SECȚIUNEA TERZĂ CAUZĂ DE SC VĂLIE PROD SRL c. ROMANIA (Depunerea nr. 23507/04) JUDGMENT STRASBOURG 23 martie 2010 FINAL 04/10/2010 Această hotărâre a devenit finală în temeiul articolului 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul SC Vălie Prod SRL c. România Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința ca o cameră compusă din: Josep Casadevall, președinte, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători și Santiago Quesada, secretarul de secțiune după ce s-a deliberat în privat la 2 martie 2010, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a apărut într-o cerere (n. 23507/04) împotriva României depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către o societate comercială română SC Vălie Prod SRL, la 31 mai 2004. Societatea reclamantă a fost reprezentată de dl Gheorghe Vlădău, în calitate de unic acționar și administrator al societății. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl Răzvan Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. La 15 septembrie 2006, președintele secțiunii a treia a hotărât să comunice cererea guvernului și a hotărât, de asemenea, să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea sa (art. 29 § 3). Societatea reclamantă este o societate comercială română a cărei sediul social este în Brașov. Este reprezentată în fața Curții de către unicul său acționar și administrator, dl Gheorghe Vlădău. Prin hotărârea din 11 octombrie 2002, Curtea de District Brașov a permis cererea societății solicitantă de daune împotriva unei alte societăți comerciale pentru nerespectarea obligațiilor sale contractuale. La 6 februarie 2003, Curtea de Apel Brașov a susținut hotărârea prin o decizie finală. La 2 iulie 2003, Procurorul general a depus un recurs extraordinar în fața Curții Înalte de Casare și Justiție pentru a avea decizia finală anulată (recurs în annulare) din cauza faptului că decizia Curții de Apel din Brașov conține o interpretare necorespunzătoare a legii aplicabile. Procurorul general a declarat că clauza de pedeapsă în favoarea societății reclamante nu este valabilă. Într-o decizie din 3 decembrie 2003, Curtea Înaltă de Cassare și Justiție a permis recursul extraordinar, a anulat decizia finală din 6 Februarie 2003 și hotărârea din 11 octombrie 2002 și, ca urmare, a respins acțiunea societății reclamante, din motivul dat de Procurorul General. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ Dispozițiile relevante ale Codului de Procedură Civilă au fost stabilite în hotărârea Curții Sfrijan v. România (nr. 20366/04, § 24, 22 noiembrie 2007) și Lungoci v. România (nr. 62710/00, § 28, 26 10 ianuarie 2006). PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 10. Societatea reclamantă s-a plâns că anularea prin intermediul unui recurs extraordinar (recurse în anulare ) a decizia finală a Curții de Apel din 6 februarie 2003 a încălcat dreptul la o audiere echitabilă, astfel cum se prevede la art. 6 § 1 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... de [a] ... tribunal ...” Admisibilitatea 11. Curtea remarcă că această plângere nu este manifestament nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. De asemenea, remarcă că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Societatea reclamantă a considerat că dreptul său la un proces echitabil, astfel cum este garantat de art. 6 § 1, a fost încălcat ca urmare a anulării prin intermediul unui recurs extraordinar al deciziei finale care și-a recunoscut dreptul la daune împotriva unei alte societăți comerciale pentru nerespectarea obligațiilor sale de plată. 13. Guvernul a susținut că acest caz este diferit de Brumărescu c. România ([GC], nr. 28342/95, CEDH 1999 VII) și Mașinexport Industrial Group SA c. România (n. 22687/03, 1 decembrie 2005) de la decizia finală a Curții de Apel a lui Brașov din 6 În plus, Guvernul a informat Curtea că dispozițiile Codului de Procedură Civilă din România privind un recurs extraordinar de anulare a unei decizii finale (recursul în Anulare) ) invocat de procurorul general a fost abrogat de o Ordonandă de urgență publicată în Jurnalul Oficial nr. 460 la 28 iunie 2003. 14. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile în care se ridică probleme similare cu cele din acest caz, deoarece a considerat că recursul extraordinar pe care l-a examinat a încălcat principiul certitudinii juridice, în măsura în care nu era deschis ambelor părți la procedură, ci numai procuror-general. De asemenea, s-a considerat că, permițând cererea, Curtea Înaltă de Cassare și Justiție a încheiat un întreg proces judiciar care s-a încheiat într-o hotărâre judiciară care a fost res judicata (a se vedea, printre altele, Brumărescu , citată mai sus § 62; SC Mașinexport Industrial Group SA , citată mai sus; și Cornif v. România , nr. 42872/02, §§ 29-30, 11 ianuarie 2007). 15. După examinarea materialului care i-a fost prezentat, Curtea constată că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în cazul în cauză. 16. Având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea constată că anularea hotărârii finale a Curții de Apel din Brașov din 6 Februarie 2003 a încălcat principiul certitudinei juridice și, prin urmare, dreptul la un proces echitabil. În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. II. ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 13 A CONVENȚIEI 17. art. 13 din Convenție, societatea reclamantă s-a plâns de lipsa de acces la un tribunal pentru a contesta recursul extraordinar din 3 decembrie 2003 autorizat de Înaltul Tribunal de Casare și Justiție. 18. Având în vedere concluziile referitoare la art. 6 § 1, Curtea consideră că nu este necesar să examineze admisibilitatea sau meritul plângerii în temeiul articolului 6 § 1, art. 13, în măsura în care cerințele sale sunt mai puțin stricte decât, și sunt aici absorbite de, cele prevăzute la art. 6 § 1 (a se vedea, printre altele, Brualla Gómez de la Torre c. Spania , 19 decembrie 1997, § 41, Raporturile Hotărârilor și Deciziilor 1997 VIII și Cornif citate mai sus, § 44). III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 19. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Parte contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Societatea reclamantă a solicitat 216 669 lei român (RON) (51.060 euro (EUR)) în ceea ce privește prejudiciu material care reprezintă sancțiunile de plată întârziată la care avea dreptul în temeiul deciziei finale a Curții de Apel Brașov. Societatea reclamantă a solicitat, de asemenea, RON 10.555 (2 487 EUR) reprezentând sancțiunile pe care le-a trebuit să le plătească autorităților fiscale pentru o taxă de comerț cu alcool asupra mărfurilor vândute societății comerciale. Întrucât această sumă nu a fost plătită autorităților fiscale, societatea reclamantă a solicitat RON 308.536 (72.709), reprezentând sancțiuni suplimentare datorate întârzierii în plată. Societatea reclamantă a solicitat, de asemenea, 60.000 EUR pentru prejudiciile morale pe care le-a susținut. 21. Guvernul a considerat excesiv afirmațiile societății reclamante în ceea ce privește prejudiciile materiale și afirmațiile sale în ceea ce privește prejudiciile morale. 22. Curtea reamintește de la început că o hotărâre în care constată că încălcarea impune statului contestat o obligație juridică de a pune capăt încălcării și de a face reparații pentru consecințele sale în așa fel încât să restabilească, în măsura posibil, situația existentă înainte de încălcare (a se vedea Brumărescu c. România (justă satisfacție) [GC], nr. 28342/95, § 19, CEDH 2001 I și Fostul rege al Greciei și alții v. Grecia [GC] (justă satisfacție), nr. 25701/94, § 72. 23. Curtea remarcă că în cazul în cauză societatea reclamantă nu a invocat o încălcare a drepturilor sale în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și că a constatat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. În cazuri similare, s-a luat în considerare faptul că art. 322 § 9 din Codul de Procedură Civilă permite reclamantului să se adreseze instanțelor naționale cu un recurs extraordinar ( revizuire ) pentru a restabili situația existentă înainte de încălcarea Convenției ( Sfrijan , citat mai sus §§ 48 și 49 și Bindea c. România , nr. 32297/04 , §§ 24 și 25 mai 5 Având în vedere principiul filialei, Curtea consideră că, în circumstanțele prezentei cauze, societatea reclamantă ar trebui să abordeze în primul rând instanța națională cu un recurs în acest sens (Binddea citat mai sus, § 25). Prin urmare, Curtea respinge cererea reclamantului pentru prejudiciu material. 24. Curtea consideră, de asemenea, că societatea reclamantă a suferit, fără îndoială, prejudiciu moral, ca urmare a anulării hotărârii finale din 6 februarie 2003. Societatea reclamantă a solicitat, de asemenea, RON 488 pentru costurile și cheltuielile suportate în fața Curții, care a prezentat chitanțele pentru sumele plătite pentru traducerea documentelor în limba engleză și pentru corespondența cu Curtea. 26. Guvernul a contestat această cerere din cauza faptului că nu a fost suportat de dovezile prezentate de societatea reclamantă. 27. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și în mod necesar și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. În cazul în cauză, având în vedere informațiile în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea sumei de 115 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în fața Curții. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL DECIZIE UNANIMOUS CĂLARĂ plângerea în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție admisibilă; susține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; că nu este necesară examinarea admisibilității sau a fondurilor în temeiul articolului 13; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească societății reclamante, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, 2000 EUR (2 mii de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale și 115 EUR (1 sută și 15 euro) pentru costuri și cheltuieli; (b) că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus, până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii societății reclamante pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 23 martie 2010, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Santiago Quesada Josep Casadevell Președintele grefierului
THIRD SECTION
SC VĂLIE PROD SRL v. ROMANIA
(Application no. 23507/04)
23 March 2010
FINAL
04/10/2010
This judgment has become final under Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.
