TALABAN c. ROUMANIE

Secțiunea a treia Cerere nr 14367/06 Alexandru TALABAN împotriva României introdusă la 3 aprilie 2006 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, dl Alexandru Talaban, este un resortisant român născut în 1955 și rezident în București. În 1993, reclamantul și alte trei persoane au creat societatea comercială GP, iar reclamantul a devenit, de asemenea, administratorul acesteia. În 2001, cei patru asociați au vândut societatea către A.H. și W.S., acesta devenind, de asemenea, noul administrator al societății. În momentul vânzării, societatea nu mai are datorii față de autoritățile publice. În 2003, tribunalul departamental din București a inițiat o procedură de faliment a societății GP la cererea creditorilor săi.

În cadrul unei ședințe la 5 decembrie 2003, instanța a luat notă de tabloul definitiv al creditorilor, de raportul lichidatorului cu privire la lipsa bunurilor în patrimoniul societății debitoare, precum și de o cerere formulată de unul dintre creditorii de a angaja răspunderea reclamantului, în calitate de fost administrator, pentru pierderile societății. Prin intermediul unei hotărâri adoptate în aceeași zi, tribunalul departamental a constatat falimentul societății și, prin urmare, a ordonat eliminarea sa din Registrul comerțului și a închis procedura de faliment. În cele din urmă, acesta a dispus disjuncția cererii privind răspunderea reclamantului, care a continuat în fața instanței departamentale, între, pe de o parte, creditorii vechii societăți GP și, pe de altă parte, reclamantul.

Astfel, acesta a luat cunoștință pentru prima dată de falimentul societății și de procedura deschisă împotriva acesteia. A fost acuzat în principal că a comis ilegalități la nivelul contabilității și că a vândut, chiar înainte de cedarea societății către A.H. și W.S., vehicule aparținând patrimoniului acesteia doar cu scopul de a aduce prejudicii creditorilor. Reclamantul s-a apărat susținând că vânzarea vehiculelor a fost aprobată de toți asociații, în conformitate cu cerințele legii, și a profitat de societate. De asemenea, a susținut că, la momentul cesiunii, statul trebuia să ramburseze societății o sumă semnificativă de bani în temeiul T.V.A. El a negat, de asemenea, că a comis greșeli contabile.

Cu toate acestea, el a afirmat că nu i s-a putut permite să producă actele contabile ale societății pentru a-și susține afirmațiile, deoarece arhivele erau în posesia W.S. Reclamantul va fi reiterat să nu mai fie administratorul societății cu doi ani înainte de faliment și a subliniat faptul că acest lucru a fost W.S. care a condus societatea în ultimii doi ani. Prin hotărârea din 8 aprilie 2005, tribunalul departamental l-a condamnat pe reclamant și pe W.S. să plătească în solidar datoria fostei societăți GP (sau suporte in solidar pasivul debitoarei) pe care le-a plătit în valoare de 254 821 290 lei românești (ROL). Tribunalul a reținut numai că reclamantul a vândut patru automobile înainte de aceasta.

centrarea societății și a reamintit că, în conformitate cu Legea privind falimentul, administratorul care a contribuit la falimentul societății ar putea fi obligat să suporte o parte a datoriei și a utilizat bunuri ale societății în interesul său personal Reclamantul a făcut apel, repetând și detaliind argumentele prezentate în fața tribunalului departamental și s-a plâns, de asemenea, că, contrar dispozițiilor legii, instanța a omis să își limiteze participarea la plata datoriei, condamnându-l la plata integrală a datoriei societății. Printr-o hotărâre definitivă din 7 octombrie 2005, instanța de apel din București menține obligația reclamantului de a suporta datoria societății vechi, corectând în același timp valoarea datoriei, reducând-o cu 94 915 653 ROL.

Ea a modificat formularea dispozitivului, condamnându-l să plătească . Instanța de apel a respins argumentele prezentate de reclamant ; Comisia a considerat că faptul că a cumpărat unul dintre vehiculele vândute înainte de cesiune a confirmat contribuția sa la falimentul societății. Instanța de apel a refuzat să verifice dacă creanța împotriva statului exista efectiv, pe motiv că, după încheierea procedurii de faliment, pasivul și activul societății stabilite în timpul procedurii nu mai puteau fi modificate. Dreptul intern relevant Legea nr 64/1995 privind procedura de redresare judiciară și de faliment, în redactarea sa la data faptelor prezentei cauze, prevedea ca societatea debitoare vizată de o astfel de procedură să participe activ la întocmirea tabloului de creanțe.

