ALECU c. ROUMANIE

Faptele cazului, așa cum au fost prezentate de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamanții, soț și soție, erau cei doi asociați ai societății comerciale Alergo SA ("societatea A."). 1. Originea dosarului

La 18 octombrie 1993, reclamanții au încheiat, ca achiziționari, un precontract de vânzare a unui teren cu C.G. și C.E., în care prețul de vânzare a fost fixat la 49.500.000 lei români (ROL).

În aceeași zi, un contract de vânzare în formă autentică a fost încheiat în fața notarului între aceleași părți pentru același teren. Cu această ocazie, pentru a reduce suma de taxe pe care achiziționarii trebuiau să o plătească statului, reclamanta a declarat în fața notarului că prețul de vânzare al terenului era de 1.000.000 ROL.

În anii 1994 și 1995, reclamanții au construit pe terenul achiziționat un spațiu comercial de aproximativ 2.000 m², aparținând societății A. 2. Procedura penală împotriva reclamantei a) Trimiterea în judecată a reclamantei

La 11 octombrie 1994, vânzătorul C.G. s-a adresat poliției cu o plângere penală împotriva reclamanților, acuzîndu-i de înșelăciune, pentru nepachetarea preț integral prevăzut în precontractul de vânzare încheiat la 18 octombrie 1993 (§5 de mai sus).

După o investigație, poliția a constatat că un contract de vânzare cu simulare de preț a fost încheiat între părți, ceea ce a cauzat statului un prejudiciu de 10.863.160 ROL, reprezentând diferența de taxă neplătită. Urmărirea penală a fost inițiată la o dată neprecizată împotriva reclamanților și a vânzătorilor C.G. și C.E.

Printr-un rechizitoriu din 28 decembrie 1995, procuratura de lângă tribunalul județean Vrancea a ordonat trimiterea în judecată a reclamantei sub acuzația de falsă declarație, fals intelectual și înșelăciune în convenții. I se reprochau că, la 18 octombrie 1993, a declarat în fața notarului un preț de vânzare mai mic decât cel convenit între părți, cu scopul de a reduce valoarea obiectului contractului și, în consecință, suma taxelor pe care trebuia s-o plătească statului.

Prin același rechizitoriu, după ce a stabilit că vânzătorii și reclamantul au acționat de bună credință la încheierea contractului de vânzare, procuratura a încheiat urmărirea penală inițiată împotriva lor.

Nici Hotărârea Generală a Finanțelor Publice, nici C.G. sau C.E. nu s-au constituit ca parte civilă în procedură. b) Procedura penală în fața jurisdicțiilor judiciare ordinare

Printr-o sentință din 11 februarie 1997, tribunalul de primă instanță de Focșani l-a absolut pe reclamant de acuzații pentru care era urmăresc și i-a impus o amendă administrativă.

Procuratura de lângă tribunalul de primă instanță de Focșani a apelat, susținând că reclamanta a fost absolut pe nedrept, ținând seama de pericolul social pe care îl reprezentau faptele imputate și suma ridicată a prejudiciului cauzat statului. A notat de asemenea că jurisdicția penală trebuia să se pronunțe din oficiu asupra aspectului civil al dosarului, să anuleze contractele ilegale și să condamne interesata la repararea prejudiciului cauzat statului.

Printr-o hotărâre din 2 iulie 1997, tribunalul județean Vrancea a admis apelul procuraturii și a trimis dosarul pentru judecată în fața tribunalului de primă instanță, pe motiv că existau contradicții între motivele și dispozitivul sentinței cu privire la baza juridică a absolvirii interesatei.

Printr-o sentință din 18 februarie 1998, tribunalul de primă instanță de Focșani, bazând-se pe art. 10 litera b1 din codul de procedură penală (CPP) și art. 18/1 din codul penal (CP) combinate, l-a absolut pe reclamant de toate acuzațiile. A apreciat că din probele din dosar rezultă că reclamanta a comis faptele imputate, dar că, ținând seama de leziunea minimă adusă valorilor sociale, convenia s-o absolută pe motiv că faptele imputate nu prezentau gradul de pericol social al unui delict.

Asupra aspectului civil al dosarului, tribunalul de primă instanță a anulat parțial contractul de vânzare încheiat la 18 octombrie 1993 în partea care privea prețul de vânzare simulat. A condamnat de asemenea pe reclamant să plătească ministerului Finanțelor suma de 10.863.160 ROL, la titlu de daune și prejudicii civile, reprezentând diferența de taxă neplătită.

La 31 martie 1998, Ordonanța Guvernului n. 12/1998 asupra drepturilor de timbru versate pentru activitatea notarială a intrat în vigoare ("OG n. 12/1998"). Conform art. 6 §§ 1 și 2 ale acestei ordonanțe, contractele de vânzare cu simulare de preț au fost lovite de nulitate (§36 de mai jos).

Procuratura de lângă tribunalul de primă instanță de Focșani și reclamanta au apelat sentința din 18 februarie 1998 menționată mai sus. Procuratura a cerut condamnarea penală a reclamantei și anularea integrală a contractului de vânzare încheiat la 18 octombrie 1993.