In the case of
SC Vălie Prod SRL v. Romania
,
The European Court of Human Rights (Third Section), sitting as a Chamber composed of:
Josep Casadevall,
President,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Ann Power,
judges,
and Santiago Quesada,
Section Registrar
,
Having deliberated in private on 2 March 2010,
Delivers the following judgment, which was adopted on that date:
1.
The case originated in an application (no. 23507/04) against Romania lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Romanian commercial company SC Vălie Prod SRL, on 31 May 2004.
2.
The applicant company was represented by Mr Gheorghe Vlădău, in his capacity as sole shareholder and administrator of the company. The Romanian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr
Răzvan
‑
Horațiu Radu, from the Ministry of Foreign Affairs.
3.
On 15 September 2006, the President of the Third Section decided to communicate the application to the Government. It was also decided to examine the merits of the application at the same time as its admissibility (Article 29 § 3).
I.
4.
The applicant company is a Romanian commercial company whose registered office is in Brașov. It is represented before the Court by its sole shareholder and administrator, Mr Gheorghe Vlădău.
5.
By a judgment of 11 October 2002, the Brașov District Court allowed the applicant company's claim for damages against another commercial company for non-compliance with its contractual obligations.
6.
On 6 February 2003, the Brașov Court of Appeal upheld the judgment by a final decision.
7.
On 2 July 2003, the Procurator-General filed an extraordinary appeal with the High Court of Cassation and Justice to have the final decision quashed (
recurs în anulare)
on the ground that the Brașov Court of Appeal's decision contained an incorrect interpretation of the applicable law. The Procurator-General stated that the penalty clause in favour of the applicant company was not valid.
8.
In a decision of 3 December 2003, the High Court of Cassation and Justice allowed the extraordinary appeal, quashed the final decision of 6
February 2003 and the judgment of 11 October 2002 and, as a result, rejected the applicant company's action, for the reason given by the Procurator-General.
II.
9.
The relevant provisions of the Code of Civil Procedure has been set out in the Court's judgements
Sfrijan v. Romania
, (no. 20366/04, § 24, 22
November 2007) and
Lungoci v. Romania
, (no. 62710/00, § 28, 26
January 2006).
I.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION
10.
The applicant company complained that the quashing by means of an extraordinary appeal (
recurs în anulare
) of the Brașov Court of Appeal's final decision of 6 February 2003 had infringed its right to a fair hearing, as provided for in Article 6 § 1 of the Convention, which reads as follows:
“In the determination of his civil rights and obligations ... everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal ...”
A.
Admissibility
11.
The Court notes that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.
B.
Merits
12.
The applicant company considered that its right to a fair trial, as guaranteed by Article 6 § 1, had been violated as a result of the quashing by means of an extraordinary appeal of the final decision which had recognised its right to damages against another commercial company for noncompliance with its payment obligations.
13.
The Government contended that this case was different from
Brumărescu v. Romania
([GC], no. 28342/95, ECHR 1999
‑
VII) and
SC
Mașinexportimport Industrial Group SA v. Romania
(no. 22687/03, 1
December 2005) since the Brașov Court of Appeal's final decision of 6
February 2003 had not been executed as in the cases mentioned above. Furthermore, the Government informed the Court that the provisions of the Romanian Code of Civil Procedure regarding an extraordinary appeal for the annulment of a final decision (
recursul în anulare
) relied on by the Procurator-General had been repealed by an Emergency Ordinance published in the Official Gazette no. 460 on 28 June 2003.
14.
The Court has frequently found violations of Article 6 § 1 of the Convention in cases raising issues similar to the one in the present case, as it has considered that the extraordinary appeal under review infringed the principle of legal certainty in so far as it was not open to both the parties to the proceedings, but to the Procurator-General alone. It has also considered that, by allowing the application, the High Court of Cassation and Justice had set at naught an entire judicial process which had ended in a judicial decision that was
res judicata
(see, among many others,
Brumărescu
, cited above, § 62;
SC Mașinexportimport Industrial Group SA
, cited above; and
Cornif v. Romania
, no.
42872/02, §§
29-30, 11 January 2007).
15.
Having examined the material submitted to it, the Court notes that the Government have not put forward any fact or argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present case.
16.
