs droits garantis par l’article 6 de la Convention ; il se trouve que, en fin de compte, le juge a établi que le jugement dont ils se prévalaient n’avait pas encore acquis force de « chose jugée » à la date pertinente.

Le Gouvernement ajoute que, bien que les requérants aient perdu les avantages de la « flottaison », ils ont acquis, grâce à la nouvelle loi, des hausses de rétribution d’application générale pour leur catégorie ; par conséquent, le sacrifice a été limité et, selon lui, proportionné aux buts poursuivis par le législateur. 2. Appréciation de la Cour 27. À titre liminaire, la Cour n’estime pas nécessaire de remettre en discussion la conclusion à laquelle est parvenu le Conseil d’État sur le moment auquel la décision du TAR est devenue définitive. Même à supposer que la décision du TAR ne fût pas encore définitive à la date de l’entrée en vigueur de la loi n o 388 du 2000, comme l’affirme le Conseil d’État, la Cour se pose la question de savoir si l’intervention du législateur, avec un effet rétroactif qui a eu pour conséquence d’entériner la position de l’État dans le cadre de procédures diligentées contre lui et alors pendantes devant les juridictions judiciaires, est compatible avec l’article 6 § 1 de la Convention.

La Cour réaffirme que si, en principe, le pouvoir législatif n’est pas empêché, en matière civile, de préciser par de nouvelles dispositions à portée rétroactive la portée des droits découlant de lois en vigueur, le principe de la prééminence du droit et la notion de procès équitable consacrés par l’article 6 s’opposent, sauf pour d’impérieux motifs d’intérêt général, à l’ingérence du pouvoir législatif dans l’administration de la justice dans le but d’influer sur le dénouement judiciaire d’un litige ( Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce , 9 décembre 1994, § 49, série A n o 301 ‑ B ; Zielinski et Pradal et Gonzalez et autres c. France [GC], n os 24846/94 et 34165/96 à 34173/96, § 57, CEDH 1999 ‑ VII). La Cour rappelle en outre que l’exigence de l’égalité des armes implique l’obligation d’offrir à chaque partie une possibilité raisonnable de présenter sa cause dans des conditions qui ne la placent pas dans une situation de net désavantage par rapport à la partie adverse (voir notamment les arrêts Dombo Beheer B.V. c. Pays-Bas du 27 octobre 1993, § 33, série A n o 274, §33 ; et Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis , précité, § 46).

La Cour est amenée à se prononcer en l’espèce sur la question de savoir si l’intervention de la loi du 18 décembre 2003 a porté atteinte au caractère équitable de la procédure et notamment à l’égalité des armes, en exerçant, en cours d’instance, une influence sur l’issue du litige.

Dans des affaires soulevant des problèmes similaires à ceux de la présente, la Cour a relevé que l’intervention du législateur avait eu lieu à un moment où une instance judiciaire à laquelle l’État était partie se trouvait pendante. Elle a ainsi conclu qu’en intervenant d’une manière décisive pour orienter en sa faveur l’issue imminente de l’instance à laquelle il était partie, l’État avait porté atteinte aux droits des requérants garantis par l’article 6 (voir, notamment, Zielinski et Pradal et Gonzalez et autres c. France [GC], n os 24846/94 et 34165/96 à 34173/96 , § 57, CEDH 1999 ‑ VII, SCM Scanner de l’Ouest Lyonnais et autres c. France , n o 12106/03 , § 28, 21 juin 2007, et Agrati et autres c. Italie , n os . 43549/08, 6107/09 et 5087/09, 7 juin 2011).

La Cour observe par ailleurs qu’avant l’entrée en vigueur de la loi du 23 décembre 2000, les requérants pouvaient légitimement s’attendre à une augmentation de leur salaire. Or, cette loi est venue interdire, avec effet rétroactif, de procéder au paiement de certaines créances déterminées par des décisions judiciaires lorsque celles-ci n’étaient pas encore devenues définitives à la date de son entrée en vigueur

N’excluant de son champ d’application que les décisions de justice passées en force de chose jugée, la disposition critiquée de la loi de finances n o 388 du 23 décembre 2000 fixait définitivement, de manière rétroactive, les termes du débat soumis aux juridictions dans les instances en cours. En l’espèce, les actions introduites par les requérants devant les juridictions internes étaient alors pendantes. L’adoption de cette loi, qui réglait le fond du litige, rendait vaine toute continuation de l’exécution du jugement non définitif rendu en leur faveur.