Printr-o hotărâre din 10 iulie 1998, tribunalul județean Vrancea a admis apelul procuraturii, a cass-o sentința din primă instanță și a condamnat interesata la o pedeapsă de un an de închisoare cu suspendare pentru delictul de înșelăciune în paguba avutului public. A condamnat de asemenea pe reclamant pentru falsă declarație și pentru fals intelectual la pedepse de patru și șase luni de închisoare. A constatat totuși că aceste din urmă pedepse au fost grațiate. Cu privire la aspectul civil al dosarului, tribunalul județean a confirmat sentința din primă instanță.

Procuratura de lângă tribunalul județean Vrancea a formulat o cale de atac împotriva aspectului civil al hotărârii, cerând anularea integrală a contractului, susținând că acest contract a fost încheiat ca urmare a comiterii unor fapte de natură penală.

Reclamanta a formulat de asemenea o cale de atac cerând absolvierea sa pe baza art. 10 litera b) din CPP, pe motiv că faptele imputate nu constituiau un delict, ci o contravenție.

Printr-o hotărâre definitivă din 26 noiembrie 1998, curtea de apel de Galați a admis parțial căile de atac ale ambelor părți.

Cu privire la aspectul penal al dosarului, curtea de apel a admis parțial calea de atac a reclamantei. După ce a apreciat că faptele imputate interesatei constituiau delictul de înșelăciune, a estimat că pericolul lor social era redus, ceea ce impunea absolvierea reclamantei pe baza art. 10 litera b1) din CPP și 18/1 din CP combinate.

Cu privire la aspectul civil al dosarului, curtea de apel a admis apelul procuraturii. Bazând-se pe art. 346 § 2 și 348 din CPP, curtea de apel a apreciat că era competentă să hotărască din oficiu asupra aspectului civil al dosarului și să condamne acuzata la repararea prejudiciului cauzat de faptele imputate. Făcând apoi referință la art. 6 al OG n. 12/1998, curtea de apel a anulat integral precontractul și contractul de vânzare încheiate la 18 martie 1993. Bazând-se pe art. 47 § 3 din CPP, curtea de apel a condamnat reclamanta să plătească Direcției Generale a Finanțelor Publice suma de 10.863.160 ROL, la titlu de daune și prejudicii civile. c) Procedura în fața Curții Supreme de Justiție

La 24 februarie 1999, reclamanta a cerut Procurorului General al României ("Procurorul General") să formuleze o cale de atac în anulare împotriva aspectului civil al hotărârii definitive din 26 noiembrie 1998 menționată mai sus. Susținea, între altele, că pentru a anula contractul și precontractul de vânzare litigioase, curtea de apel a făcut o aplicație retroactivă a OG n. 12/1998. În consecință, a aplicat o sancțiune civilă - nulitatea contractelor - care nu era prevăzută de lege la momentul încheeirii contractelor litigioase. Susținea de asemenea că curtea de apel nu ar fi trebuit să anuleze contractele, în măsura în care aceste contracte nu au cauzat nici un prejudiciu lui C.G. și C.E., care, de altfel, nu s-au constituit ca parte civilă în procedură.

În 2000, Procurorul General a admis cererea reclamantei și a sesizat Curtea Supremă de Justiție cu o cale de atac în anulare împotriva hotărârii definitive din 26 noiembrie 1998 a curții de apel de Galați. Susținea că faptele imputate reclamantei trebuiau să primească calificarea juridică de contravenție și nu de delict, ceea ce trebuia să conducă jurisdicția supremă să schimbe baza juridică a absolvirii interesatei. În consecință, trebuia de asemenea să constate că nu era competentă pentru a hotărî asupra aspectului civil al dosarului.

La 10 octombrie 2000, Curtea Supremă de Justiție a admis calea de atac în anulare așa cum a fost formulată de Procurorul General. Dezbaterile au avut loc în aceeași zi. Printr-o hotărâre definitivă din 24 octombrie 2000, pusă în redactare la 3 mai 2001, Curtea Supremă de Justiție a respins ca neîntemeiat calea de atac în anulare, pe motiv că faptele imputate reclamantei au fost corect calificate ca delicte și că curtea de apel a hotărât cu dreptate absolvierea interesatei pe baza art. 10 litera b1) din CPP. 3. Procedurile civile pentru restituirea părților în situația anterioară încheierii contractelor din 18 martie 1993 a) Cu privire la terenul care face obiectul contractului de vânzare din 18 martie 1993

Printr-o sentință definitivă din 1 iunie 2000, tribunalul de primă instanță de Focșani a admis acțiunea vânzătorilor C.G. și C.E. împotriva reclamanților tendincă la reivindicarea terenului care a făcut obiectul contractului de vânzare.

La 17 ianuarie 2002, C.G. și C.E. au vândut terenul lui P.

C.G. și C.E. au cerut tribunalului de primă instanță de Focșani executarea sentinței definitive din 1 iunie 2000. Reclamanții au formulat o contestație la execuție în cadrul căreia au cerut restituirea prețului de vânzare pe care l-au plătit pentru terenul în cauză și recunoașterea unui drept de retenție în favoarea lor asupra terenului.

Printr-o hotărâre definitivă din 17 februarie 2003, tribunalul județean Vrancea a admis parțial acțiunea reclamanților, a condamnat C.G. și C.E. să le restituie prețul plătit pentru teren și a respins cererea privind dreptul de retenție. Reclamanții indică faptul că, deși au inițiat o procedură pentru a obține executarea hotărârii definitive din 17 februarie 2003, nu au putut obține restituirea prețului plătit din cauza insolvabilității debitorilor.

