Messana împotriva Italiei

La originea dosarului se găsește o cerere (n. 26128/04) dirigită împotriva Republicii Italiene și pe care trei cetățeni ai acestui stat, D. Calogero și Dnele. Rosa și Giuseppa Marianna Messana ("reclamanții"), au sesizat Curtea la 8 iulie 2004 în virtutea art. 34 din Convenția de salvguvardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamanții au fost reprezentați de Dnele. G. Ingrascì și A. Bozzi, avocate la Catania și la Milano respectiv. Guvernul italian ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, Dna. E. Spatafora, agentul anterior al acestuia D. N. Lettieri, și coagentul acestuia Dna. P. Accardo.

La 24 martie 2006, cererea a fost comunicată Guvernului.

Reclamanții erau coproprietari ai unui teren constructibil de 3.690 metri pătrați situat la Canicattí și înregistrat la cadastru, foaie 67, parcele 12 și 14.

Printr-un ordin al 14 aprilie 1980, municipalitatea Canicattí a aprobat proiectul de construire a locuințelor sociale (HLM).

Printr-un ordin din 18 iunie 1980, municipalitatea Canicattí a autorizat Institutul Autonom de Gestionare a HLM (IACP) să ocupe în urgență terenul reclamanților, pentru o perioadă maximă de cinci ani, în vederea exproprierii acestuia din cauze de interes public.

La 16 iulie 1980, a avut loc ocuparea materială.

Printr-un act notificat la 11 ianuarie 1991, reclamanții au inițiat o acțiune de daunelor-interese împotriva municipalității Canicattí și IACP în fața tribunalului Agrigento. Susțineau că, deși lucrările de construcție efectuate pe terenul lor l-au transformat, nici un decret de expropiere și nici o indemnizație nu interveniseră. Făcând referință la principiul exproprierii indirecte ("occupazione acquisitiva" sau "accessione invertita"), reclamanții invitau tribunalul să declare că construirea HLM transformase terenul lor în mod irevocabil. Cereau valoarea de piață a bunului; în plus, cereau reparații pentru nefolosirea terenului în perioada ocupării autorizate.

În cursul procesului, la o dată neprecizată, o expertență a fost depusă la cancelarie. Din această expertență rezultă că transformarea irevocabilă terenului se producase cel mai târziu la 28 februarie 1982, și anume la data încetării perioadei ocupării legitime identificate de expert.

Printr-o sentință din 23 ianuarie 1997, tribunalul Agrigento constatase că realizarea HLM determinase transferul proprietății terenului administrației, în conformitate cu jurisprudența Curții de Casație în materie de expropiere indirectă. Cu toate acestea, tribunalul hotărâse că nici o indemnizație nu era datorată reclamanților pe motiv că acțiunea de daunelor-interese era supusă unui termen de prescripție de cinci ani care începea să curgă în caz de la 18 iunie 1985.

Printr-un act notificat la 27 februarie 1998, reclamanții sesizaseră curtea de apel Palermo.

În cursul procedurii, curtea de apel ordonate o expertență. Conform expertului, ocuparea legitimă încetase la 18 iunie 1986, ca rezultat al aplicării unei prelungiri de un an. Valoarea de piață teren la această dată era de 45,45 euro (EUR) metrul pătrat (adică 167.710,50 EUR).

Printr-o hotărâre din 11 octombrie 2002, curtea de apel Palermo observă că ocuparea legitimă încetase la 18 iunie 1986 și consideră reclamanții priviți de bunul lor de la această dată. Consideră de asemenea că termenul de prescripție de cinci ani începuse să curgă de la această aceeași dată. Recurului fiind introdus la 11 ianuarie 1991, apreciază că dreptul interesaților nu era prescris.

În consecință, în aplicarea legii n. 662 din 1996, condamnă municipalitatea Canicattí și IACP să plătească reclamanților suma de 92.316,67 EUR pentru pierderea proprietății terenului, plus reevaluare până la data hotărârii, precum și 25.177,27 EUR la titlu indemnitate ocupație temporară.

Această hotărâre deveni definitivă la 12 ianuarie 2004.

Dreptul intern pertinent privitor la expropiere indirectă se găsește descris în hotărârea Guiso-Gallisay c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], art. 18-48 n. 58858/00, 22 decembrie 2009. B. Hotărârile Curții Constituționale n. 348 și 349 din 22 octombrie 2007

Prin hotărârile n. 348 și 349 din 22 octombrie 2007 (numite și "hotărârile gemene" - sentenze gemelle), Curtea Constituțională declarase neconstituționale anumite dispoziții în materie indemnitate expropiere cuprinse în decreto-lege n. 333 din 11 iulie 1992, în legea n. 662 din 1996 și în decretul președintelui Republicii n. 327 din 8 iunie 2001. În particular, în hotărârea n. 349, Curtea Constituțională observase că nivelul insuficient al indemnizației prevăzut de legea 1996 era contrară art. 1 al Protocolului n. 1 și prin urmare la art. 117 § 1 din Constituția italiană, care prevede respectul obligațiilor internaționale.