Reste à vérifier si la rétroactivité de la loi reposait sur d’impérieux motifs d’intérêt général. Le Gouvernement se réfère à la nécessité d’éliminer la disparité de traitement au niveau de la rétribution des magistrats, mais n’indique pas les raisons qui lui auraient imposé d’intervenir dans les procédures en cours

La Cour note à cet égard, que le Gouvernement n’a même pas essayé d’expliquer quelles raisons impérieuses, au sens de sa jurisprudence, étaient censées justifier une intervention législative rétroactive en cours de procédure. Aucun des arguments présentés par le Gouvernement ne convainc donc la Cour de la légitimité et de la proportionnalité de l’ingérence. Compte tenu de ce qui précède, l’intervention législative litigieuse, qui réglait définitivement, de manière rétroactive, le fond du litige opposant les requérants à l’État devant les juridictions internes, n’était pas justifiée par d’impérieux motifs d’intérêt général.

Partant, la Cour conclut à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

Justificatifs à l’appui, les requérants réclament en premier lieu 532 951 euros (EUR) chacun au titre du préjudice matériel qu’ils auraient subi jusqu’au 31 décembre 2008. S’y ajouteraient, pour les années suivantes, 1 000 000 EUR pour le premier requérant, 950 000 EUR pour le deuxième requérant et 800 000 EUR pour le troisième requérant, aucune explication n’étant toutefois fournie quant au calcul par lequel les requérants parviendraient à ces montants. Ils réclament enfin 550 000 euros chacun pour dommage moral.

Le Gouvernement s’oppose à ces prétentions. Il expose qu’il s’agit de montants établis sans paramètres réels et qui ne prennent pas en compte les hausses de rétribution prévues par la nouvelle loi et dont les requérants vont jouir, puisqu’elles sont d’application générale.

La Cour relève que la seule base à retenir pour l’octroi d’une satisfaction équitable réside en l’espèce dans le fait que les requérants n’ont pu jouir des garanties de l’article 6 § 1 de la Convention. Sans qu’il y ait lieu de spéculer sur ce qu’eût été l’issue du procès dans le cas contraire, la Cour n’estime pas déraisonnable de penser que les intéressés ont subi une perte de chances réelle (voir, notamment, Zielinski et Pradal et Gonzalez et autres , précité, § 79 ; Lecarpentier c. France , n 67847/01, 14 février 2006, § 61 ; Arras et autres c. Italie n o 17972/07, 14 février 2012 § 88). Elle tient à souligner qu’en l’espèce la jurisprudence était, avant l’adoption de la loi litigieuse, favorable à la position des requérants. Ainsi, si aucune violation de la Convention ne s’était produite, la situation des requérants aurait vraisemblablement été différente, dès lors qu’ils auraient pu se voir reconnaître le droit à l’ajustement de leur salaire. Partant, la Cour retient que la violation de la Convention constatée en l’espèce est bien susceptible d’avoir causé aux requérants un dommage matériel.

S’agissant de la période postérieure à l’année 2008, la Cour constate que le montant des pertes est nécessairement hypothétique puisqu’il dépend notamment de paramètres non connus, au sujet desquels la Cour ne peut pas se livrer à des spéculations. Ces questions devraient être réservées, le cas échéant, à la compétence des juridictions nationales.

Compte tenu de ce qui précède et de sa jurisprudence en la matière, la Cour alloue 87 000 EUR au premier requérant, 104 000 EUR au deuxième requérant et 95 000 EUR au troisième requérant au titre du préjudice matériel.

Quant au dommage moral, la Cour estime que le constat de violation auquel elle est parvenue constitue en soi une satisfaction équitable pour le préjudice moral subi par les requérants. B. Frais et dépens

Sans justificatif à l’appui, les requérants demandent également 79 810,72 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour.

La Cour note que la demande de remboursement des frais et dépens engagés devant la Cour n’est pas suffisamment détaillée et ventilée par rubriques ni accompagnée des justificatifs pertinents. Elle rejette donc la demande formulée par les requérants à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, 1. Déclare , à l’unanimité, la requête recevable ; 2. Dit , à l’unanimité, qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit, à l’unanimité, a) que l’État défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, augmentées de tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel : i) 87 000 EUR (quatre-vingt-sept mille euros) à M. Guadagno ; ii) 104 000 EUR (cent quatre mille euros) à M. Minichini ; iii) 95 000 EUR (quatre-vingt-quinze mille euros) à M. Portoghese ; b) qu’à compter de l’expiration de ce délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette , par cinq voix contre deux, la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 1 er juillet 2014, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Abel Campos Ișıl Karakaș Greffier adjoint Présidente Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l’exposé de l’opinion séparée des juges Lemmens et Kūris. A.I.K. A.C.