Printr-o hotărâre definitivă din 24 ianuarie 2006, curtea de apel de Galați a respins acțiunea inițiată de reclamanți împotriva C.G., C.E. și P. în anulare a contractului de vânzare din 17 ianuarie 2002. b) Cu privire la imobilul construit pe terenul în cauză

Procedura de faliment a fost deschisă împotriva societății Alegro SA. Imobilul construit de reclamanți pe terenul în cauză a fost înscris în patrimoniul societății Alegro și a fost vândut în cadrul procedurii de faliment lui P., la 14 iulie 2004. B. Dreptul intern relevant

Articolele relevante din codul de procedură penală, așa cum a fost în vigoare la momentul faptelor, se citesc după cum urmează: Art. 10 "Acțiunea penală (...) nu mai poate fi urmărită dacă: (...) b) faptele nu sunt prevăzute de legea penală; b1) faptele nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni." Art. 346 "2. Când tribunalul pronunță o absolviire bazată pe art. 10 alinea (1) litera b1 (...) poate ordona repararea prejudiciului material și moral, conform dispozițiilor legii civile." Art. 348 "Chiar dacă nu există constituire de parte civilă în procedură, tribunalul (...) se pronunță asupra restituției unui bun, asupra anulării totale sau parțiale a unui act scris și asupra restabilirii situației existente anterior delictului."

Articolul relevant din codul penal a fost redactat după cum urmează: Art. 18/1 "(1) Nu constituie infracțiune actul pedepsit de legea penală, dacă nu prezintă gradul de gravitate necesar pentru existența unei infracțiuni și este manifest lipsit de importanță din cauza leziunii minime aduse uneia din valorile protejate de legea penală și a conținutului concret al acestuia (...)"

La 31 martie 1998, Ordonanța Guvernului n. 12/1998 asupra drepturilor de timbru versate pentru activitatea notarială a intrat în vigoare. Conform art. 6 §§ 1 și 2 ale acestei ordonanțe, vânzarea cu simulare de preț încheiat cu scopul de a reduce taxele plătibile statului era lovită de nulitate. Această nulitate afecta atât actul autentic cât și actul "ascuns" semnat de părți. PRETENȚIILE

Invocând art. 6 din Convenție, reclamanții se plânge: a) de aplicarea retroactivă a dispozițiilor OG n. 12/1998; b) de interpretarea faptelor și calificarea juridică a acestora de către jurisdicțiile naționale; c) de durata procedurii penale pe care o consideră derezonabilă.

Invocând art. 1 al Protocolului n. 1 la Convenție, se plânge de o leziune a dreptului lor la respect al bunurilor din cauza anulării contractelor încheiate la 18 martie 1993. Susțin mai în special următoarele aspecte: a) că pentru a anula contractele menționată, curtea de apel a făcut o aplicație retroactivă a OG n. 12/1998. În consecință, sancțiunea civilă aplicată vânzării cu simulare de preț a fost în caz mai gravă (anularea contractului) decât cea existând la momentul încheierii contractelor (opozabilitate doar față de terți). b) că curtea de apel nu ar fi trebuit să procedeze la repararea din oficiu a prejudiciului civil în favoarea vânzătorilor și deci la anularea contractelor, în măsura în care vânzarea simulată nu a cauzat nici un prejudiciu vânzătorilor și nu s-au constituit ca parte civilă în procedură.

Pe baza art. 7 din Convenție, reclamanta se plânge că jurisdicțiile interne nu au fost coerente cu privire la calificarea juridică a faptelor, și anume dacă erau sau nu sancționate de legea penală.

Citând art. 4 al Protocolului n. 7 la Convenție, reclamanta constată că a fost pedepsită de două ori: mai întâi prin condamnarea sa la plata taxelor neplătite statului și apoi prin anularea contractelor încheiate între părți.

Referindu-se în sfârșit la art. 8 din Convenție, reclamanții se plânge că din cauza acestei proceduri, viața lor de familie a fost afectată pe plan emocional și material. ÎN DROIT A. Cu privire la pretențiile din art. 6 § 1 din Convenție

Invocând art. 6 din Convenție, reclamanții se plânge că în hotărârea sa definitivă din 26 noiembrie 1998, curtea de apel de Galați a pronunțat din oficiu anularea contractelor încheiate la 18 martie 1993, prin aplicarea art. 6 al ordonanței Guvernului n. 12/1998 ("OG n. 12/1998") asupra drepturilor de timbru versate pentru activitatea notarială, dispoziție legală care nu era în vigoare la momentul încheierii acestor contracte. Denunță de asemenea modul în care jurisdicțiile interne au interpretat faptele și durata procedurii pe care o consideră derezonabilă. Art. 6 § 1 din Convenție se citește după cum urmează în părțile sale relevante: "Toți persoana are drept ca cauza sa să fie audiat în mod echitabil (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...) care va decide, fie contestațiilor asupra drepturilor și obligațiilor sale de caracter civil, fie fondurilor oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva sa." 1. Pretențiile ridicate de reclamant

Curtea constată de la început că în măsura în care reclamantul nu a fost parte a procedurii penale nici, evident, al aspectului civil al acesteia, nu poate pretinde că este victimă a încălcărilor alergate. Rezultă că pretențiile sale sunt incompatibile ratione personae cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 § 3 (a) și trebuie respinse în aplicarea art. 35 § 4. 2. Pretențiile ridicate de reclamantă

Cu privire la pretenția reclamantei privind aplicarea retroactivă a OG n. 12/1998, Curtea consideră că în starea actuală a dosarului nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acesteia și apreciază necesar să comunice această parte a cererii guvernului defender conform art. 54 § 2 b) din regulamentul său.