Ca urmare hotărârilor Curții Constituționale, modificări legislative interveniseră în dreptul intern. Art. 2/89 e) din legea finanțelor n. 244 din 2007 stabilise că în caz expropiere indirectă indemnizația trebuie corespundă valorii de piață pline bun, nici o reducere nefiind admisă.

Această dispoziție aplicată la toate procedurile în curs la 1 ianuarie 2008, cu excepția acelora unde decizia asupra indemnității expropiere sau indemnizației fusese acceptată sau devenise definitivă. ÎN DROIT

La 15 ianuarie 2016, reclamanții declară că nu erau satisfăcuți termenii declarației unilaterale ținând seama suma ofertă.

Curtea afirmase că, în anumite circumstanțe, putea fi indicat raze o cerere din rol virtutea art. 37 § 1 c) din Convenție pe baza declarație unilaterală guvernului pârât chiar dacă reclamantul dorește examinare dosarului să continue. Cu toate acestea, vor fi circumstanțele particulare ale cazului care vor determina dacă declarația unilaterală oferta bază suficientă pentru Curtea concluzioneze că respectul drepturilor omului garantate Convenție nu necesită ea să continue examinarea cererii în sensul art. 37 § 1 in fine (vezi, printre altele, Tahsin Acar c. Turcia (excepții preliminare) [GC], n. 26307/95, art. 75, CEDH 2003-VI; Melnic c. Moldova, n. 6923/03, art. 14, 14 noiembrie 2006).

Dintre factorii de luat în considerare la aceasta figura, printre altele, dacă în declarația unilaterală guvernul pârât formule una sau alta concesiune privitor la alegații încălcări Convenție și, în această ipoteză, care sunt amploare acestor concesiuni și modalități remediere pe care intenționează o furnizeze reclamantul. Cu privire la acest din urmă punct, în cazurile unde era posibil șterge consecințele o încălcare alergată (de exemplu în anumite dosare proprietate) și unde guvernul pârât se declara dispus o facă, remediere envisagată avea mai mare șanse fi considerată adecvată în scopuri radierii cererii (vezi Tahsin Acar, citat, art. 76).

Cu privire la punctul dacă ar fi oportun raze prezenta cerere pe baza declarației unilaterale guvernului, Curtea observă că suma indemnizației oferite era insuficientă în comparație cu sumele acordate ea în dosare similare în materie expropiere indirectă (vezi Guiso-Gallisay c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], n. 58858/00, 22 decembrie 2009; Rivera și di Bonaventura c. Italia, n. 63869/00, 14 iunie 2011; De Caterina și alții c. Italia, n. 65278/01, 28 iunie 2011; Macrì și alții c. Italia, n. 14130/02, 12 iulie 2011).

În aceste condiții, Curtea consideră că declarația unilaterală litigoasă nu constituie bază suficientă concluzioneze că respectul drepturilor omului garantate Convenție nu necesită continuarea examinării cererii.

În concluzie, Curtea respinge cererea guvernului tendință radierii cererii din rol virtutea art. 37 § 1 c) din Convenție și va în consecință continua examinarea dosarului pe admisibilitate și fond.

Guvernul se opune acestei teze. A. Privind admisibilitatea

Curtea constată că acest grief nu este manifest neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 a) din Convenție. Observă, pe de altă parte, că nu se lovește de nici un alt motiv inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Privind fondul 1. Argumentele părților a) Reclamanții

Reclamanții reamintesc că au fost priviți bunul lor virtutea principiului exproprierii indirecte, un mecanism care permite autorității publice acquirir un bun în toată ilegalitatea, care inadmisibil într-un stat drept.

Observ că doar prin hotărârea curții apel Palermo reclamanții au avut certitudine că au fost priviți bunul lor și că principiul exproprierii indirecte fusese aplicat. Ochii reclamanților, această situație nu saurait fi considerată ca previzibilă. b) Guvernul

Guvernul ia act că jurisprudența curții, acum consolidată, concluzionează la o incompatibilitate mecanismului exproprierii indirecte cu principiul legalității. Cu toate acestea, la lumina hotărârii curții apel Palermo declarând că un transfer proprietate avusese loc, și care este ochii guvernului asimilabil unui act formal expropiere, exproprierea în cauză nu ar mai putea considera incompatibilă cu respectul bunurilor și principiul prevalenței dreptului.

