S.C. Prodcomexim S.R.L. împotriva României (nr. 2)

SECȚIUNEA TERZĂ CAUZĂ DE S.C. PRODCOMEXIM S.R.L. c. ROMANIA (n. 2) (Depunerea nr. 31760/06) JUDGMENT STRASBOURG 6 iulie 2010 FINAL 06/10/2010 Această hotărâre a devenit finală în temeiul articolului 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul S.C. Prodcomexim S.R.L. c. România (n. 2) Curtea Europeană a Drepturilor Omului (n. Josep Casadevall, președinte, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători și Santiago Quesada, grefierul de secțiune care a deliberat în privat la 15 iunie 2010, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 31760/06) împotriva României depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către o societate română, S.C.

Prodcomexim S.R.L. („societatea reclamantă”), la 21 iulie 2006. Reclamantul a fost reprezentat de dl Gheorghe Ungureanu, directorul său de administrație. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl Răzvan-Horațiu Radu. La 23 aprilie 2008, președintele Secțiunii a treia a hotărât să anunte cererea guvernului. De asemenea, s-a decis să examineze fondurile cererii în același timp cu admisibilitatea sa (art. 29 § 3). FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Societatea reclamantă este o societate de stoc comună care are sediul în Ploiești. Încercă să execute hotărârea din 24 iunie 1998 Curtea Supremă de Justiție, prin decizia finală, a ordonat societății S.C. Safa Impex S.R.L. („S. Societatea”) să plătească societății reclamante 533.683.270 vechi lei român (ROL) ca plată adevarata rezultată dintr-un contract pe care l-au încheiat și ROL 21,254.421 pentru costurile procedurii.

Curtea și-a bazat concluziile pe un raport de experți care a actualizat suma adevarata pe baza ratei de inflație. În august și septembrie 1998, compania S. a vândut o parte din bunurile sale mobiliare și imobile societății S.C. Safa Comimpex S.R.L., care avea ca manager soția unuia dintre cei doi manageri ai societății S... După refuzul plății de către societatea S., la 17 septembrie 1998, societatea reclamantă a solicitat Curtea de județ Prahova să pună în aplicare această hotărâre. La 19 ianuarie 1999, compania S. a vândut în continuare o clădire la aceeași companie SC Safa Comimpex SRL. La 10 februarie 1999, Curtea de District Ploiești a decis în particular să atașeze activele societății S. în banca T. până la suma totală a ROL 554.937.691.

10. La 5 aprilie 1999, la cererea companiei solicitante, Curtea de district Ploiești a susținut această atașare și a ordonat băncii să transfere suma respectivă în contul companiei solicitante. Un recurs de către bănci a fost respins în mod nefondător la 12 octombrie 1999. 11. La 3 decembrie 1999, societatea reclamantă a informat Curtea județului Prahova că debitorul și-a luat banii din banca T. și a solicitat să continue executarea prin vânzare prin licitație publică a bunurilor imobile și mobiliare ale debitorului. 12. La 6 decembrie 1999, judecătorul R. a comunicat societății S. să plătească datoria. Debitorul a refuzat să primească acest anunț și judecătorul l-a postat pe ușa sa.

13. La 16 decembrie 1999, judecătorul a solicitat informații de la biroul de finanțare publică în ceea ce privește bunurile mobiliare și imobile ale societății S. În absența unui răspuns al biroului de finanțare, judecătorul a reînnoit această cerere la 15 februarie 2000. 14. La 6 aprilie 2000, biroul de finanțare publică a depus garanției bilanțului debitorului. 15. La 1 mai 2000, compania S. a vândut un vehicul soției unuia dintre cei doi manageri. 16. La 18 mai 2000, biroul de finanțare publică a informat judecătorul despre activele societății S., care includea o clădire și patru vehicule. Prin urmare, la o dată necunoscută, a confiscat cele patru vehicule și la 22 septembrie 2000 a pus-le în vânzare prin licitație publică.

Vânzarea a fost programată pentru 13 octombrie 2000. 17. Cu toate acestea, la 13 octombrie 2000, în urma unei vizite la sediul companiei S., judecătorul R. a certificat într-un dosar oficial că debitorul a vândut cele patru vehicule menționate mai sus societății S.C. Safa Comimpox S.R.L. De asemenea, a refuzat să plătească, susținând că nu avea alte active și a încetat să funcționeze. 18. La 9 octombrie 2002, în urma eșecului de către judecată R. în aplicarea acestei hotărâri, societatea reclamantă a solicitat înlocuirea acestuia. Dosarul de execuție a fost transferat la judecată M. 20. La 30 octombrie 2002, judecătorul M. a solicitat Curții de District Ploiești să autorizeze executarea și consiliul municipal să-l informeze despre activele debitorului.