Cu privire la modul în care jurisdicțiile interne au calificat faptele, Curtea reamintește că sarcina sa unică, conform art. 19 din Convenție, este să asigure respectarea angajamentelor care rezultă din Convenție pentru părțile contractante. În particular, nu-i revine să cunoască de erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanță internă, sau să-și substituie propria apreciere cu cea a jurisdicțiilor naționale, cu excepția și în măsura în care aceste erori ar fi putut prejudicia drepturile și libertățile salvguvarte de Convenție (Teixeira de Castro c. Portugalia, 9 iunie 1998, art. 34, Colecția hotărârilor și deciziilor 1998-IV). Sau, din piesele din dosar, nici o aparență de arbitrariu nu este descoperit în modul în care jurisdicțiile interne au interpretat probele și dreptul aplicabil. Rezultă că această pretenție este manifest neîntemeiată și trebuie respinsă în aplicarea art. 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție.

Cu privire la durata procedurii penale, Curtea constată că aceasta a început în caz la 11 octombrie 1994, data depunerii plângerii penale împotriva reclamantei și s-a încheiat, inițial, prin hotărârea definitivă a curții de apel de Galați din 26 noiembrie 1998. Chiar dacă a fost redeschisă ulterior la 10 octombrie 2000, prin acceptarea, de către Curtea Supremă de Justiție, a cererii de cale de atac în anulare a Procurorului General, a fost definitivă închisă prin hotărârea definitivă a acestei din urmă jurisdicții din 24 octombrie 2000. A durat deci aproximativ patru ani și doi luni pentru patru grade de jurisdicție, perioadă care nu este derezonabilă, ținând seama de jurisprudența Curții în materie de durată a unei proceduri penale nici civile (Reiner și alții c. România, n. 1505/02, art. 60, 27 septembrie 2007). Rezultă că această pretenție este de asemenea manifest neîntemeiată și trebuie respinsă în aplicarea art. 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție. B. Cu privire la pretenția din art. 1 al Protocolului n. 1 la Convenție

Reclamanții se plânge de o leziune a dreptului lor la respect al bunurilor din cauza anulării contractelor încheiate la 18 martie 1993, printr-o aplicație retroactivă a OG n. 12/1998. Invocă art. 1 al Protocolului n. 1 la Convenție, redactat după cum urmează: "Toți persoană fizică sau morală are drept la respect al bunurilor sale. Nicio persoană nu poate fi privată de proprietate decât din cauze de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Prevederile anterioare nu prejudiciază dreptul pe care-l posedă statele de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor." 1. Pretenție ridicată de reclamant

Curtea constată că reclamantul nu a fost parte a procedurii interne care a dus la anularea contractelor litigioase. Ținând seama că ingerința alegată în dreptul său de proprietate este realizată în caz prin hotărârea definitivă din 26 noiembrie 1998 a curții de apel de Galați împotriva căreia nu dispunea de nici o cale de recurs extraordinar, Curtea apreciază că interesatul ar fi trebuit s-o sesizeze cu această pretenție într-un termen de șase luni de la hotărârea definitivă precitată. Sau, reclamantul a sesizat Curtea doar la 24 aprilie 2001. Rezultă că această pretenție este tardivă și trebuie respinsă în aplicarea art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție. 2. Pretenție ridicată de reclamantă

Cu privire la pretenția reclamantei privind anularea contractelor litigioase ca urmare a unei aplicații retroactive a legii interne, Curtea consideră că în starea actuală a dosarului nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acesteia și apreciază necesar să comunice această parte a cererii guvernului defender conform art. 54 § 2 b) din regulamentul său. C. Cu privire la pretenția din art. 7 din Convenție

Citând art. 7 din Convenție, reclamanta apreciază că jurisdicțiile interne nu au fost coerente cu privire la calificarea juridică a faptelor și denunță anularea contractelor litigioase. Art. 7 din Convenție este redactat după cum urmează: "1. Nicio persoană nu poate fi condamnată pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracțiune conform dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se aplică nici o pedeapsă mai grea decât cea care era aplicabilă în momentul în care infracțiunea a fost comisă. 2. Prezentul articol nu va prejudicia judecata și pedepsirea unei persoane vinovate pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, era infracțiune conform principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate."

Curtea consideră că în starea actuală a dosarului nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestei pretenții și apreciază necesar să comunice această parte a cererii guvernului defender conform art. 54 § 2 b) din regulamentul său. D. Cu privire la celelalte pretenții

Invocând art. 4 al Protocolului n. 7 la Convenție, reclamanta se plânge că a fost pedepsită de două ori: mai întâi prin condamnarea sa la plata taxelor neplătite statului și apoi prin anularea contractelor încheiate între părți. Referindu-se la art. 8 din Convenție, reclamanții se plânge că din cauza acestei proceduri, viața lor de familie a fost afectată.

