Secțiunea a treia Cerere nr. 22785/09 Marius Adrian ANRĂUTU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 3 iulie 2012 într-un comitet compus din Alvina Gyulumyan, președinte, Ineta Ziemel, Kristina Pardalos, judecători, și Marialena Tsirli, asistentă de secțiune, având în vedere cererea formulată mai sus la 4 februarie 2009, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, dl Marius Adrian Arnautu, este un resortisant român născut în 1984. La data la care a introdus cererea, avea domiciliul la Timișoara (România) și avea reședința la Como (Italia), așa cum reiese din formularul de cerere. El este reprezentat în fața Curții de către domnul K.-M. Kim, avocat la Strasbourg. Guvernul român este reprezentat de agentul său, M. Irina Cambera, de la Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: În 1996, tatăl reclamantului a vândut o căsuță care îi aparținea în scopul de a construi o altă casă nouă pentru el și familia sa, compusă, la vremea aceea, din el însuși și soția sa, din părinții lor respectivi, precum și din cei doi fii ai lor, printre care și reclamantul, în vârstă de doisprezece ani. În 1997, primăria din Ghiroda a acceptat cererea sa și i-a acordat concesiunea unui teren de 765 . În așteptarea ca terenul respectiv să devină zidibil și să-și construiască casa, reclamantul și familia sa au dormit într-un vehicul și, ulterior, într-o baracă de șantier de teren pe care primăria le-a acordat-o. În 2000, primarul comunei Ghiroda a căutat să-i ajute și sfatul lor de a merge să se adăpostească într-o clădire abandonată de la vechea școală maternă din Giarmata, un sat care depindea de municipalitatea Ghiroda. Familia reclamantului a fost până în august 2009. La 9 iulie 2003, tatăl reclamantului a vândut terței părți G.S. fundațiile clădirii pe care a început să o construiască pe terenul pe care îl primise în 1997 de la primărie. În 2006, Consiliul municipal din Ghiroda a decis să demoleze, din cauza stării sale de degradare, clădirea din vechea școală maternă ocupată de familia reclamantului. Autoritățile locale au trimis de mai multe ori tatălui reclamantului somații pentru ca ceilalți membri ai familiei sale și i-au eliberat din funcțiune, cărora cei interesați nu le-au dat curs. La 25 februarie 2009, primăria din Ghiroda l-a dat în judecată pe tatăl reclamantului în fața Tribunalului de Primă Instanță din Timișoara pentru a obține expulzarea acestuia din clădirea în care locuia. În cele din urmă, Comisia a constatat că pârâtul nu și-a plătit facturile pentru curentul electric consumat și că aceasta trebuia să fie demolată pentru ca, pe site-ul său, să se amenajeze un spațiu verde pentru copiii municipalității. Procedura de expulzare împotriva tatălui reclamantului la 6 martie 2009, tatăl reclamantului a fost chemat să se prezinte în fața instanței pentru interogatoriu. La 25 martie 2009, tribunalul i-a furnizat o copie a cererii părții reclamante și i-a cerut să prezinte un memoriu în apărare. La 25 martie 2009, l El nu a făcut nicio ofertă de probă în apărare și a solicitat respingerea acțiunii părții solicitante fără a indica motivele acesteia. 10. Prin hotărârea din 2 aprilie 2009, Tribunalul a acceptat cererea Primăriei. S-a constatat că primăria era proprietara proprietății pe care pârâtul o ocupa fără titlu încă din anul 2000, așa cum a fost recunoscut chiar el în fața instanței. Reamintind faptul că acesta era legal, în dreptul român, oricărui proprietar, de a-și exercita în mod liber competențele de proprietar și de a deservi mijloacele juridice prevăzute de art. 480 din Codul civil pentru a pune capăt eventualelor încălcări aduse dreptului său, instanța a informat pârâtul cu privire la expulzarea acestuia din afara acestuia. La data de 20 mai 2009, primăria a solicitat instanței să poarte hotărârea menționată anterior ca formulă executorie 13. Prin hotărârea din 21 mai 2009, Tribunalul a acceptat cererea sa și a constatat că hotărârea din 2 aprilie 2009 a devenit