La 12 noiembrie 2002, instanța a aprobat executarea prin o decizie interlocutivă. Prin scrisoarea din 18 decembrie 2002, consiliul municipal a informat judecătorul că debitorul a fost înscris ca proprietar al două vehicule. 21. Compania S. a făcut o obiecție la executarea, susținând prescripția dreptului reclamantului de a solicita executarea. În cele din urmă, la 25 aprilie 2006, Curtea de District Ploiești a constatat că acțiunea s-a scurs. Procedura penală împotriva administratorilor societății S. 22. La 2 mai 2001, societatea reclamantă a depus o plângere penală împotriva celor doi administratori ai societății S., declarând că au vândut activele societății și a împiedicat astfel societatea reclamantă să recupereze datoria.

23. La 29 noiembrie 2001, procurorul public nu a găsit motive pentru a începe procedura penală. Procedura civilă împotriva administratorilor societății S. 24. În 2002, societatea reclamantă a interzis procedurile împotriva administratorilor societății S., pentru a-i susține responsabil pentru datoriile societății. 25. Prin decizia executivă din 10 februarie 2005, Curtea județului Prahova a permis această acțiune și a ordonat celor doi administratori să plătească datoria din proprietatea lor personală. Curtea și-a bazat concluziile pe un raport de experți contabili care a constatat că cei doi administratori ai societății S. au fost vinovați pentru insolvența sa și că și-au transferat activele unei alte societăți, gestionate de soția unuia dintre ele.

În plus, valoarea acestor active nu a fost actualizată la valoarea lor de piață și plata ordonată prin hotărârea din 24 iunie 1998 nu a fost înregistrată în cartea de conturi a societății. Curtea a concluzionat că scopul întregii activități a acestora a fost să evite plata datoriei societății reclamante. 26. La 7 decembrie 2007, societatea reclamantă a solicitat ca statul T. să pună în aplicare această hotărâre. Potrivit reclamantului, unul dintre cei doi administratori este pensionat și au vândut, de asemenea, activele personale. 27. Două facturi din 26 septembrie și 28 octombrie 2008 achitarea certificată a două tranșe de 117 lei românești noi fiecare. Lichidarea obligatorie a societății S. 28. La 8 noiembrie 2002, societatea reclamantă a prezentat o cerere de anulare împotriva societății S.. 29. La 11 decembrie 2002, Curtea județului Prahova a autorizat lichidarea obligatorie și a desemnat un fiduciar.

Această hotărâre a devenit finală la 24 februarie 2003. 30. La 9 februarie 2005, societatea S. a fost declarată faliment de către Tribunalul județului Prahova. Curtea a desemnat același fiduciar. 31. Administratorul a elaborat un raport final în care a certificat că societatea S. nu avea bunuri mobiliare sau imobile care să fie vândute. Prin urmare, a propus instanței să pună capăt procedurii de faliment. 32. La 23 ianuarie 2006, Curtea județului Prahova, prin o decizie executivă, a încheiat procedura de faliment și a ordonat ca societatea S. să fie eliminată din registrul comercial. Curtea a susținut, de asemenea, că executarea hotărârii din 10 februarie 2005 (a se vedea punctul 25 de mai sus) va fi efectuată conform Codului de procedură civilă.

33. Potrivit societății reclamante, suma la care a fost îndreptat a fost înregistrată în cartea sa de conturi și, prin urmare, a trebuit să plătească impozite corespunzătoare statului. II. DIRECȚIUL DOMESTIC RELEVANT 34. Legislația internă relevantă este descrisă în Topciov v. România (dec.), nr. 17369/02, 15 iunie 2006) și Elena Negulescu v. România (n. 25111/02, §§ 20-22, 1 iulie 2008). DREPTUL ARTICOLUL 6 § 1 ARTICOLUL 1 AL CONVENȚIEI 35. Societatea reclamantă se plângea că neexecuția hotărârii în favoarea sa a încălcat drepturile garantate de art. § 1 din Convenție, care, în măsura în care este relevantă, citește după cum urmează: art. 6 § 1 „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... de [a] ... tribunal ...” Admisibilitatea 36. Curtea remarcă că această plângere nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție.