Acest tablou îi era comunicat și putea contesta orice creanță înscrisă în acesta (articolele 81-87 din această lege). În conformitate cu art. 89 din lege, după închiderea procedurii de faliment, creanțele împotriva societății declarate drept falimentare nu mai puteau fi contestate. Law action in responsabilitatea fostilor administratori pentru falimentul unei societati era independenta de procedura de faliment si putea astfel sa fie initiata in orice moment a acestei din urmă proceduri sau chiar dupa (articolele 137-140 din lege). Partea relevanta din art. 137 se citea dupa cum urmează: Instanța poate declara că o parte din datoria debitoarei, societate comercială, insolvabilă, este suportată de (...) administratori (...) sau de orice altă persoană, în cazul în care aceste persoane au contribuit la falimentul debitoarei prin unul dintre următoarele fapte, au utilizat bunurile sau creanțele societății comerciale în interesul lor personal (...).

GRIFS Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge că nu s-a putut apăra în procedura de răspundere împotriva sa, deoarece nu a fost parte la procedura de faliment și nu a avut nici un mijloc de a contesta valoarea creanțelor stabilite împotriva societății GP. Pe baza aceluiași articol din convenție, reclamantul susține că instanțele care și-au asumat răspunderea pentru pasivul societății GP nu și-au stabilit responsabilitatea, deoarece nu au examinat în mod concret acuzațiile aduse de creditori. Acesta susține, de asemenea, că, condamnându-l la plata integrală a datoriei societății GP, instanțele au încălcat textul legii care prevede doar o contribuție parțială la recuperarea datoriei.

El consideră că, condamnându-l la plata datoriei societății GP, instanțele i-au încălcat dreptul de proprietate, astfel cum este garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Contestația privind drepturile civile ale reclamantului a fost ascultată în mod echitabil de către o instanță, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, ținând seama în special de faptul că aceasta a contestat domeniul de aplicare al obligației sale de plată și de modul în care instanțele și-au stabilit responsabilitatea A fost încălcat dreptul reclamantului de a-și respecta bunurile, în sensul articolului 1 din Protocolul nr.

TROISIÈME SECTION

Requête n o 14367/06 Alexandru TALABAN contre la Roumanie introduite le 3 avril 2006

EXPOSÉ DES FAITS

Le requérant, M. Alexandru Talaban, est un ressortissant roumain né en 1955 et résidant à Bucarest. A. Les circonstances de l’espèce En 1993, le requérant et trois autres personnes créèrent la société commerciale G.P., le requérant devenant également son administrateur. En 2001, les quatre associés vendirent la société à A.H. et W.S., ce dernier devenant également le nouvel administrateur de la société. Au moment de la vente, la société n’avant pas de dettes envers les autorités publiques. En 2003, le tribunal départemental de Bucarest ouvrit une procédure de faillite de la société G.P. à la demande de ses créanciers. Lors d’une audience du 5 décembre 2003, le tribunal prit note du tableau définitif des créanciers, du rapport du liquidateur sur l’absence de biens dans le patrimoine de la société débitrice ainsi que d’une demande formulée par l’un des créanciers d’engager la responsabilité du requérant, en tant qu’ancien administrateur, pour les pertes de la société.

Par un jugement adopté le même jour, le tribunal départemental constata la faillite de la société. Par conséquent, il ordonna sa radiation du Registre du commerce et clôtura la procédure de faillite. Il ordonna enfin la disjonction de la demande concernant la responsabilité du requérant, qui se poursuivit devant le tribunal départemental, entre, d’une part, les créanciers de l’ancienne société G.P. et, d’autre part, le requérant. Celui-ci prit ainsi connaissance pour la première fois de la faillite de la société et de la procédure ouverte à son encontre. On lui reprochait principalement d’avoir commis des illégalités au niveau de la comptabilité et d’avoir vendu, juste avant la cession de la société à A.H.

et W.S., des véhicules appartenant au patrimoine de celle-ci dans le seul but de porter préjudice aux créanciers. Le requérant se défendit en arguant que la vente des véhicules avait été approuvée par tous les associés, selon les exigences de la loi, et avait profité à la société. Il fit aussi valoir qu’au moment de la cession, l’État était censé rembourser à la société une importante somme d’argent au titre de la T.V.A. Il nia également avoir commis de fautes comptables. Toutefois, il fit valoir qu’il ne lui était pas possible de produire les actes comptables de la société pour appuyer ses affirmations, car les archives se trouvaient en possession de W.S. Le requérant réitéra avoir cessé d’être l’administrateur de la société deux ans avant la faillite et mit en avant le fait que c’était W.S.