Privitor indemnizației, guvernul recunoaște că parametrii aplicați în caz ridică probleme compatibilitate cu convenția, pentru că reclamanții nu fuseseră indemnizați pe baza valorii piață teren. 2. Aprecierea Curții a) Cu privire la existența ingerinței

Curtea renvoie la jurisprudența constantă sa relativă structurii art. 1 al Protocolului n. 1 la Convenție și la trei norme distincte pe care această dispoziție le conține (vezi, printre mult altele, Sporrong și Lönnroth c. Suedia, 23 septembrie 1982, art. 61, seria A n. 52, Iatridis c. Grecia [GC], n. 31107/96, art. 55, CEDH 1999 II, Immobiliare Saffi c. Italia [GC], n. 22774/93, art. 44, CEDH 1999 V, Broniowski c. Polonia [GC], n. 31443/96, art. 134, CEDH 2004 V, și Vistiņš și Perepjolkins c. Letonia [GC], n. 71243/01, art. 93, 25 octombrie 2012).

Curtea constată că părțile sunt de acord că a existat o "privație" proprietate în sensul celei două fraze a primului alinea art. 1 al Protocolului n. 1.

Curtea trebuie deci cerceteze dacă privația denunțată se justifică sub aspectul acestei dispoziții. b) Cu privire la respectul principiului legalității

Curtea reamintește că art. 1 al Protocolului n. 1 necesită, înainte de orice și de orice, că o ingerință autoritatei publice în bucurarea dreptului la respect bunuri fie legală: a doua frază a primului alinea acestui articol nu autorizează o privație proprietate decât "în condițiile prevăzute de lege"; al doilea alinea recunoaște statelor dreptul regulate utilizarea bunuri prin punerea în aplicare "legilor". De asemenea, prevalența dreptului, una din principiile fundamentale ale unei societăți democratice, este inerentă la ansamblul articolelor Convenției (Amuur c. Franța, 25 iunie 1996, art. 50, Colecția hotărârilor și deciziilor 1996-III, Iatridis c. Grecia [GC], citat, art. 58).

Curtea renvoie apoi la jurisprudența sa în materie expropiere indirectă (vezi, printre altele, Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italia, n. 31524/96, CEDH 2000-VI; Scordino c. Italia (n. 3), n. 43662/98, 17 mai 2005, și Velocci c. Italia, n. 1717/03, 18 martie 2008) pentru o recapitulare a principiilor pertinente și pentru o privire de ansamblu jurisprudența sa în materie, în special privitor la chestiunea respectului principiului legalității în această tipologie de dosare.

În prezenta cauza, Curtea observă că în aplicarea principiului exproprierii indirecte, jurisdicțiile interne considereseră reclamanții priviți de bunul lor de la data încetării perioadei ocupării legitime. Sau, în absența unui act formal expropiere, Curtea apreciază că această situație nu saurait fi considerată ca "previzibilă", pentru că numai prin decizia judiciară definitivă poate considera principiul exproprierii indirecte ca având fost efectiv aplicat și că achiziția terenului de autorități publice fusese consacrată. În consecință, reclamanții nu avuseră securitate juridică privind privația terenului decât la cel mai devreme 12 ianuarie 2004, data la care sentința curții apel Palermo devenise definitivă.

Curtea observă apoi că situația în cauza a permis administrației să tragă profit ocupare teren ilegală. Cu alte cuvinte, administrația putuse appropria terenul în dispretul regulilor privind exproprierea în bună formă.

La lumina acestor considerații, Curtea apreciază că ingerința litigoasă nu este compatibilă cu principiul legalității și că ea a deci încălcat dreptul la respect bunurilor reclamanților.

De aceea, a existat o încălcare art. 1 al Protocolului n. 1.

Invocă art. 6 § 1 din Convenție, care în pasajele pertinente prevede: "Toți persoană drept ca cauza sa fie audiat în mod echitabil (...) de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor drepturilor și obligațiilor sale caracter civil (...)."

Curtea observă că acest grief este legat de cel examinat de mai sus și trebuie deci declarat de asemenea admisibil.

Curtea tocmai constatase, sub aspectul art. 1 al Protocolului n. 1, că situația denunțată de reclamanți nu este conformă cu principiul legalității. Ținând seama motivele care au condus la constat încălcare, apreciază că nu este motiv examineze separat dacă a existat, în caz, încălcare art. 6 § 1 (vezi Macrì și alții c. Italia, citat, art. 49; Rivera și di Bonaventura c. Italia, citat, art. 30; Iandoli c. Italia, n. 67992/01, 14 iunie 2011; Velocci c. Italia, n. 717/03, 18 martie 2008; Farina c. Italia, n. 75259/01, 17 mai 2011).