De asemenea, remarcă că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Guvernul a invocat cazul Topciov v. România (dec.), nr. 17369/02, 15 iunie 2006) și a susținut că nici judecătorii, nici autoritățile nu au fost în culpare pentru neexecuția. Ei au considerat că judecătorul a luat măsuri pentru aplicarea acestei hotărâri și pentru identificarea activelor debitorului, dar acestea din urmă nu au resurse pecuniare. În cele din urmă, Guvernul a susținut că reclamantul a avut posibilitatea de a solicita executarea hotărârii din 10 februarie 2005, dar a rămas pasiv. 38. Societatea reclamantă a afirmat că neîndeplinirea sarcinilor acestuia în timp util a permis societății debitoare să își transfere activele și, prin urmare, să împiedice executarea hotărârii în favoarea sa.

Acesta a considerat cazul în cauză similar cu cazul Ruianu c. România (nr. 34647/97, 17 iunie 2003). 39. Curtea reiterează că executarea unei hotărâri din partea oricărei instanțe trebuie considerată o parte integrantă a „procediului” în sensul articolului 6 din Convenție ( Hornsby c. Grecia , 19 martie 1997, § 40, Raportul hotărârilor și hotărârilor 1997 II).

Cu toate acestea, dreptul de „acces la instanță” nu impune unui stat obligația de a executa fiecare hotărâre de caracter civil fără a ține seama de circumstanțele specifice ale unei cauze (Sanglier c. Franța statul are obligația pozitivă de a organiza un sistem de aplicare a hotărârilor care este eficace atât în legislație, cât și în practică și asigură executarea lor fără întârziere nejustificată (Fuklev v. Ucraina , nr. 71186/01, § 84, 7 iunie 2005). Atunci când autoritățile sunt obligate să acționeze în vederea executării unei hotărâri și nu o fac, inactivitatea lor poate implica responsabilitatea statului pe baza articolului 6 § 1 din Convenție ( Scollo c. Italia, 28 septembrie 1995, § 44, Seria A nr. 315 C). 40. Curtea nu este solicitată să examineze dacă ordinea juridică internă a statului este capabilă să garanteze executarea hotărârilor din partea instanțelor.

Într-adevăr, fiecare stat trebuie să se doteze de instrumente juridice adecvate și suficiente pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor pozitive impuse statului (Ruianu v. România nr. 34647/97, § 66, 17 iunie 2003). Singura sarcină a Curții este de a examina dacă măsurile aplicate de autoritățile române în acest caz erau adecvate și suficiente. În cazuri precum cele prezente, care necesită acțiuni de către un debitor care este o persoană privată, statul, în calitate de posesor al forței publice, trebuie să acționeze cu diligență pentru a ajuta un creditor la executarea unei hotărâri ( Fociac c. România , nr. 2577/02, § 70, 3 februarie 2005). 41. În acest caz, Curtea constată că societatea reclamantă are dreptul să recupereze o anumită sumă de bani dintr-o altă societate, care și-a provocat deliberat insolvența pentru a evita plata (a se vedea punctul 25 mai sus).

Chiar dacă instanțele au ordonat administratorilor societății debitoare să plătească datoria din proprietatea lor personală, societatea reclamantă nu a recuperat până în prezent suma de bani la care avea dreptul și, prin urmare, hotărârea din 24 iunie 1998 rămâne neexecutată. Prin urmare, Curtea va examina dacă autoritățile au acționat cu diligence pentru a sprijini societatea reclamantă în executarea acestei hotărâri. 42. În acest sens, Curtea constată incoerentele dintre, pe de o parte, situația pe hârtie în ceea ce privește activele mobiliare și imobile ale debitorului și faptul că judecătorul a confiscat unele dintre aceste mărfuri și, pe de altă parte, faptul că, în realitate, debitorul a vândut aceste mărfuri (a se vedea punctele 16 și 17 mai sus).