definitivă și irevocabilă la 20 mai 2009, din cauza faptului că nu a făcut obiectul unui apel în termenul stabilit. La 18 iunie 2009, la cererea primăriei, un dosar de execuție forțat al hotărârii definitive și executorii din 2 aprilie 2009 a fost deschis de un aprod al justiției care a solicitat instanței în primă instanță să autorizeze executarea hotărârii menționate anterior. La 7 iulie 2009, procurorul judiciar l-a somat pe tatăl reclamantului să elibereze locul în termen de cinci zile. La 3 august 2009, la ora 16:00, executorul judiciar s-a dus la fața locului, unde l-a găsit pe tatăl reclamantului, care, așa cum reiese din procesul-verbal al acestei ocazii, a declarat că nu se afla în situație de executare, ci că nu a eliberat încă clădirea. Laurier i-a cerut să părăsească clădirea respectivă înainte de 5 august 2009. El a precizat în procesul-verbal că tatăl reclamantului a prezentat un document de identitate pe care figura, la adresa La 9 august 2009, la ora 12:00, executorul s-a dus din nou la imobil, unde l-a găsit pe tatăl reclamantului, care a declarat că nu se afla la execuție și care a preluat bunurile personale aflate în proprietate. În acel moment, l-a trimis la pârnaie și a întocmit un proces-verbal care a fost semnat de el însuși, de reprezentantul primăriei, de doi ofițeri de poliție care i-au însoțit și de tatăl reclamantului. Potrivit acestuia din urmă, toți membrii familiei sale, care pe atunci numărau opt persoane, inclusiv doi copii de opt luni și respectiv un an, au fost aruncați pe străzi și clădirea în care fuseseră cazați anterior a fost demolată. Guvernul contestă aceste fapte și trimite la o scrisoare din 23 e.n. februarie 2010 de la biroul aprodului judecătoresc care a fost însărcinat cu executarea, din care reiese că executorul care a fost predat la 9 august 2009 imobilului ocupat de tatăl reclamantului, nu a constatat prezența la fața locului a altor membri ai familiei sale. 19. Nici tatăl reclamantului, nici un alt membru al familiei sale au avut o contestație cu privire la executarea forțată a sentinței din 2 aprilie 2009. La recurs împotriva sentinței din 2 aprilie 2009 20. Între timp, la 5 iunie 2009, fie după hotărârea din 2 aprilie 2009, fie după ce hotărârea din 2 aprilie 2009 aprilie 2009 a devenit definitiv și a fost acoperit de formula executorie, tatăl reclamantului depunea la Tribunalul de Primă Instanță din Timișoara un memoriu intitulat "Acuzare în cazul în care a fost exmatriculat că a riscat să fie deportat dintr-o clădire în care locuia încă din anul 2000 cu familia sa, care includea doi copii de vârstă mică. El susținea că energia electrică a fost tăiată în 2008 și că acoperișurile lor fuseseră scoase de funcționari ai primăriei în februarie 2009. La 24 august 2009, tribunalul județ din Timiș l-a citat pe tatăl reclamantului să se prezinte în fața sa la tribunalul public stabilit la 25 septembrie 2009 și l-a invitat să plătească între timp taxa judiciară de 4,14 lei românești (echivalent cu aproximativ un euro 22. La 29 septembrie 2009, tatăl reclamantului nu s-a prezentat în mod public. Primăria furnizează un memoriu în apărare, invocând excepțiile de întârziere a apelului pârâtului și lipsa de plată a taxei judiciare. 23. Printr-o hotărâre din 6 noiembrie 2009, tribunalul a anulat recursul tatălui reclamantului, după ce a constatat că nu era conform cu obligația pe care o avea de a plăti taxa judiciară. Nici una dintre părți nu se ocupa de recurs împotriva acestei hotărâri. 24. Potrivit reclamantului, familia sa și el nu mai au domiciliul fix de la 9 August 2009, deoarece autoritățile naționale nu i-ar fi ajutat să se mute în altă parte, locuind în prezent în Strasbourg cu soția și fiica sa născută în 2008 în Italia, într-o locuință pe care le-a pus la dispoziție o asociație. 