Curtea apreciază prin urmare că trebuie declarat inadmisibil ca manifest neîntemeiat în sensul art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Reclamanții solicită o sumă corespunzând diferenței dintre valoarea piață teren și suma indemnizației acordate la nivel național, reevaluată. Conform lor, această sumă ar trebui calculată pe baza valorii actuale teren. Cer, pe de altă parte, versarea 297.421 EUR pentru nefolosirea terenului, 1.050.000 EUR la titlu plus-valoare decurgând din construcție a operei publice, și 1.514.213 EUR pentru nefolosirea imobilelor construite pe teren de administrație. În sfârșit, solicită 29.080 EUR la titlu pierdere șansă.

Guvernul se opune acestor pretenții.

Curtea reamintește că în cauza Guiso-Gallisay c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], citat, Marea Cameră modificase jurisprudența Curții privind criteriile indemnizație în dosare expropiere indirectă prin stabilire că indemnizația trebuie acordată corespundă valorii pline și întregi terenului la momentul pierderii proprietății, așa cum stabilit de expertența ordonată de jurisdicția competentă în cursul procedurii interne. Apoi, odată dedusă suma eventual acordată la nivel național, acest montant trebuie actualizat pentru compensa efectele inflației și asortit cu dobândă susceptibilă compensa, cel puțin parțial, lungul laps timp care scurs de la dispossessarea terenurilor. În sfârșit, trebuie evaluate pierderi șanse eventual suferit de interesați.

În caz, conform jurisdicțiilor naționale, reclamanții pierduseră proprietatea terenului 18 iunie 1986. Rezultă din hotărârea curții apel Palermo că valoarea terenului la această dată era 45,45 EUR metrul pătrat, adică 167.710,50 EUR în total (§13 de mai sus). Ținând seama acestor elemente, Curtea apreciază rezonabil acorda reclamanților, în comun, 323.800 EUR, plus orice sumă putând fi datorată la titlu impozit pe această sumă.

Privitor la pierderi șansă suferit ca urmare exproprierii, Curtea apreciază că trebuie luat în considerare prejudiciul decurgând din indisponibilitatea terenului în perioada care merge de la începutul ocupării legitime (16 iulie 1980) până la momentul pierderii proprietății (18 iunie 1986). Din suma calculată așa va dedus suma deja obținută de reclamanți la nivel intern la titlu indemnitate ocupație. Curtea apreciază rezonabil acorda reclamanților, în comun, 2.500 EUR. B. Prejudiciu moral

Reclamanții cer 100.000 EUR fiecare la titlu prejudiciu moral.

Guvernul se opune acestor pretenții.

Curtea apreciază că sentimentul neputință și frustrare în fața dispossessării ilegale bunul lor cauzase reclamanților prejudiciu moral pe care trebuie reparate într-o manieră adecvată.

Ținând seama circumstanțelor cazului, și hotărând în echitate, Curtea aloca reclamanților, în comun, 5.000 EUR la titlu daunelor morale. C. Cheltuieli și onorarii

Note onorarii la sprijin, reclamanții cer de asemenea rambursarea 90.000 EUR pentru cheltuieli și onorarii angajate în fața jurisdicțiilor interne și în fața Curții.

Guvernul se opune acestor pretenții.

Curtea nu se îndoiește de necesitate angajării cheltuielilor, dar consideră excesivă suma solicitată.

Ținând seama circumstanțele causei, apreciază rezonabil acorda un montant 5.000 EUR pentru ansamblul cheltuielilor expuse de reclamanți. D. Dobândă moratorie

Curtea apreciază oportun adapta rata dobânzii moratorie la rata dobânzii facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Respinge cererea radierii din rol cererii; 2. Declară cererea admisibilă privitor la grefurile din art. 1 al Protocolului n. 1 și art. 6 § 1 din Convenție, și inadmisibilă pentru restul; 3. Declară că a existat o încălcare art. 1 al Protocolului n. 1; 4. Declară că nu este motiv examine separat grieful din art. 6 § 1 din Convenție; 5. Declară a) că Statul pârât trebuie plătească reclamanților, în comun, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume: i. 326.300 EUR (trei sute douăzeci și șase mii trei sute euro), plus orice sumă putând fi datorată la titlu impozit, pentru prejudiciu material; ii. 5.000 EUR (cinci mii euro), plus orice sumă putând fi datorată la titlu impozit, pentru prejudiciu moral; iii. 5.000 EUR (cinci mii euro), plus orice sumă putând fi datorată de reclamanți la titlu impozit, pentru cheltuieli și onorarii; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 6. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 9 februarie 2017, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții. Renata Degener Mirjana Lazarova Trajkovska Grefieră adjunctă Președintă

Les requérants ont été représentés par M es G. Ingrascì et A. Bozzi, avocats à Catane et à Milan respectivement. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me E. Spatafora, son ancien coagent M. N. Lettieri, et son coagent M me P. Accardo.