Ținând seama de totalitatea elementelor de care dispune și în măsura în care este competentă pentru a cunoaște de alegațiile formulate, Curtea nu a relevat nici o aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de articolele Convenției. De aceea, aceste pretenții trebuie respinse ca fiind manifest neîntemeiete în aplicarea art. 35 §§ 3 (a) și 4 ale Convenției. Din aceste considerente, Curtea, cu unanimitate, Amână examinarea pretențiilor reclamantei din art. 6 § 1 din Convenție privitor la aplicarea în caz a OG n. 12/1998, din art. 7 din Convenție precum și din art. 1 al Protocolului n. 1; Declară cererea inadmisibilă pentru restul. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte Aproximativ 29.900 de dolari americani (USD) la momentul faptelor. Aproximativ 600 USD la momentul faptelor.

Les requérants, M. Stelian Alecu et M me Ecaterina Alecu, sont des ressortissants roumains, nés en 1957 et résidant à Focșani en Roumanie. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

Les requérants, mari et femme, étaient les deux associés de la société commerciale Alergo SA (« la société A. »). 1. La genèse de l’affaire

Le 18 octobre 1993, les requérants conclurent, en qualité d’acheteurs, un avant-contrat de vente d’un terrain avec C.G. et C.E., dans lequel le prix de vente fut fixé à 49 500 000 lei roumains (ROL) [1] .

Le même jour, un contrat de vente en forme authentique fut conclu devant notaire entre les mêmes parties pour le même terrain. A cette occasion, afin de diminuer le montant des taxes que les acheteurs devaient verser à l’État, la requérante déclara devant le notaire que le prix de vente du terrain était de 1 000 000 ROL [2] .

Dans les années 1994 et 1995, les requérants firent construire sur le terrain acheté un espace commercial d’environ 2 000 m², appartenant à la société A. 2. La procédure pénale contre la requérante a) Le renvoi en jugement de la requérante

Le 11 octobre 1994, le vendeur C.G. saisit la police d’une plainte pénale contre les requérants, en les accusant de tromperie, faute pour ces derniers de lui avoir payé le prix intégral prévu dans l’avant-contrat de vente conclu le 18 octobre 1993 (paragraphe 5 ci-dessus).

A la suite d’une enquête, la police constata qu’un contrat de vente par simulation du prix avait été conclu entre les parties, ce qui avait causé à l’État un préjudice de 10 863 160 ROL, représentant la différence de taxe non payée. Des poursuites pénales furent entamées à un date non précisée contre les requérants et les vendeurs C.G. et C.E.

Par un réquisitoire du 28 décembre 1995, le parquet près le tribunal départemental de Vrancea ordonna le renvoi de la requérante en jugement, des chefs de fausse déclaration, de faux intellectuel et de tromperie dans les conventions. Il lui était reproché d’avoir, le 18 octobre 1993, déclaré devant le notaire un prix de vente plus bas que celui convenu entre les parties dans le but de diminuer la valeur de l’objet du contrat et, par conséquent, le montant des taxes qu’elle devait verser à l’État.

Par le même réquisitoire, après avoir établi que les vendeurs et le requérant avaient été de bonne foi lors de la conclusion du contrat de vente, le parquet cessa les poursuites pénales entamées contre eux.

Ni la Direction générale des finances publiques, ni C.G. ou C.E. ne se constituèrent parties civiles dans la procédure. b) La procédure pénale devant les juridictions judiciaires ordinaires

Par un jugement du 11 février 1997, le tribunal de première instance de Focșani relaxa la requérante des chefs d’accusations pour lesquels elle était poursuivie et lui infligea une amende administrative.

Le parquet près le tribunal de première instance de Focșani interjeta appel, en faisant valoir que la requérante avait été relaxée à tort, compte tenu du danger social que représentaient les faits reprochés et du montant élevé du préjudice causé à l’État. Il releva également que la juridiction pénale devait se prononcer d’office sur le volet civil de l’affaire, annuler les contrats illégaux et condamner l’intéressée à réparer le préjudice causé à l’État.

Par un arrêt du 2 juillet 1997, le tribunal départemental de Vrancea accueillit l’appel du parquet et renvoya l’affaire pour jugement devant le tribunal de première instance, au motif qu’il y avait des contradictions entre les motifs et le dispositif du jugement quant au fondement juridique de la relaxe de l’intéressée.

Par un jugement du 18 février 1998, le tribunal de première instance de Focșani, se fondant sur les articles 10 lettre b 1 du code de procédure pénale (« CPP ») et 18 1 du code pénal (« CP ») combinés, acquitta la requérante de tous les chefs d’accusation. Il jugea qu’il ressortait des preuves du dossier que la requérante avait commis les faits reprochés, mais que, compte tenu de l’atteinte minimale portée aux valeurs sociales, il convenait de la relaxer au motif que les faits reprochés ne présentaient pas le degré de danger social d’un délit.

Sur le volet civil de l’affaire, le tribunal de première instance annula partiellement le contrat de vente conclu le 18 octobre 1993 dans sa partie concernant le prix de vente simulé. Il condamna également la requérante à verser au ministère des Finances la somme de 10 863 160 ROL, au titre de dédommagements civils, représentant la différence de taxe non payée.