25. Potrivit guvernului, care face trimitere la informațiile comunicate de autoritățile naționale și locale ale comunei Ghiroda, membrii familiei reclamantului nu și-au înregistrat niciodată domiciliul în municipalitatea Ghiroda: reclamantul, mama și tatăl au declarat fiecare ca domiciliu în 2009 o adresă în orașul Timișoara ; pe de altă parte, între 2008, data nașterii, în Italia, a fiicei reclamantului, și 4 februarie 2009, data introducerii cererii la Curte, reclamantul ar fi avut reședința în Italia, cum ar fi adresa și numărul de telefon indicate de acesta în formularul de cerere. GRIEF 26. Invocând în esență art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge, în numele său și în numele membrilor familiei sale, de un obstacol în calea dreptului lor la respectarea vieții lor familiale și a locuinței lor din cauza expulzării lor forțate din imobilul situat în comunele Ghiroda, unde familiile lor își stabiliseră domiciliul de aproape nouă ani. Reclamantul se plânge de expulzarea forțată a membrilor familiei sale din clădirea în care își stabiliseră domiciliul. El vede un obstacol în calea dreptului la respectarea vieții lor de familie și a domiciliului lor contrar articolului 8 din Convenție, care se citește astfel în părțile relevante ale acesteia Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale (...), a domiciliului său (...). O autoritate publică poate interveni în exercitarea acestui drept numai în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară securității naționale, securității publice, binelui să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea sau să protejeze drepturile și libertățile ce decurg din aceasta. 28. Guvernul susține în primul rând că, deși reclamantul pretinde că acționează în fața Curții atât în numele său propriu, cât și în numele membrilor familiei sale, niciunul dintre aceștia nu i-a permis să îl reprezinte. De asemenea, consideră că reclamantul nu are calitatea de victimă, în sensul articolului 34 din convenție, deoarece expulzarea forțată care a avut loc la 9 În august 2009, nu s-ar fi referit decât la faptul că tatăl său, reclamantul părăsind la acea dată teritoriul României, a subliniat apoi că reclamantul a omis să stabilească, pentru ca art. 8 din Convenție să găsească să se aplice, că imobilul situat în localitatea Ghiroda reprezenta pentru familia sa unicul loc sau singurul spațiu în care putea să dezvolte o viață de familie. El subliniază, de asemenea, că tatăl reclamantului nu a invocat în fața autorităților naționale faptul că expulzarea sa forțată sau a membrilor familiei sale ar aduce atingere dreptului său la respectarea vieții sale de familie și a domiciliului său. În cele din urmă, el susține că nici unul dintre membrii familiei reclamantului nu a recurs împotriva sentinței din 2 aprilie 2009, o cale de atac obișnuită, care, introdusă în termenul stabilit, ar fi avut un efect suspensiv de executare. 29. Reclamantul se consideră victima directă a necunoașterii [art. 8 din convenție] și consideră că reprezintă, în plus, toți ceilalți membri ai familiei sale care, în opinia sa, ar fi fost efectiv expulzați din imobilul situat în municipalitatea Ghiroda la data de 9 August 2009 și apoi ar fi rămas fără domiciliu fix, s.a.r.p.p., bolnavi și fără resurse, pe teritoriul României și al Franței. El a afirmat că nu a avut domiciliul fix în cazul în care și-a depus cererea la Curte, motiv care l-a determinat să precizeze pe formularul de rejudecare adresa unei cunoașteri în Italia. El recunoaște că fiica sa s-a născut în Italia în timpul unei șederi ocazionale la un prieten, în 2008, dar susține că a beneficiat în mod regulat de îngrijiri medicale în România și că ea locuiește în prezent cu el și cu soția sa la Strasbourg. El consideră că un apel împotriva hotărârii din 2 aprilie 2009 nu ar fi constituit, în acest caz, o cale de atac internă eficientă din cauza executării forțate a hotărârii menționate, pe care o consideră prematură; pe de altă parte, susține că un apel a fost de fapt introdus de tatăl său împotriva hotărârii menționate anterior și că autoritățile însărcinate cu executarea forțată o ignoră. În cele din urmă, subliniază că instanța sesizată cu cererea de expulzare a primăriei nu și-a informat tatăl, al cărui nivel de educație și inteligență nu i-a permis să asigure o apărare eficientă și eficientă, a dreptului de a fi reprezentat de un avocat care să-l poată ajuta să-și pregătească apărarea. 