Secțiunea a treia Cerere nr. 5051/02 Ecaterina ALECU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 12 martie 2013 într-un comitet compus din Alvina Gyulumyan, președinte, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judecători, și Marialena Tsirli, asistentă de secțiune, având în vedere cererea formulată mai sus la 24 aprilie 2001, Având în vedere decizia parțială din 27 martie 2012, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurenta, dl Ecaterina Alecu, este o resortisantă română născută în 1957 și rezidentă în Focșani. Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul Codrut Balaș, avocat la Focșani. Guvernul român a fost reprezentat de agentul său, dl Catrinel Brumar, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 18 octombrie 1993, reclamanta și soțul ei au încheiat, în calitate de cumpărători, un avans de vânzare a unui teren cu două persoane, în cadrul căruia prețul de vânzare a fost stabilit la 49 500 000 lei românești (ROL). În aceeași zi, s-a încheiat un contract de vânzare în formă autentică între aceleași părți pentru același teren. Cu această ocazie, pentru a reduce valoarea taxelor pe care cumpărătorii trebuiau să le plătească statului, reclamanta a declarat în fața notarului un preț de vânzare mai mic decât cel plătit efectiv. Procedura penală împotriva reclamantei La 11 octombrie 1994, vânzătorul sesizează poliția cu privire la o plângere penală împotriva recurentei și a soțului ei, acuzându-i de înșelăciune, din cauza faptului că aceștia din urmă nu i-au plătit prețul integral prevăzut în contractul de vânzare încheiat la 18 octombrie 1993. În urma unei anchete, poliția a constatat că a fost încheiat un contract de vânzare prin mușamalizare a prețului între părți, ceea ce a cauzat statului un prejudiciu care a reprezentat diferența de taxă neplătită. Printr-un rechizitoriu din 28 decembrie 1995, Parchetul din apropierea tribunalului județean din Vrancea a ordonat trimiterea reclamantei în instanță, a șefilor de declarații false, intelectual fals și înșelăciune în contracte. La 31 martie 1998, la Ordonnance de la Guvern nr. 12/1998 privind drepturile de timbru plătite pentru activitatea notarială a intrat în vigoare ( În conformitate cu art. 6 alineatele (1) și (2) din această ordonanță, contractele de vânzare cu disimulare de prețuri au fost declarate nule. Printr-o hotărâre definitivă din 26 noiembrie 1998, instanța de apel a lui Galați a considerat că faptele reprobabile erau infracțiunea de înșelăciune, dar că, din cauza pericolului lor social redus, redeschiderea sa a fost mai târziu. Ea a tranșat apoi din oficiu partea civilă a cauzei. 12/1998, Curtea a anulat integral contractul de vânzare încheiat la 18 martie 1993 și a condamnat-o și pe reclamantă să plătească despăgubiri civile Direcției Generale Finanțe Publice. Cererea de recurs în anulare 10. La 24 februarie 1999, reclamanta a solicitat procurorului general al României (inclusiv procurorul general) (a) de a introduce o acțiune în anulare împotriva componentei civile a hotărârii definitive din 26 noiembrie 1998 menționate anterior; aceasta a invocat, printre altele, anularea contractului și a celui din urmă în ceea ce privește vânzarea în cauză, instanța de apel a făcut o aplicare retroactivă a contractului nr. 12/1998. 11. La 18 iulie 2000, Parchetul din apropierea Curții Supreme de Justiție a informat reclamanta că o cerere de acțiune în anulare urma să fie formulată împotriva hotărârii definitive din 26 noiembrie 1998 menționată anterior 12. În cererea sa de recurs în anulare prezentată Curții Supreme de Justiție, procurorul general susținea că faptele reproșate recurentei trebuie să primească calificarea juridică de amendă și nu de infracțiune, ceea ce trebuia să determine instanța supremă să schimbe temeiul juridic al relaxării persoanei vizate. Prin urmare, instanța sesizată trebuia să constate, de asemenea, că tribunalele nu erau competente să soluționeze partea civilă a cauzei. 