Le 24 mars 2006, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

Les requérants étaient copropriétaires d’un terrain constructible de 3 690 mètres carrés sis à Canicattí et enregistré au cadastre, feuille 67, parcelles 12 et 14.

Par un arrêté du 14 avril 1980, la municipalité de Canicattí approuva le projet de construction d’habitations à loyer modéré (HLM).

Par un arrêté du 18 juin 1980, la municipalité de Canicattí autorisa l’Institut autonome de gestion des HLM (l’IACP) à occuper d’urgence le terrain des requérants, pour une période maximale de cinq ans, en vue de son expropriation pour cause d’utilité publique.

Le 16 juillet 1980, il y eut occupation matérielle.

Par un acte notifié le 11 janvier 1991, les requérants introduisirent une action en dommages-intérêts à l’encontre de la municipalité de Canicattí et de l’IACP devant le tribunal d’Agrigente. Ils alléguaient que, bien que les travaux de construction effectués sur leur terrain aient transformé celui-ci, aucun décret d’expropriation et aucune indemnisation n’étaient intervenus. Se référant au principe de l’expropriation indirecte ( « occupazione acquisitiva » ou « accessione invertita » ), les requérants invitaient le tribunal à déclarer que la construction des HLM avait transformé leur terrain de manière irréversible. Ils réclamaient la valeur vénale du bien ; en outre ils réclamaient une réparation pour la non-jouissance du terrain pendant la période d’occupation autorisée.

Au cours du procès, à une date non précisée, une expertise fut déposée au greffe. Il ressort de cette expertise que la transformation irréversible du terrain avait eu lieu au plus tard le 28 février 1982, à savoir à la date de la cessation de la période d’occupation légitime identifiée par l’expert.

Par un jugement du 23 janvier 1997, le tribunal d’Agrigente constata que la réalisation des HLM avait entraîné le transfert de propriété du terrain à l’administration, conformément à la jurisprudence de la Cour de cassation en matière d’expropriation indirecte. Toutefois le tribunal statua qu’aucun dédommagement n’était dû aux requérants au motif que l’action en dommages-intérêts était soumise à un délai de prescription de cinq ans commençant à courir en l’espèce à compter du 18 juin 1985.

Par un acte notifié le 27 février 1998, les requérants saisirent la cour d’appel de Palerme.

Au cours de la procédure, la cour d’appel ordonna une expertise. Selon l’expert, l’occupation légitime avait pris fin le 18 juin 1986, suite à l’application d’une prorogation d’un an. La valeur vénale du terrain à cette date était de 45,45 euros (EUR) le mètre carré (soit 167 710,50 EUR).

Par un arrêt du 11 octobre 2002, la cour d’appel de Palerme releva que l’occupation légitime avait pris fin le 18 juin 1986 et considéra les requérants privés de leur bien à compter de cette date. Elle considéra également que le délai de prescription de cinq ans avait commencé à courir à partir de cette même date. Le recours ayant été introduit le 11 janvier 1991, elle estima que le droit des intéressés n’était pas prescrit.

Par conséquent, en application de la loi n o 662 de 1996, elle condamna la municipalité de Canicattí et l’IACP à verser aux requérants la somme de 92 316,67 EUR pour la perte de la propriété du terrain, plus réévaluation jusqu’à la date de l’arrêt, ainsi que 25 177,27 EUR à titre d’indemnité d’occupation temporaire.

Cet arrêt est devenu définitif le 12 janvier 2004. II.

Le droit interne pertinent relatif à l’expropriation indirecte se trouve décrit dans l’arrêt Guiso-Gallisay c. Italie (satisfaction équitable) [GC], §§ 18-48 n o 58858/00, 22 décembre 2009. B. Les arrêts de la Cour constitutionnelle n os 348 et 349 du 22 octobre 2007

Par les arrêts n os 348 et 349 du 22 octobre 2007 (dits également les « arrêts jumeaux » – sentenze gemelle ) la Cour constitutionnelle a déclaré inconstitutionnelles certaines dispositions en matière d’indemnité d’expropriation contenues dans le décret-loi n o 333 du 11 juillet 1992, dans la loi n o 662 de 1996 et dans le décret du président de la République n o 327 du 8 juin 2001. En particulier, dans l’arrêt n o 349 la Cour constitutionnelle a relevé que le niveau insuffisant d’indemnisation prévu par la loi de 1996 était contraire à l’article 1 du Protocole n o 1 et par conséquent à l’article 117 § 1 de la Constitution italienne, lequel prévoit le respect des obligations internationales.

Suite aux arrêts de la Cour constitutionnelle, des modifications législatives sont intervenues en droit interne. L’article 2/89 e) de la loi de finances n o 244 de 2007 a établi que dans un cas d’expropriation indirecte le dédommagement doit correspondre à la valeur vénale des biens, aucune réduction n’étant admise.