30. Curtea arată că reclamantul intenționează să se plângă atât în numele său, cât și în numele membrilor familiei sale. În cazul în care un solicitant alege să se reprezinte, în loc să-și introducă el însuși cererea, art. 45 alineatele (3) din Regulamentul Curții impune ca acesta să încheie o procură semnată în mod corespunzător. Este esențial ca reprezentantul să demonstreze că a primit instrucțiuni specifice și explicite de la persoana care pretinde că este victimă în sensul articolului 34 din convenție, în numele căreia afirmă că acționează în fața Curții (Post c. Țările de Jos (dec.), n 21727/08, 20 1 ianuarie 2009). Or, Curtea arată că acest lucru a fost ca la 22 octombrie 2010, să fie cu mult după data la care a fost introdusă cererea și după ce președintele camerei căreia i-a fost atribuită cererea a decis, la data de 12 În ianuarie 2010, în temeiul articolului 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură al Curții, să dea cunoștință de cererea adresată guvernului pârât, pe care reclamantul a trimis Curții formulare de putere semnate de membrii familiei sale. În plus, aceste împuterniciri erau limitate la În aceste condiții, Curtea consideră că reclamantul nu a demonstrat că a primit instrucțiuni specifice și explicite de la alte persoane din familia sa care se consideră victime, în sensul articolului 34 din convenție și, prin urmare, nu are calitatea de a le reprezenta în fața Curții. 31. Îndreptându-se spre calitatea de victimă a reclamantului însuși, pe care guvernul îl contestă, Curtea amintește că: în aplicarea articolului 34 din convenție, numai un solicitant afectat direct de un act sau o omisiune a autorităților pretinse contrare convenției se poate plânge în fața Curții (Amuur c. Franța, 25 iunie 1996, Rec. 1996 III § 36. 36. 36. Cu toate acestea, nimic nu indică faptul că reclamantul, care nu a fost parte la procedura de deportare forțată introdusă de primărie împotriva tatălui său, ar fi fost direct afectat de aceasta. Or, presupunând chiar că ar putea fi considerată o victimă, în sensul articolului 34, din cauza legăturii speciale și personale dintre el și victima directă ( mutatis mutandis Karner c. Austria, 40466/98, CEDO 2003 IX, alineatul 25), Curtea consideră că cererea este în orice caz inadmisibilă din următoarele motive: (a) art. 35 din Convenție obligă reclamanții care intenționează să depună o cerere la Curte să epuizeze în prealabil căile de atac accesibile și eficiente în dreptul intern. Scopul acestei reguli este de a oferi statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a corecta presupusele încălcări ale acestora înainte ca aceste acuzații să fie supuse Curții. Este vorba aici despre un aspect important al caracterului subsidiar al mecanismului instituit de Convenție (a se vedea, de exemplu, Demopoulos și alții c. Turcia (dec.) [GC], 46113/99 și altele, CEDO 2010 (dec.) [GC], § 69 și 97 Selmuni c. Franța [GC], n 25803/94, § 74, CEDH 1999 Kudła c. Polonia [GC], n 30210/96, § 152, CEDH 2000 Hentrich c. Franța, n 13616/88, § 33, 22 septembrie 1994, seria A n 296 A). 