În plus, din dosar se constată că nu a fost luată nicio altă acțiune de către judecătorul R. între 13 octombrie 2000 și 9 octombrie 2002, atunci când societatea reclamantă a solicitat înlocuirea sa. Prin urmare, Curtea concluzionează că judecătorul R. nu a acționat cu diligence pentru a ajuta societatea reclamantă în executarea hotărârii din 1998. 43. În plus, Curtea remarcă întârzierea a cinci luni în care biroul de finanțare publică a răspuns la cererea de informații referitoare la activele debitorului (a se vedea punctele 13 și 16 de mai sus). În plus, judecătorul a trebuit să ceară de două ori informațiile respective (a se vedea punctul 13 de mai sus). Prin urmare, Curtea nu poate considera că biroul de finanțare a acționat cu o diligență corectă.

44. Curtea observă în cele din urmă că societatea debitoare a fost declarată faliment și că instanța a ordonat fostilor sale manageri să plătească datoria din proprietatea lor personală. 45. Prin urmare, Curtea consideră că autoritățile nu au acționat în mod diligent și în timp util pentru a ajuta societatea reclamantă în executarea hotărârii în favoarea sa. Această incapacitate de către autoritățile să acționeze prompt a permis administratorilor societății debitoare să-și transfere toate activele, să-l facă faliment și astfel să împiedice societatea reclamantă să își recupereze datoria (a se vedea punctul 25 de mai sus). 46. Prin urmare, s-a constatat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.

II. ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 1 din PROTOCOLUL nr. 1 47. Societatea reclamantă s-a mai plângut că, ca urmare a neexecuției hotărârii în favoarea sa, aceasta a fost privată de proprietatea sa și a suferit pierderi pecuniare în încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1. 48. Având în vedere concluziile din punctele 41-46 de mai sus, Curtea concluzionează că această plângere trebuie declarată admisibilă, dar că nu este necesară examinarea acesteia cu privire la fond (a se vedea, mutatis mutandis, Laino c. Italia [GC], nr. 33158/96, § 25, CEDO 1999 Biserica Catolică Canea c. Grecia , 16 decembrie 1997, § 50, Raporturi 1997 VIII și Ruianu , citate mai sus, § 75). III.

APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 49. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite doar repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 50. Societatea reclamantă a solicitat 234.711 euro (EUR) în ceea ce privește prejudicii materiale, și anume 183.555 EUR pentru datoria actualizată, pe baza unui raport de experți contabili începând cu iunie 2008, și 51.156 EUR pentru pierderea profitului, reprezentând dobânzi în conformitate cu Ordonanța Guvernamentală nr. 9/2000 privind nivelul juridic al dobânzilor pentru obligațiile pecuniare.

Societatea reclamantă a solicitat, de asemenea, 50 000 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale. 51. Guvernul a susținut că societatea reclamantă a solicitat executarea hotărârii din 10 februarie 2005, dar că nu a dovedit că fostii administratori ai societății S. nu aveau active financiare pentru a plăti datoria. Ei au considerat că societatea reclamantă poate solicita doar suma de bani prevăzută de hotărârea din 1998, actualizată în conformitate cu rata inflației, care a constituit 608.52% pentru perioada iunie 1998-noiembrie 2008. În ceea ce privește pierderea profitului reprezentând interesul juridic, care ar duce la o a doua actualizare a datoriei și ar transforma în îmbogățire nejustificată.

În plus, ei au considerat că constatarea unei încălcări ar constitui, în sine, o satisfacție suficientă pentru orice prejudicii morale pe care societatea reclamantă ar fi putut să le fi suferit. 52. În primul rând, Curtea remarcă că hotărârea în favoarea societății solicitantă a fost parțial executată (a se vedea punctul 27 mai sus). Prin urmare, este încă dreptul să primească suma neregulată. Prin urmare, Curtea constată că obligația statului în cauză de a plăti datoriile din proprietatea lor personală (a se vedea punctul 25 de mai sus), decizia executivă din 10 februarie 2005 a fost ordonată de instanța internă, în urma falimentului societății debitoare (a se vedea punctul 25 de mai sus). asigurarea executării efective a hotărârii în favoarea societății reclamante nu este în litigiu.

În consecință, societatea reclamantă are încă dreptul de a recupera partea rămasă a hotărârii sale în procedura internă.