Cette disposition a été appliquée à toutes les procédures en cours au 1 er janvier 2008, sauf celles où la décision sur l’indemnité d’expropriation ou sur le dédommagement avait été acceptée ou était devenue définitive. EN DROIT I. SUR LA DEMANDE DE RADIATION DE LA REQUÊTE AU SENS DE L’ARTICLE 37 DE LA CONVENTION

Après l’échec des tentatives de règlement amiable, le 16 décembre 2015, le Gouvernement a informé la Cour qu’il a formulé une déclaration unilatérale afin de résoudre la question soulevée par la requête. Il a invité la Cour à rayer celle-ci du rôle en application de l’article 37 de la Convention en contrepartie du versement d’une somme globale (236 777 EUR), couvrant tout préjudice matériel et moral ainsi que les frais et dépens et de la reconnaissance de la violation du droit au respect des biens au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 et de l’article 6 § 1 de la Convention.

Le 15 janvier 2016, les requérants ont déclaré qu’ils n’étaient pas satisfaits des termes de la déclaration unilatérale compte tenu du montant offert.

La Cour a affirmé que, dans certaines circonstances, il peut être indiqué de rayer une requête du rôle en vertu de l’article 37 § 1 c) de la Convention sur la base d’une déclaration unilatérale du gouvernement défendeur même si le requérant souhaite que l’examen de l’affaire se poursuive. Ce seront toutefois les circonstances particulières de la cause qui permettront de déterminer si la déclaration unilatérale offre une base suffisante pour que la Cour conclue que le respect des droits de l’homme garantis par la Convention n’exige pas qu’elle poursuive l’examen de l’affaire au sens de l’article 37 § 1 in fine (voir, parmi d’autres, Tahsin Acar c. Turquie (exceptions préliminaires) [GC], n o 26307/95, § 75, CEDH 2003 ‑ VI; Melnic c. Moldova , n o 6923/03, § 14, 14 novembre 2006).

Parmi les facteurs à prendre en compte à cet égard figure, entre autres, si dans sa déclaration unilatérale le Gouvernement défendeur formule l’une ou l’autre concession en ce qui concerne les allégations de violations de la Convention et, dans cette hypothèse, quelles sont l’ampleur de ces concessions et les modalités du redressement qu’il entend fournir au requérant. Quant à ce dernier point, dans les cas où il est possible d’effacer les conséquences d’une violation alléguée (par exemple dans certaines affaires de propriété) et où le Gouvernement défendeur se déclare disposé à le faire, le redressement envisagé a davantage de chances d’être tenu pour adéquat aux fins d’une radiation de la requête (voir Tahsin Acar , précité, § 76).

Quant au point de savoir s’il serait opportun de rayer la présente requête sur la base de la déclaration unilatérale du Gouvernement, la Cour relève que le montant du dédommagement offert est insuffisant par rapport aux sommes octroyées par elle dans des affaires similaires en matière d’expropriation indirecte (voir Guiso-Gallisay c. Italie (satisfaction équitable) [GC], n o 58858/00, 22 décembre 2009 ; Rivera et di Bonaventura c. Italie , n o 63869/00, 14 juin 2011 ; De Caterina et autres c. Italie , n o 65278/01, 28 juin 2011 ; Macrì et autres c. Italie , n o 14130/02, 12 juillet 2011).

Dans ces conditions, la Cour considère que la déclaration unilatérale litigieuse ne constitue pas une base suffisante pour conclure que le respect des droits de l’homme garantis par la Convention n’exige pas la poursuite de l’examen de la requête.

En conclusion, la Cour rejette la demande du Gouvernement tendant à la radiation de la requête du rôle en vertu de l’article 37 § 1 c) de la Convention et va en conséquence poursuivre l’examen de l’affaire sur la recevabilité et le fond. II.

Les requérants allèguent avoir été privés de leur terrain de manière incompatible avec l’article 1 du Protocole n o 1 en raison de l’application du principe de l’expropriation indirecte. Ils invoquent également l’article 13 de la Convention, pris en combinaison avec l’article 1 du Protocole n o 1 sans, toutefois, arguments à l’appui. La Cour examinera ledit grief uniquement sous l’angle de l’article 1 du Protocole n o 1, lequel est ainsi libellé: « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention. Elle relève, par ailleurs, qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Arguments des parties a) Les requérants

Les requérants rappellent qu’ils ont été privés de leur bien en vertu du principe de l’expropriation indirecte, un mécanisme qui permet à l’autorité publique d’acquérir un bien en toute illégalité, ce qui est inadmissible dans un État de droit.