Le 31 mars 1998, l’Ordonnance du Gouvernement n o 12/1998 sur les droits de timbre versés pour l’activité notariale entra en vigueur (« l’OG n o 12/1998 »). Selon l’article 6 §§ 1 et 2 de cette ordonnance, les contrats de vente avec simulation de prix étaient frappés de nullité (paragraphe 36 ci­dessous).

Le parquet près le tribunal de première instance de Focșani et la requérante formèrent appel contre le jugement du 18 février 1998 susmentionné. Le parquet demanda la condamnation pénale de la requérante et l’annulation intégrale du contrat de vente conclu le 18 octobre 1993.

Par un arrêt du 10 juillet 1998, le tribunal départemental de Vrancea fit droit à l’appel du parquet, cassa le jugement rendu en première instance et condamna l’intéressée à une peine d’un an de prison avec sursis pour le délit de tromperie au détriment du patrimoine public ( înșelăciune în paguba avutului public ). Il condamna également la requérante pour fausse déclaration et pour faux intellectuel à des peines de quatre et six mois de prison. Il constata toutefois que ces dernières peines étaient graciées. Quant au volet civil de l’affaire, le tribunal départemental confirma le jugement rendu en première instance.

Le parquet près le tribunal départemental de Vrancea forma un recours contre le volet civil de l’arrêt, en demandant l’annulation intégrale du contrat, en faisant valoir que ce contrat avait été conclu à la suite de l’accomplissement des faits de nature pénale.

La requérante forma également un recours en demandant sa relaxe sur le fondement de l’article 10 lettre b) du CPP, au motif que les faits reprochés ne constituaient pas un délit, mais une contravention.

Par un arrêt définitif du 26 novembre 1998, la cour d’appel de Galați fit droit partiellement aux recours des deux parties.

Quant au volet pénal de l’affaire, la cour d’appel fit partiellement droit au recours de la requérante. Après avoir jugé que les faits reprochés à l’intéressé constituaient le délit de tromperie, elle estima que leur danger social était réduit, ce qui imposait l’acquittement de la requérante sur le fondement de l’article 10 lettre b 1 ) du CPP et 18 1 du CP combinés.

Quant au volet civil de l’affaire, la cour d’appel fit droit à l’appel du parquet. Se fondant sur les articles 346 § 2 et 348 du CPP, la cour d’appel jugea qu’elle était compétente pour trancher d’office le volet civil de l’affaire et condamner l’accusée à réparer le préjudice causé par les faits reprochés. Se référant ensuite à l’article 6 de l’OG n o 12/1998, la cour d’appel annula intégralement l’avant-contrat et le contrat de vente conclus le 18 mars 1993. Se fondant sur l’article 47 § 3 du CPP, la cour d’appel condamna la requérante à verser à la Direction générale des finances publiques la somme de 10 863 160 ROL, au titre de dédommagements civils. c) La procédure devant la Cour suprême de Justice

Le 24 février 1999, la requérante demanda au Procureur général de Roumanie (« le Procureur général ») de former un recours en annulation contre le volet civil de l’arrêt définitif du 26 novembre 1998 susmentionné. Elle faisait valoir, entre autres, qu’afin d’annuler le contrat et l’avant-contrat de vente litigieux, la cour d’appel avait fait une application rétroactive de l’OG n o 12/1998. Par conséquent, elle avait appliqué une sanction civile – la nullité des contrats– qui n’était pas prévue par la loi lors de la conclusion des contrats litigieux. Elle faisait également valoir que la cour d’appel n’aurait pas dû annuler les contrats, dans la mesure où ces contrats n’avaient produit aucun préjudice à C.G. et à C.E., qui ne s’étaient d’ailleurs pas constitués partie civile dans la procédure.

En 2000, le Procureur général accueillit la demande de la requérante et saisit la Cour suprême de Justice d’un recours en annulation contre l’arrêt définitif du 26 novembre 1998 de la cour d’appel de Galați. Il faisait valoir que les faits reprochés à la requérante devaient recevoir la qualification juridique de contravention et non pas de délit, ce qui devait conduire la juridiction suprême à changer le fondement juridique de la relaxe de l’intéressée. Par conséquent, elle devait également constater qu’elle n’était pas compétente pour trancher le volet civil de l’affaire.

Le 10 octobre 2000, la Cour suprême de Justice accueillit le recours en annulation tel que formulé par le Procurer général. Les débats eurent lieu le même jour. Par un arrêt définitif du 24 octobre 2000, mis au net le 3 mai 2001, la Cour suprême de Justice rejeta comme mal fondé le recours en annulation, au motif que les faits reprochés à la requérante avaient été correctement qualifiés de délits et que la cour d’appel avait à bon droit relaxé l’intéressée sur le fondement de l’article 10 lettre b 1 ) du CPP. 3. Les procédures civiles pour remettre les parties dans la situation antérieure à la conclusion des contrats du 18 mars 1993 a) Quant au terrain faisant l’objet du contrat de vente du 18 mars 1993

Par un jugement définitif du 1 er juin 2000, le tribunal de première instance de Focșani fit droit à l’action des vendeurs C.G. et C.E. contre les requérants tendant à la revendication du terrain qui avait fait l’objet du contrat de vente.

Le 17 janvier 2002, C.G. et C.E. vendirent le terrain à P.