13. La 10 octombrie 2000, dezbaterile au avut loc în fața Curții Supreme de Justiție care a pronunțat cauza în deliberare. printr-o hotărâre definitivă din 24 octombrie La 3 mai 2001, Curtea Supremă de Justiție a respins ca nefondată acțiunea în anulare, motivând că faptele reproșate recurentei fuseseră calificate în mod corespunzător drept infracțiuni și că instanța de judecată a reținut temeiul juridic corect pentru relaxarea din partea reclamantei 14. La 12 noiembrie 1999 și la 9 martie 2000, reclamanta a solicitat procurorului general să formuleze alte acțiuni în anulare împotriva hotărârii definitive din 26 noiembrie 1998 a Tribunalului de apel din Galați. La 31 ianuarie și 20 aprilie 2000, cererile sale au fost respinse, pe motiv că nu a existat motive pentru a formula o astfel de acțiune. GRIFS 15. Invocând art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanta se plânge de aplicarea retroactivă a dispozițiilor din Convenția nr. 12/1998, ceea ce a dus la anularea contractului de vânzare. 16. Pe teren la art. 7 din Convenție, Comisia se plânge că instanțele interne au ezitat cu privire la calificarea juridică a faptelor, și anume dacă acestea erau sancționate sau nu prin legea penală. Acesta susține că hotărârea definitivă în cauza în cauză a fost pronunțată la 26 noiembrie 1998 de către instanța de apel din Galați. Hotărârea din 24 octombrie 2000 a Curții Supreme de Justiție nu poate fi luată în considerare la calcularea termenului de șase luni, în măsura în care este vorba despre o cale de atac extraordinară, de altfel respinsă ca nefondată. În plus, motivele invocate de procurorul general în acțiunea în anulare nu se refereau în niciun fel la obiecțiunile examinate în prezent de Curte. 18. În ceea ce privește hotărârea Öztürk c. Turcia ([GC], nr. 22479/93, CEDH 1999 VI), recurenta consideră că trebuie luată în considerare o cale de atac extraordinară la calcularea termenului de șase luni atunci când a fost exercitată efectiv. 19. Curtea amintește că regula celor șase luni are drept scop să servească securitatea juridică și să se asigure că cauzele care ridică întrebări în temeiul convenției sunt examinate într-un termen rezonabil, evitându-se în același timp autoritățile și alte persoane vizate să fie în incertitudine pentru o lungă perioadă de timp (P.M. c. Regatul Unit (dec.), nr. 6638/03, 24 august 2004 și Bulut și Yavuz c. Turcia (dec.), n 73065/01, 28 mai 2002). Numai acțiunile normale și efective pot fi luate în considerare deoarece un reclamant nu poate amâna termenul strict impus de Convenție prin încercarea de a adresa cereri inoportune unor instanțe sau instituții care nu au autoritatea sau competența necesară pentru a acorda, în temeiul Convenției, o reparație efectivă cu privire la cauza în cauză ( Galstyan c. Armenie, n 26986/03, § 39, 15 noiembrie 2007 și Fernie c. Regatul Unit (dec.), n 14881/04, 5 ianuarie 2006. În plus, Curtea nu are posibilitatea de a nu aplica regula de șase luni (Belaousof și alții c. Grecia, n 66296/01, § 38, 27 mai 2004 20). Curtea observă că, în speță, procedura penală inițiată împotriva recurentei s-a încheiat printr-o hotărâre din 26 noiembrie 1998 a Tribunalului de apel din Galați. Această hotărâre a fost definitivă și nu a fost susceptibilă de o altă cale de atac ordinară. Cu toate acestea, recurenta se adresează de mai multe ori procurorului general al României pentru a-i solicita să formuleze o acțiune în anulare împotriva acestei hotărâri. Procurorul general a sesizat Curtea Supremă de Justiție cu o cerere de acțiune în anulare, cerere respinsă de această ultimă instanță ca fiind neîntemeiată printr-o hotărâre definitivă din 24 octombrie 2000. Curtea reamintește că acțiunea în anulare era la momentul faptei o cale de atac extraordinară : Procurorul General al României mai ales care nu a fost parte la procedură și care are autoritate discreționară să soluționeze o hotărâre definitivă. În exercitarea prerogativelor sale, procurorul general nu a fost obligat în niciun termen. Prin urmare, reclamanta nu avea obligația de a epuiza această cale de atac înainte de a sesiza Curtea ( Williams Regatul Unit (dec.), nr 32567/06, 17 februarie 2009, Gurepka Ucraina, n 61406/00, § 60, 6 septembrie 2005 și Galstyan, citată anterior, § 39. 