Ils observent que seulement par l’arrêt de la Cour d’appel de Palerme les requérants ont eu la certitude d’avoir été privés de leur bien et que le principe de l’expropriation indirecte avait été appliquée. Aux yeux des requérants, cette situation ne saurait être considérée comme prévisible. b) Le Gouvernement

Le Gouvernement prend acte de ce que la jurisprudence de la Cour, désormais consolidée, conclut à une incompatibilité du mécanisme de l’expropriation indirecte avec le principe de légalité. Toutefois, à la lumière de l’arrêt de la cour d’appel de Palerme déclarant qu’un transfert de propriété avait eu lieu, et qui est aux yeux du Gouvernement assimilable à un acte formel d’expropriation, l’expropriation en question ne pourrait plus se considérer comme étant incompatible avec le respect des biens et le principe de prééminence du droit.

Quant au dédommagement, le Gouvernement reconnaît que les paramètres appliqués dans le cas d’espèce posent des problèmes de compatibilité avec la Convention, car les requérants n’ont pas été dédommagées sur la base de la valeur vénale du terrain. 2. Appréciation de la Cour a) Sur l’existence d’une ingérence

La Cour renvoie à sa jurisprudence constante relative à la structure de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention et aux trois normes distinctes que cette disposition contient (voir, parmi beaucoup d’autres, Sporrong et Lönnroth c. Suède , 23 septembre 1982, § 61, série A n o 52, Iatridis c. Grèce [GC], n o 31107/96, § 55, CEDH 1999 II, Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n o 22774/93, § 44, CEDH 1999 V, Broniowski c. Pologne [GC], n o 31443/96, § 134, CEDH 2004 V, et Vistiņš et Perepjolkins c. Lettonie [GC], n o 71243/01, § 93, 25 octobre 2012).

La Cour constate que les parties s’accordent pour dire qu’il y a eu une « privation » de propriété au sens de la deuxième phrase du premier alinéa de l’article 1 du Protocole n o 1.

La Cour doit donc rechercher si la privation dénoncée se justifie sous l’angle de cette disposition. b) Sur le respect du principe de légalité

La Cour rappelle que l’article 1 du Protocole n o 1 exige, avant tout et surtout, qu’une ingérence de l’autorité publique dans la jouissance du droit au respect de biens soit légale : la seconde phrase du premier alinéa de cet article n’autorise une privation de propriété que « dans les conditions prévues par la loi » ; le second alinéa reconnaît aux États le droit de réglementer l’usage des biens en mettant en vigueur des « lois ». De plus, la prééminence du droit, l’un des principes fondamentaux d’une société démocratique, est inhérente à l’ensemble des articles de la Convention ( Amuur c. France , 25 juin 1996, § 50, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ III , Iatridis c. Grèce [GC], précité, § 58).

La Cour renvoie ensuite à sa jurisprudence en matière d’expropriation indirecte (voir, parmi d’autres, Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italie , n o 31524/96, CEDH 2000-VI ; Scordino c. Italie (n o 3) , n o 43662/98, 17 mai 2005, et Velocci c. Italie , n o 1717/03, 18 mars 2008) pour une récapitulation des principes pertinents et pour un aperçu de sa jurisprudence dans la matière, notamment en ce qui concerne la question du respect du principe de légalité dans cette typologie d’affaires.

Dans la présente affaire, la Cour relève qu’en appliquant le principe de l’ expropriation indirecte, les juridictions internes ont considéré les requérants privés de leur bien à compter de la date de la cessation de la période d’occupation légitime. Or, en l’absence d’un acte formel d’expropriation, la Cour estime que cette situation ne saurait être considérée comme « prévisible », puisque ce n’est que par la décision judiciaire définitive que l’on peut considérer le principe de l’ expropriation indirecte comme ayant effectivement été appliqué et que l’acquisition du terrain par les pouvoirs publics a été consacrée. Par conséquent, les requérants n’ont eu la sécurité juridique concernant la privation du terrain qu’au plus tôt le 12 janvier 2004, date à laquelle le jugement de la cour d’appel de Palerme est devenu définitif.

La Cour observe ensuite que la situation en cause a permis à l’administration de tirer parti d’une occupation de terrain illégale. En d’autres termes, l’administration a pu s’approprier le terrain au mépris des règles régissant l’expropriation en bonne et due forme. 42. À la lumière de ces considérations, la Cour estime que l’ingérence litigieuse n’est pas compatible avec le principe de légalité et qu’elle a donc enfreint le droit au respect des biens des requérants.

Dès lors, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1. III.

Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention, qui dans ses passages pertinents dispose : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...). »

La Cour relève que ce grief est lié à celui examiné ci-dessus et doit donc aussi être déclaré recevable.