C.G. et C.E. demandèrent au tribunal de première instance de Focșani la mise à exécution du jugement définitif du 1 er juin 2000. Les requérants formèrent une contestation à l’exécution dans le cadre de laquelle ils demandèrent la restitution du prix de vente qu’ils avaient versé pour le terrain en cause et la reconnaissance d’un droit de rétention en leur faveur sur le terrain.

Par un arrêt définitif du 17 février 2003, le tribunal départemental de Vrancea fit partiellement droit à l’action des requérants, condamna C.G. et C.E. à leur restituer le prix payé pour le terrain et rejeta la demande concernant le droit de rétention. Les requérants indiquent que, bien qu’ils aient entamé une procédure pour obtenir l’exécution de l’arrêt définitif du 17 février 2003, ils n’avaient pas pu obtenir la restitution du prix versé en raison de l’insolvabilité des débiteurs.

Par un arrêt définitif du 24 janvier 2006, la cour d’appel de Galați rejeta l’action engagée par les requérants contre C.G., C.E. et P. en annulation du contrat de vente du 17 janvier 2002. b) Quant à l’immeuble bâti sur le terrain en cause

La procédure de faillite fut ouverte contre la société Alegro SA. L’immeuble bâti par les requérants sur le terrain en cause fut inscrit dans le patrimoine de la société Alegro et fut vendu dans le cadre de la procédure de faillite à P., le 14 juillet 2004. B. Le droit interne pertinent

Les articles pertinents du code de procédure pénale, tel qu’en vigueur à l’époque des faits, se lisent ainsi : Article 10 « L’action pénale (...) ne peut plus être poursuivie si : (...) b) les faits ne sont pas prévus par la loi pénale ; b 1 ) les faits ne présentent pas le danger social d’une infraction. » Article 346 « 2. Lorsque le tribunal prononce un acquittement fondé sur l’article 10 alinéa (1) lettre b 1 (...) il peut ordonner la réparation du préjudice matériel et moral, selon les dispositions de la loi civile. » Article 348 « Même s’il n’y a pas de constitution de partie civile dans la procédure, le tribunal (...) se prononce sur la restitution d’un bien, sur l’annulation totale ou partielle d’un écrit et sur le rétablissement de la situation existant antérieurement au délit. »

L’article pertinent du code pénal était libellé comme suit : Article 18 1 « (1) Ne constitue pas une infraction l’acte réprimé par la loi pénale, s’il ne présente pas le degré de gravité requis pour l’existence d’une infraction, et est manifestement dépourvu d’importance en raison de l’atteinte minimale à l’une des valeurs protégées par la loi pénale, et de son contenu concret (...)

Le 31 mars 1998, l’Ordonnance du Gouvernement n o 12/1998 sur les droits de timbre versés pour l’activité notariale entra en vigueur. Selon l’article 6 §§ 1 et 2 de cette ordonnance, la vente par simulation du prix conclue dans le but de diminuer les taxes à verser à l’État était frappée par la nullité. Cette nullité touchait tant l’acte authentique que l’acte « caché » signé par les parties. GRIEFS

Invoquant l’article 6 de la Convention, les requérants se plaignent : a) de l’application rétroactive des dispositions de l’OG n o 12/1998 ; b) de l’interprétation des faits et de leur qualification juridique par les juridictions nationales ; c) de la durée de la procédure pénale qu’ils estiment déraisonnable.

Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, ils se plaignent d’une atteinte à leur droit au respect des biens en raison de l’annulation des contrats conclus le 18 mars 1993. Ils font valoir plus particulièrement les aspects suivants : a) qu’afin d’annuler les contrats susmentionnés, la cour d’appel a fait une application rétroactive de l’OG n o 12/1998. Par conséquent, la sanction civile appliquée à la vente avec simulation du prix a été en l’espèce plus lourde (annulation du contrat) que celle existant lors de la conclusion des contrats (inopposabilité à l’égard des tiers). b) que la cour d’appel n’aurait pas dû procéder à la réparation d’office du préjudice civil en faveur des vendeurs et donc à l’annulation des contrats, dans la mesure où la vente simulée n’avait causé aucun préjudice aux vendeurs, et où ils ne s’étaient pas constitués partie civile dans la procédure.

Sur le terrain de l’article 7 de la Convention, la requérante se plaint de ce que les juridictions internes n’ont pas été cohérentes sur la qualification juridique des faits, à savoir s’ils étaient ou non sanctionnés par la loi pénale.

Citant l’article 4 du Protocole n o 7 à la Convention, la requérante relève qu’elle a été punie deux fois : d’abord par sa condamnation à verser les taxes non payés à l’État et ensuite par l’annulation des contrats conclus entre les parties.