33. Cu toate acestea, reclamantul a omis să ridice în fața instanțelor naționale, cel puțin în esență, în formele și termenele prevăzute de dreptul intern, cauza pe care intenționează să o plângă în fața Curții : nici el, nici tatăl său, împotriva căruia acțiunea în expulzare a fost condusă personal de Primăria din Ghiroda, nu au pronunțat în fața Tribunalului de Primă Instanță din Timișoara că un obstacol în calea dreptului lor la respectarea vieții lor de familie și a domiciliului lor ar interveni având în vedere faptul că familia lor era numeroasă și că nu deținea o altă locuință în cazul în care ar fi fost relocat din imobilul În această privință, trebuie să se constate că, în timpul procesului public din 2 aprilie 2009, tatăl reclamantului, care primise o copie a acțiunii Primăriei și la care tribunalul solicitase să se pregătească un memoriu în apărare, nu a solicitat nici prezentarea unor elemente de probă, nici nu a prezentat argumente în apărare, privând astfel instanța de posibilitatea de a cântări diferitele interese în jocuri. Curtea constată, de asemenea, că tatăl reclamantului nu a informat niciodată instanța că nu dispune de mijloace financiare suficiente pentru a angaja un avocat sau pentru a solicita să beneficieze de asistență judiciară pentru a-și pregăti apărarea. 34. În plus, Comisia a omis apelul în termenul stabilit de lege împotriva hotărârii din 2 În aprilie 2009, nu există niciun indiciu, contrar afirmațiilor reclamantului, că această cale de atac, a cărei introducere în termenul prevăzut de lege suspendă, în dreptul intern, efectele hotărârii pronunțate în primă instanță, ar fi fost ineficientă în raport cu circumstanțele speciale din speță. Curtea arată în această privință că tatăl reclamantului este informat cu privire la hotărârea din 2 aprilie 2009. În plus, în aprilie 2009, care prezenta mențiunea conform căreia aceasta ar putea fi făcută în termen de 15 zile de la data notificării sale, Comisia constată, de asemenea, că hotărârea menționată anterior nu a fost pusă în aplicare decât după ce a devenit definitivă, și anume după expirarea termenului în care acesta era legal pentru părțile interesate de a interveni. În cele din urmă, Curtea constată că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În aceste condiții, Curtea consideră că reclamantul nu a acordat autorităților naționale și, mai presus de toate, instanțelor posibilitatea de a preveni sau de a remedia încălcările respective, astfel cum se prevede la art. 35 1 din convenție. Prin urmare, cererea sa trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 1 și al articolului 4 din convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Alvina Gyulumyan Grefier Adjunct Președinte
Requête n
o
22785/09
Marius Adrian ARNĂUTU
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 3 juillet 2012 en un comité composé de
:
Alvina Gyulumyan, présidente,
Ineta Ziemele,
Kristina Pardalos, juges,
et de Marialena Tsirli, greffière adjointe de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 4 février 2009,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Marius Adrian Arnăutu, est un ressortissant roumain né en 1984. A la date de l’introduction de la requête il avait domicile à Timișoara (Roumanie) et résidait à Côme (Italie), comme il ressort de son formulaire de requête. Il est représenté devant la Cour par M
e
K.-M. Kim, avocate à Strasbourg.
2.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M
me
Irina Cambrea, du ministère des Affaire étrangères.
3.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
4.
En 1996, le père du requérant vendit une petite maison qui lui appartenait dans le but de construire une autre, neuve, pour lui et sa famille, composée, à l’époque, de lui-même et de son épouse, de leurs parents respectifs, ainsi que de leurs deux fils, parmi lesquels le requérant, âgé, alors, de douze ans. En 1997, la mairie de Ghiroda fit droit à sa demande et lui octroya la concession d’un terrain de 765
m
2
. Dans l’attente que le terrain respectif devienne constructible et qu’il termine d’y construire leur maison, le requérant et sa famille dormirent dans un véhicule, et, par la suite, dans une baraque de chantier placée sur le terrain que la mairie leur avait octroyé.
5.
En 2000, le maire de la commune de Ghiroda chercha à les aider et leur conseilla d’aller s’abriter dans un bâtiment désaffecté de l’ancienne école maternelle de Giarmata, un village qui dépendait de la commune de Ghiroda. La famille du requérant s’y installa jusqu’en août 2009.
6.