La Cour vient de constater, sous l’angle de l’article 1 du Protocole n o 1, que la situation dénoncée par les requérants n’est pas conforme au principe de légalité. Eu égard aux motifs l’ayant amenée à ce constat de violation, elle estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément s’il y a eu, en l’espèce, violation de l’article 6 § 1 (voir Macrì et autres c. Italie , précité, § 49 ; Rivera et di Bonaventura c. Italie , précité, § 30 ; Iandoli c. Italie , n o 67992/01, 14 juin 2011 ; Velocci c. Italie , n o 717/03, 18 mars 2008 ; Farina c. Italie , n o 75259/01, 17 mai 2011). IV.

La Cour estime par conséquent qu’il doit être déclaré irrecevable en tant que manifestement mal fondé au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. V.

Les requérants sollicitent une somme correspondant à la différence entre la valeur vénale du terrain et le montant du dédommagement accordé au niveau national, à réévaluer. Selon eux, cette somme devrait être calculée sur la base de la valeur actuelle du terrain. Ils demandent, en outre, le versement de 297 421EUR pour la non-jouissance du terrain, 1 050 000 EUR à titre de plus-value découlant de la construction de l’ouvrage public, et de 1 514 213 EUR pour la non-jouissance des immeubles bâtis sur le terrain par l’administration. Enfin, ils réclament 29 080 EUR à titre de perte de chance.

Le Gouvernement s’oppose à ces prétentions.

La Cour rappelle que dans l’affaire Guiso-Gallisay c. Italie (satisfaction équitable) [GC], précité, la Grande Chambre a modifié la jurisprudence de la Cour concernant les critères d’indemnisation dans les affaires d’expropriation indirecte en établissant que l’indemnisation à octroyer doit correspondre à la valeur pleine et entière du terrain au moment de la perte de la propriété, telle qu’établie par l’expertise ordonnée par la juridiction compétente au cours de la procédure interne. Ensuite, une fois déduite la somme éventuellement octroyée au niveau national, ce montant doit être actualisé pour compenser les effets de l’inflation et assorti d’intérêts susceptibles de compenser, au moins en partie, le long laps de temps qui s’est écoulé depuis la dépossession des terrains. Enfin, il y a lieu de d’évaluer la perte de chances éventuellement subie par les intéressés.

En l’espèce, d’après les juridictions nationales, les requérants ont perdu la propriété de leur terrain le 18 juin 1986. Il ressort de l’arrêt de la cour d’appel de Palerme que la valeur du terrain à cette date était de 45,45 EUR le mètre carré, soit 167 710,50 EUR au total (paragraphe 13 ci ‑ dessus). Compte tenu de ces éléments, la Cour estime raisonnable d’accorder aux requérants, conjointement, 323 800 EUR, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur cette somme.

Quant à la perte de chance subie à la suite de l’expropriation, la Cour juge qu’il y a lieu de prendre en considération le préjudice découlant de l’indisponibilité du terrain pendant la période allant du début de l’occupation légitime (16 juillet 1980) jusqu’au moment de la perte de propriété (18 juin 1986). Du montant ainsi calculé sera déduit la somme déjà obtenue par les requérantes au niveau interne à titre d’indemnité d’occupation. La Cour estime raisonnable d’accorder aux requérants, conjointement, 2 500 EUR. B. Dommage moral

Les requérants demandent 100 000 EUR chacun à titre de préjudice moral.

Le Gouvernement s’oppose à ces prétentions.

La Cour estime que le sentiment d’impuissance et de frustration face à la dépossession illégale de leur bien a causé aux requérants un préjudice moral qu’il y a lieu de réparer de manière adéquate.

Compte tenu des circonstances de l’espèce, et statuant en équité la Cour alloue aux requérants, conjointement, 5 000 EUR à titre de dommage moral. C. Frais et dépens

Notes d’honoraires à l’appui, les requérants demandent également le remboursement de 90 000 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et devant la Cour.

Le Gouvernement s’oppose à ces prétentions.

La Cour ne doute pas de la nécessité d’engager des frais, mais elle considère excessive la somme réclamée.

Compte tenu des circonstances de la cause, elle juge raisonnable d’allouer un montant de 5 000 EUR pour l’ensemble de frais exposés par les requérants. D. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Rejette la demande de radiation du rôle de la requête ; 2. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés de l’article 1 du Protocole n o 1 et de l’article 6 § 1 de la Convention, et irrecevable pour le surplus ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 ; 4. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention ; 5. Dit a) que l’État défendeur doit verser aux requérants, conjointement, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes: i. 326 300 EUR (trois cent vingt-six mille trois cent euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel ; ii. 5 000 EUR (cinq mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; iii. 5 000 EUR (cinq mille euros), plus tout montant pouvant être dû par les requérants à titre d’impôt, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 février 2017, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Renata Degener Mirjana Lazarova Trajkovska Greffière adjointe Présidente