Se référant enfin à l’article 8 de la Convention, les requérants se plaignent de ce qu’en raison de cette procédure, leur vie de famille a été affectée sur le plan émotionnel et matériel. EN DROIT A. Sur les griefs tirés de l’article 6 § 1 de la Convention

Invoquant l’article 6 de la Convention, les requérants se plaignent de ce que dans son arrêt définitif du 26 novembre 1998, la cour d’appel de Galați a prononcé d’office l’annulation des contrats conclus le 18 mars 1993, en faisant application de l’article 6 de l’ordonnance du Gouvernement n o 12/1998 (« l’OG n o 12/1998 ») sur les droits de timbre versés pour l’activité notariale, disposition légale qui n’était pas en vigueur lors de la conclusion desdits contrats. Ils dénoncent également la manière dont les juridictions internes ont interprété les faits et la durée de la procédure qu’ils estiment déraisonnable. L’article 6 § 1 de la Convention se lit ainsi dans ses parties pertinentes : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. » 1. Griefs soulevés par le requérant

La Cour note d’emblée que dans la mesure où le requérant n’a pas été partie à la procédure pénale ni, bien évidemment, au volet civil de celle-ci, il ne peut pas se prétendre victime des violations alléguées. Il s’ensuit que ses griefs sont incompatibles ratione personae avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 (a) et doivent être rejetés en application de l’article 35 § 4. 2. Griefs soulevés par la requérante

Pour ce qui est du grief de la requérante concernant l’application rétroactive de l’OG n o 12/1998, la Cour considère qu’en l’état actuel du dossier, elle n’est pas en mesure de se prononcer sur sa recevabilité et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

Pour ce qui est de la manière dont les juridictions internes ont qualifié les faits, la Cour rappelle qu’elle a pour seule tâche, conformément à l’article 19 de la Convention, d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les parties contractantes. Spécialement, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par un tribunal interne, ou de substituer sa propre appréciation à celle des juridictions nationales, sauf si et dans la mesure où ces erreurs pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention ( Teixeira de Castro c. Portugal , 9 juin 1998, § 34, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ IV ). Or, d’après les pièces du dossier, aucune apparence d’arbitraire n’est décelée dans la manière dont les juridictions internes ont interprété les preuves et le droit applicable. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention.

Pour ce qui est de la durée de la procédure pénale, la Cour note qu’elle a débuté en l’espèce le 11 octobre 1994, date du dépôt de la plainte pénale contre la requérante et a pris fin, dans un premier temps, par l’arrêt définitif de la cour d’appel de Galați du 26 novembre 1998. A supposer même qu’elle a été rouverte ensuite le 10 octobre 2000, par l’acceptation, par la Cour suprême de justice, de la demande de recours en annulation du Procureur général, elle a été définitivement clôturée par l’arrêt définitif de cette dernière juridiction du 24 octobre 2000. Elle a donc duré quatre ans et deux mois environ pour quatre degrés de juridiction, période qui n’est pas déraisonnable, compte tenu de la jurisprudence de la Cour en matière de durée d’une procédure pénale ni civile ( Reiner et autres c. Roumanie , n o 1505/02, § 60, 27 septembre 2007). Il s’ensuit que ce grief est également manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention. B. Sur le grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention

Les requérants se plaignent d’une atteinte à leur droit au respect des biens en raison de l’annulation des contrats conclus le 18 mars 1993, par une application rétroactive de l’OG n o 12/1998. Ils invoquent l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » 1. Grief soulevé par le requérant

La Cour note que le requérant n’a pas été partie à la procédure interne qui a abouti à l’annulation des contrats litigieux. Étant donné que l’ingérence alléguée dans son droit de propriété est réalisée en l’espèce par l’arrêt définitif du 26 novembre 1998 de la cour d’appel de Galați contre lequel il ne disposait d’aucune voie de recours extraordinaire, la Cour estime que l’intéressé aurait dû la saisir de ce grief dans un délai de six mois à partir de l’arrêt définitif précité. Or, le requérant n’a saisi la Cour que le 24 avril 2001. Il s’ensuit que ce grief est tardif et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. 2. Grief soulevé par la requérante

Pour ce qui est du grief de la requérante portant sur l’annulation des contrats litigieux à la suite d’une application rétroactive de la loi interne, la Cour considère qu’en l’état actuel du dossier, elle n’est pas en mesure de se prononcer sur sa recevabilité et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement. C. Sur le grief tiré de l’article 7 de la Convention

Citant l’article 7 de la Convention, la requérante estime que les juridictions internes n’ont pas été cohérentes quant à la qualification juridique des faits et dénonce l’annulation des contrats litigieux. L’article 7 de la Convention est ainsi libellé : « 1. Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d’après le droit national ou international. De même il n’est infligé aucune peine plus forte que celle qui était applicable au moment où l’infraction a été commise. 2. Le présent article ne portera pas atteinte au jugement et à la punition d’une personne coupable d’une action ou d’une omission qui, au moment où elle a été commise, était criminelle d’après les principes généraux de droit reconnus par les nations civilisées. »

La Cour considère qu’en l’état actuel du dossier, elle n’est pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement. D. Sur les autres griefs

Invoquant l’article 4 du Protocole n o 7 à la Convention, la requérante se plaint de ce qu’elle a été punie à deux reprises : d’abord par sa condamnation à verser les taxes non payés à l’État et ensuite par l’annulation des contrats conclus entre les parties. Se référant à l’article 8 de la Convention, les requérants se plaignent de ce qu’en raison de cette procédure, leur vie de famille a été affectée.

Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par les articles de la Convention. Dès lors, ces griefs doivent être rejetés comme étant manifestement mal fondés en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen des griefs de la requérante tirés de l’article 6 § 1 de la Convention quant à l’application en l’espèce de l’OG n o 12/1998, de l’article 7 de la Convention ainsi que de l’article 1 du Protocole n o 1 ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président [1] Environ 29 900 dollars américains (USD) à l’époque des faits. [2] Environ 600 USD à l’époque des faits.