22. Curtea constată apoi că cererea de acțiune în anulare formulată de procurorul general a fost respinsă ca nefondată, fără a da naștere redeschiderii procedurii (Trandafir c. România (dec.), 31934/04, § 26, 7 septembrie 2010). În plus, nici motivele invocate de procurorul general în cererea sa de acțiune în anulare, nici întrebările examinate de Curtea Supremă pentru a decide temeinicia acestei acțiuni nu se refereau la obiecțiunile invocate în prezent în fața Curții (a se vedea, în acest sens, Sapeian c. Armenia, n 35738/03, § 24, 13 ianuarie 2009 și, contraro Öztürk citată anterior, §§ 24-26). 23.În consecință, Curtea consideră că termenul de șase luni nu poate fi amânat în speță prin depunerea cererii de acțiune în anulare (a se vedea Trandafir menționat anterior și, mutatis mutandis Andrița România , (dec.), 67708/01, 27 ianuarie 2009). În consecință, cererea este tardivă și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Marialena Tsirli Alvina Gyulumyan Grefier Adjunct Președinte
Requête n
o
5051/02
Ecaterina ALECU
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 12 mars 2013 en un comité composé de
:
Alvina Gyulumyan,
présidente,
Kristina Pardalos,
Johannes Silvis,
juges,
et de Marialena Tsirli,
greffière adjointe de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 24 avril 2001,
Vu la décision partielle du 27 mars 2012,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
La requérante, M
me
Ecaterina Alecu, est une ressortissante roumaine née en 1957 et résidant à Focșani. Elle est représentée devant la Cour par M
e
Codruț Balaș, avocat à Focșani.
2.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M
me
Catrinel Brumar, du ministère des Affaires étrangères.
A.
Les circonstances de l’espèce
3.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
1.
La genèse de l’affaire
4.
Le 18 octobre 1993, la requérante et son mari conclurent, en qualité d’acheteurs, un avant-contrat de vente d’un terrain avec deux individus, dans lequel le prix de vente fut fixé à 49
500
000 lei roumains (ROL).
5.
Le même jour, un contrat de vente en forme authentique fut conclu devant notaire entre les mêmes parties pour le même terrain. A cette occasion, afin de diminuer le montant des taxes que les acheteurs devaient verser à l’État, la requérante déclara devant le notaire un prix de vente inférieur à celui effectivement payé.
2.
La procédure pénale contre la requérante
a)
Le renvoi en jugement de la requérante et la procédure pénale engagée contre elle devant les juridictions ordinaires
6.
Le 11 octobre 1994, le vendeur saisit la police d’une plainte pénale contre la requérante et son mari, en les accusant de tromperie, faute pour ces derniers de lui avoir payé le prix intégral prévu dans l’avant-contrat de vente conclu le 18 octobre 1993.
7.
A la suite d’une enquête, la police constata qu’un contrat de vente par dissimulation du prix avait été conclu entre les parties, ce qui avait causé à l’État un préjudice représentant la différence de taxe non payée. Des poursuites pénales furent entamées à une date non précisée contre la requérante. Par un réquisitoire du 28 décembre 1995, le parquet près le tribunal départemental de Vrancea ordonna le renvoi de la requérante en jugement, des chefs de fausse déclaration, faux intellectuel et tromperie dans les contrats.