Having regard to its case-law on the subject, the Court finds that the quashing of the Brașov Court of Appeal's final decision of 6
February 2003 infringed the principle of legal certainty and therefore the right to a fair trial.
There has accordingly been a violation of Article 6 § 1 of the Convention.
II.
ARTICLE 13 OF THE CONVENTION
17.
Under
Article 13 of the Convention, the applicant company complained of a lack of access to a tribunal in order to challenge the extraordinary appeal of 3 December 2003 allowed by the High Court of Cassation and Justice.
18.
Having regard to the finding relating to
Article 6 § 1, the Court considers that it is not necessary to examine the admissibility or the merits of the complaint under
Article 13, in so far as its requirements are less strict than, and are here absorbed by, those of
Article 6 § 1 (see, among other authorities,
Brualla Gómez de la Torre v. Spain
, 19 December 1997, § 41,
Reports of Judgments and Decisions
1997
‑
VIII and
Cornif
cited above, §
44).
III.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
19.
Article 41 of the Convention provides:
“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”
A.
Damage
20.
The applicant company claimed 216,669 Romanian lei (RON) (51,060 euros (EUR)) in respect of pecuniary damage representing the late-payment penalties to which it was entitled under the final decision of the Brașov Court of Appeal. The applicant company also claimed RON 10,555 (EUR 2,487) representing the penalties it had had to pay the tax authorities for an alcohol trade tax on the merchandise sold to the commercial company. Since this amount was not paid to the tax authorities, the applicant company claimed RON 308,536 (EUR 72,709), representing additional penalties owed for the delay in payment. The applicant company also claimed EUR 60,000 for the non-pecuniary damage it had sustained.
21.
The Government regarded the applicant company's claims in respect of pecuniary damage as unjustified and its claims in respect of non-pecuniary damage as excessive.
22.
The Court recalls at the outset that a judgment in which it finds a breach imposes on the respondent State a legal obligation to put an end to the breach and make reparation for its consequences in such a way as to restore as far as possible the situation existing before the breach (see
Brumărescu v. Romania
(just satisfaction) [GC], no. 28342/95, §
2001
‑
I and
Former King of Greece and Others v.
Greece
[GC] (just satisfaction), no.
25701/94, §
72).
23.
The Court notes that in the present case the applicant company has not claimed a violation of his rights under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention and that it has found a violation of Article 6 § 1 of the Convention. In similar cases, it was taken into account that Article 322 § 9 of the Code of Civil Procedure allows the applicant to address the national courts with an extraordinary appeal (
revizuire
) in order to restore the situation existing before the breach of the Convention (
Sfrijan
, cited above, §§ 48 and 49 and
Bindea v. Romania
, no. 32297/04, §§ 24 and 25, 5
May
2009). Having regard to the principle of subsidiary, the Court considers that in the circumstances of the present case, the applicant company should address first the national courts with an appeal in this respect (
Bindea
cited above, § 25). Therefore, the Court rejects the applicant's claim for pecuniary damage.
24.
The Court also considers that the applicant company undoubtedly sustained non-pecuniary damage as a result of the quashing of the final decision of 6 February 2003. The particular amount claimed is, however, excessive. Making its assessment on an equitable basis, the Court awards the applicant company EUR 2,000 in respect of non-pecuniary damage.
B.
Costs and expenses
25.
The applicant company also claimed RON 488 for the costs and expenses incurred before the Court. It submitted the receipts for the sums paid for the translation of the documents into English and for the correspondence with the Court.
26.
The Government contested this claim on the ground that it was unsupported by evidence submitted by the applicant company.
27.
According to the Court's case-law, an applicant is entitled to the reimbursement of costs and expenses only in so far as it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and are reasonable as to quantum. In the present case, regard being had to the information in its possession and the above criteria, the Court considers it reasonable to award the sum of EUR 115 for costs and expenses incurred before the Court.
C.
Default interest
28.
The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.
1.
Declares
the complaint under Article 6 § 1 of the Convention admissible;
2.
Holds
that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;
3.
Holds
that there is no need to examine the admissibility or merits under Article 13;
4.
Holds
(a)
that the respondent State is to pay the applicant company, within three months of the date on which the judgment becomes final in accordance with Article
44
§
2 of the Convention, EUR 2,000 (two thousand euros) in respect of non-pecuniary damage and EUR 115 (one hundred and fifteen euros) for costs and expenses;
(b)
that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;
5.
Dismisses
the remainder of the applicant company's claim for just satisfaction.
Done in English, and notified in writing on 23 March 2010, pursuant to Rule 77
§§ 2 and 3 of the Rules of Court.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Registrar
President