Curtea reiterează că cea mai adecvată formă de recurs în ceea ce privește o încălcare a articolului 6 este de a se asigura că reclamantul este pus în poziția în care ar fi avut loc dacă cerințele de la art. 6 nu ar fi fost ignorate (a se vedea Piersack c. Belgia) (art. 50), 26 octombrie 1984, § 12, Seria A nr. 85). Având în vedere încălcarea constatată, Curtea constată că, în cazul în cauză, acest principiu se aplică și, prin urmare, consideră că guvernul trebuie să asigure, prin mijloace adecvate, executarea hotărârii din 24 iunie 1998, astfel cum se prevede în hotărârea ulterioară din 10 februarie 2005 (a se vedea mutatis mutandis) Cebotari și alții c. Moldova , nr. 37763/04, 37712/04, 35247/04, 35178/04 și 34350/04, § 55, 27 ianuarie 2009). Curtea ia act, în acest sens, de acuzațiile guvernului că nu s-a dovedit că fostii administratori ai societății debitoare nu aveau bunuri financiare pentru a plăti datoria.

53. În ceea ce privește suma de bani presupusă de societatea reclamantă pentru pierderea profitului, Curtea remarcă că societatea reclamantă nu a prezentat nici un document justificativ pentru justificarea cererii sale. În absența unor dovezi, Curtea nu va specula în ceea ce privește pierderea profitului și, prin urmare, nu va face o atribuire în temeiul acestui șef (a se vedea Dragne și alții c. România (justă satisfacție), nr. 78047/01, § 18, 16 noiembrie 2006). 54. Curtea consideră că interferența gravă cu dreptul de acces al societății reclamante la o instanță a provocat prejudicii morale societății reclamante. Eliberarea unei evaluări echitabile, conform articolului 41 din Convenție, Curtea îl conferă 4,800 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale.

Costuri și cheltuieli 55. Societatea reclamantă nu a solicitat costuri și cheltuieli. În consecință, nu există nici un apel pentru a face o atribuire în temeiul acestui șef. Dobânzile implicite 56. Curtea consideră oportun ca dobânzile implicite să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.

cererea este admisibilă; susține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; susține că nu este necesar să examineze în fond plângerea în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1; deține litera (a) statul pârât asigură, prin mijloace adecvate, executarea hotărârii instanței interne din 24 iunie 1998, astfel cum se prevede în hotărârea ulterioară din 10 februarie 2005; (b) faptul că statul pârât trebuie să plătească societății reclamante, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din convenție, 4 800 EUR (4) mii de opt sute de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale, care urmează să fie convertite în moneda națională a statului contestat la rata aplicabilă la data decontare, plus orice impozit care poate fi taxabil; (c) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe suma de mai sus, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru satisfacție echitabilă.

Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 6 iulie 2010, în conformitate cu art. 77 § § 2 și 3 din Regulamentul Curții. Santiago Quesada Josep Casadevell Președintele grefierului

THIRD SECTION

CASE OF S.C. PRODCOMEXIM S.R.L. v. ROMANIA (no. 2) (Application no. 31760/06) JUDGMENT STRASBOURG 6 July 2010 FINAL 06/10/2010 This judgment has become final under Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of S.C. Prodcomexim S.R.L. v. Romania (no. 2) , The European Court of Human Rights (Third Section), sitting as a Chamber composed of: Josep Casadevall, President, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judges, and Santiago Quesada, Section Registrar , Having deliberated in private on 15 June 2010, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4. The applicant company is a joint stock company based in Ploiești. A. Attempts to enforce the judgment of 24 June 1998

RELEVANT DOMESTIC LAW

34. The relevant domestic law is described in Topciov v. Romania ((dec.), no. 17369/02, 15 June 2006) and Elena Negulescu v. Romania (no. 25111/02, §§ 20-22, 1 July 2008). THE LAW I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

35. The applicant company complained that that the non-enforcement of the judgment in its favour had infringed its rights guaranteed by Article 6 § 1 of the Convention, which, in so far as relevant, reads as follows: Article 6 § 1 “In the determination of his civil rights and obligations ... everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal...” A. Admissibility

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

49. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Damage

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1. Declares the application admissible; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds that there is no need to examine on the merits the complaint under Article 1 of Protocol No. 1; 4. Holds (a) that the respondent State shall secure, by appropriate means, the enforcement of the domestic court's judgment of 24 June 1998, as provided by the subsequent judgment of 10 February 2005; (b) that the respondent State is to pay the applicant company, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article 44 § 2 of the Convention, EUR 4,800 (four thousand eight hundred euros) in respect of non-pecuniary damage, to be converted into the national currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement, plus any tax that may be chargeable; (c) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 5. Dismisses the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 6 July 2010, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Santiago Quesada Josep Casadevall Registrar President