8.
Le 31 mars 1998, l’Ordonnance du Gouvernement n
o
12/1998 sur les droits de timbre versés pour l’activité notariale entra en vigueur («
l’OG
n
o
12/1998
»). Selon l’article 6 §§ 1 et 2 de cette ordonnance, les contrats de vente avec dissimulation de prix étaient frappés de nullité.
9.
Par un arrêt définitif du 26 novembre 1998, la cour d’appel de Galați jugea que les faits reprochés à l’intéressée constituaient le délit de tromperie mais qu’en raison de leur danger social réduit, sa relaxe s’imposait. Elle trancha ensuite d’office le volet civil de l’affaire. Se référant à l’article 6 de l’OG n
o
12/1998, la cour d’appel annula intégralement l’avant-contrat et le contrat de vente conclus le 18 mars 1993. Elle condamna également la requérante à verser à la Direction générale des finances publiques des dédommagements civils.
b)
La demande de recours en annulation
10.
Le 24 février 1999, la requérante demanda au Procureur général de Roumanie («
le Procureur général
») de former un recours en annulation contre le volet civil de l’arrêt définitif du 26 novembre 1998 susmentionné. Elle faisait valoir, entre autres, qu’afin d’annuler le contrat et l’avant-contrat de vente litigieux, la cour d’appel avait fait une application rétroactive de l’OG n
o
12/1998.
11.
Le 18 juillet 2000, le parquet près la Cour suprême de Justice informa la requérante qu’une demande de recours en annulation allait être formée contre l’arrêt définitif du 26 novembre 1998 précité.
12.
Dans sa demande de recours en annulation présentée à la Cour suprême de Justice, le Procureur général faisait valoir que les faits reprochés à la requérante devaient recevoir la qualification juridique de contravention et non pas de délit, ce qui devait conduire la juridiction suprême à changer le fondement juridique de la relaxe de l’intéressée. Par conséquent, la juridiction saisie devait également constater que les tribunaux n’étaient pas compétents pour trancher le volet civil de l’affaire.
13.
Le 10 octobre 2000, les débats eurent lieu devant la Cour suprême de Justice qui mit l’affaire en délibéré. Par un arrêt définitif du 24
octobre
2000, mis au net le 3 mai 2001, la Cour suprême de Justice rejeta comme mal fondé le recours en annulation, au motif que les faits reprochés à la requérante avaient été correctement qualifiés de délits et que la cour d’appel avait retenu le fondement juridique correct pour la relaxe de l’intéressée.
14.
Les 12 novembre 1999 et les 9 mars 2000, le requérante demanda au Procureur général de former d’autres recours en annulation contre l’arrêt définitif du 26 novembre 1998 de la cour d’appel de Galați. Les 31
janvier et 20 avril 2000 ses demandes furent rejetées, au motif qu’il n’y avait pas des motifs pour former un tel recours.
15.
Invoquant l’article 6 de la Convention et l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, la requérante se plaint de l’application rétroactive des dispositions de l’OG n
o
12/1998 ce qui eut comme résultat l’annulation du contrat de vente.
16.
Sur le terrain de l’article 7 de la Convention, elle se plaint de ce que les juridictions internes ont hésité sur la qualification juridique des faits, à savoir s’ils étaient ou non sanctionnés par la loi pénale.
17.
Le Gouvernement excipe de l’irrecevabilité de la requête pour non-respect du délai de six mois. Il fait valoir que la décision définitive en l’espèce a été rendue le 26 novembre 1998 par la cour d’appel de Galați. La décision du 24 octobre 2000 de la Cour suprême de Justice ne saurait être prise en compte dans le calcul du délai de six mois, dans la mesure où il s’agit d’une voie de recours extraordinaire, d’ailleurs rejeté comme mal fondé. En outre, les motifs soulevés par le Procureur général dans le recours en annulation ne portaient aucunement sur les griefs examinés à présent par la Cour.
18.