qui avait dirigé la société pendant les deux dernières années. Par un jugement du 8 avril 2005, le tribunal départemental condamna le requérant et W.S. à payer solidairement le passif de l’ancienne société G.P. ( « să suporte în solidar pasivul debitoarei » ) qu’il estimait à 254 821 290 lei roumains (ROL). Le tribunal retint uniquement que le requérant avait vendu quatre voitures avant la ce ssion de la société et rappela que selon la loi sur la faillite, l’administrateur ayant contribué à la faillite de la société pouvait être tenu de supporter une partie de la dette s’il avait utilisé de biens de la société dans son intérêt personnel . Le requérant fit appel, en réitérant et détaillant les arguments présentés devant le tribunal départemental.

Il se plaignit également du fait que, contrairement aux dispositions de la loi, le tribunal avait omis de limiter sa participation au paiement du passif, le condamnant au paiement intégral de la dette de la société. Par un arrêt définitif du 7 octobre 2005, la cour d’appel de Bucarest maintint l’obligation du requérant de supporter le passif de l’ancienne société, tout en corrigeant la valeur de la dette, en la réduisant de 94 915 653 ROL. Elle modifia la formulation du dispositif, en le condamnant à payer « du passif » (« să suporte din pasivul debitoarei » ). La cour d’appel rejeta les arguments présentés par le requérant ; elle considéra que le fait qu’il avait acheté l’un des véhicules vendus avant la cession confirmait sa contribution à la faillite de la société.

La cour d’appel refusa de vérifier si la créance contre l’État existait réellement, au motif qu’une fois la procédure de faillite close, le passif et l’actif de la société établis pendant la procédure ne pouvaient plus être modifiés. B. Le droit interne pertinent La loi n o 64/1995 sur la procédure de redressement judiciaire et de faillite, dans sa rédaction à la date des faits de la présente affaire, prévoyait que la société débitrice visée par une telle procédure participait activement à l’établissement du tableau des créances. Ce tableau lui était communiqué et elle pouvait contester toute créance qui y était inscrite (articles 81-87 de cette loi). Selon l’article 89 de la loi, une fois la procédure de faillite close, les créances contre la société déclarée faillie ne pouvaient plus être contestées.

L’action en responsabilité des anciens administrateurs pour la faillite d’une société était indépendante de la procédure de faillite et pouvait ainsi être engagée au tout moment de cette dernière procédure ou même postérieurement (articles 137-140 de la loi). La partie pertinente de l’article 137 se lisait comme suit : « Le tribunal peut ordonner qu’une partie du passif de la débitrice, société commerciale, insolvable, soit supportée par les (...) administrateurs (...) ou par toute autre personne, si ces personnes ont contribué à la faillite de la débitrice par un des faits suivants : a) ils ont utilisé les biens ou créances de la société commerciale dans leur intérêt personnel (...).

» GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de n’avoir pu se défendre dans la procédure en responsabilité engagée à son encontre, car il n’a pas été partie à la procédure de faillite et n’a eu aucun moyen de contester la valeur des créances établies contre la société G.P. 2. S’appuyant sur le même article de la Convention, le requérant allègue que les tribunaux ayant engagé sa responsabilité pour le passif de la société G.P. n’ont pas établi sa responsabilité, car ils n’ont pas examiné concrètement les accusations apporté à son encontre par les créanciers. 3. Il fait aussi valoir qu’en le condamnant au paiement de l’intégralité du passif de la société G.P., les tribunaux ont méconnu le texte de la loi qui prévoit uniquement une contribution partielle au recouvrement de la dette.

4. Il estime qu’en le condamnant au paiement de la dette de la société G.P., les tribunaux ont porté atteinte à son droit de propriété, tel qu’il est garanti par l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention.

QUESTIONS AUX PARTIES

1. La contestation sur les droits de caractère civil du requérant a-t-elle été entendue équitablement, par un tribunal, comme l’exige l’article 6 § 1 de la Convention, compte tenu notamment de l’impossibilité pour lui de contester l’étendue de son obligation de paiement et de la manière dont les tribunaux ont établi sa responsabilité ? 2. Y a-t-il eu atteinte au droit du requérant au respect de ses biens, au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 ?