Se référant à l’arrêt
Öztürk c. Turquie
([GC], n
o
1999
‑
VI), la requérante estime qu’une voie de recours extraordinaire doit être prise en compte dans le calcul du délai de six mois lorsqu’elle a été effectivement exercée.
19.
La Cour rappelle que la règle des six mois a pour finalité de servir la sécurité juridique et de veiller à ce que les affaires soulevant des questions au regard de la Convention soient examinées dans un délai raisonnable, tout en évitant aux autorités et autres personnes concernées d’être pendant longtemps dans l’incertitude (
P.M. c. Royaume-Uni
(déc.), n
o
6638/03, 24
août 2004 et
Bulut et Yavuz c. Turquie
(déc.), n
o
73065/01, 28 mai 2002). Seuls les recours normaux et effectifs peuvent être pris en compte car un requérant ne peut pas repousser le délai strict imposé par la Convention en essayant d’adresser des requêtes inopportunes à des instances ou institutions qui n’ont pas le pouvoir ou la compétence nécessaires pour accorder sur le fondement de la Convention une réparation effective concernant le grief en question (
Galstyan c. Armenie
, n
o
26986/03, § 39, 15 novembre 2007 et
Fernie c. Royaume-Uni
(déc.), n
o
14881/04, 5 janvier 2006). En outre, la Cour n’a pas la possibilité de ne pas appliquer la règle des six mois (
Belaousof et autres c. Grèce
, n
o
66296/01, § 38, 27 mai 2004).
20.
La Cour observe qu’en l’espèce, la procédure pénale engagée contre la requérante a pris fin par un arrêt du 26 novembre 1998 de la cour d’appel de Galați. Cet arrêt était définitif et n’était pas susceptible d’une autre voie ordinaire de recours. Pourtant, la requérante s’est adressée à plusieurs reprises au Procureur général de Roumanie pour lui demander de former un recours en annulation contre cet arrêt. Le Procureur général a saisi la Cour suprême de Justice d’une demande de recours en annulation, demande rejetée par cette dernière juridiction comme mal fondée par un arrêt définitif du 24 octobre 2000.
21.
La Cour rappelle que le recours en annulation était à l’époque des faits une voie de recours extraordinaire
: le Procureur général de Roumanie – qui n’était pas partie à la procédure – disposait du pouvoir discrétionnaire d’attaquer un jugement définitif. Dans l’exercice de ses prérogatives, le Procureur général n’était tenu par aucun délai. Dès lors, la requérante n’était pas tenue d’épuiser cette voie de recours avant de saisir la Cour (
Williams
c.
Royaume-Uni
(déc.), n
o
32567/06, 17
février 2009,
Gurepka
c.
Ukraine
, n
o
61406/00, § 60, 6 septembre 2005 et
Galstyan
précité, § 39).
22.
La Cour constate ensuite que la demande de recours en annulation formée par le Procureur général a été rejetée comme mal fondée, sans donner lieu à la réouverture de la procédure (
Trandafir c. Roumanie
(déc.), n
o
31934/04, § 26, 7 septembre 2010). De plus, ni les motifs invoqués par le Procureur général dans sa demande de recours en annulation, ni les questions examinées par la Cour suprême pour décider du bien-fondé de ce recours ne portaient sur les griefs soulevés à présent devant la Cour (voir, en ce sens,
Sapeïan c. Arménie
, n
o
35738/03, § 24, 13 janvier 2009, et,
a
contrario
,
Öztürk
précité, §§ 24-26).
23.
La Cour considère donc que le délai de six mois ne saurait être repoussé en l’espèce par l’introduction de la demande de recours en annulation (voir,
Trandafir
précité et,
mutatis mutandis
,
Andriță
c.
Roumanie
, (déc.), 67708/01, 27 janvier 2009). Il s’ensuit que la requête est tardive et doit être rejetée en application de l’article
35 §§
1 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Marialena Tsirli
Alvina Gyulumyan
Greffière adjointe
Présidente