Le 9 juillet 2003, le père du requérant vendit au tiers G.S. les fondations du bâtiment qu’il avait commencé d’édifier sur le terrain qu’il avait reçu en 1997 de la mairie.
7.
En 2006, le conseil municipal de Ghiroda décida de démolir, en raison de son état de dégradation, le bâtiment de l’ancienne école maternelle occupé par la famille du requérant. Les autorités locales envoyèrent à plusieurs reprises au père du requérant des sommations pour que les autres membres de sa famille et lui libèrent l’édifice, auxquelles les intéressés ne donnèrent pas suite.
8.
Le 25 février 2009, la mairie de Ghiroda assigna en justice le père du requérant devant le tribunal de première instance de Timișoara afin d’obtenir son expulsion de l’immeuble où il logeait. Elle faisait valoir que le père du requérant y logeait sans aucun titre depuis de nombreuses années, qu’il avait déjà été sommé de quitter les lieux et qu’il avait toujours refusé. Elle releva enfin que le défendeur n’avait pas payé ses factures pour le courant électrique consommé et que l’immeuble litigieux devait être démoli afin de faire aménager, sur son emplacement, un espace vert pour les enfants de la commune.
1.
La procédure d’expulsion contre le père du requérant
9.
Le 6 mars 2009, le père du requérant fut cité à comparaître devant le tribunal pour un interrogatoire. Le tribunal lui fournit une copie de la demande de la partie demanderesse et lui indiqua de présenter un mémoire en défense. Le 25 mars 2009, l’intéressé consulta les pièces du dossier, mais ne présenta aucun mémoire en défense. Interrogé par le tribunal, il reconnut qu’il logeait dans l’immeuble en question depuis 2000 sans disposer d’un titre locatif valide. Il ne fit aucune offre de preuve en défense et demanda le rejet de l’action de la partie demanderesse sans en indiquer les motifs.
10.
Par un jugement du 2 avril 2009, le tribunal fit droit à la demande de la mairie. Il releva que la mairie était propriétaire de l’immeuble que le défendeur occupait sans aucun titre depuis l’année 2000, comme il l’avait d’ailleurs lui-même reconnu devant le tribunal. Rappelant qu’il était loisible, en droit roumain, à tout propriétaire, d’exercer librement ses prérogatives de propriétaire et d’user des moyens juridiques prévus par l’article 480 du code civil en vue de faire cesser les éventuelles atteintes portées à son droit, le tribunal ordonna l’expulsion du défendeur de l’immeuble litigieux.
11.
Ce jugement, portant la mention qu’il était susceptible d’appel dans un délai de quinze jours à compter de la date de sa notification, fut remis en mains propres à la mère du requérant le 29 avril 2009.
12.
Le 20 mai 2009, la mairie demanda au tribunal de revêtir le jugement précité de formule exécutoire.
13.
Par un jugement avant dire droit du 21 mai 2009, le tribunal fit droit à sa demande. Il constata que le jugement du 2 avril 2009 était devenu définitif et irrévocable le 20 mai 2009 faute d’avoir fait l’objet d’un appel dans le délai imparti.
2.
L’exécution forcée du jugement du 2 avril 2009
14.
Le 18 juin 2009, sur demande de la mairie, un dossier d’exécution forcée du jugement définitif et exécutoire du 2 avril 2009 fut ouvert par un huissier de justice assermenté. Ce dernier demanda au tribunal de première instance d’autoriser l’exécution du jugement précité. Le tribunal fit droit à sa demande par un jugement avant dire droit du 23 juin 2009, après avoir constaté qu’il était devenu définitif.
15.
Le 7 juillet 2009, l’huissier de justice somma le père du requérant de libérer les lieux dans un délai de cinq jours.
16.
Le 8 juillet 2009, le père du requérant reçut en mains propres la sommation en question, mais n’y donna pas suite.
17.
Le 3 août 2009, à 16 h, l’huissier de justice se rendit sur les lieux, où il trouva le père du requérant, qui, comme il ressort du procès-verbal dressé à cette occasion, déclara alors qu’il ne s’opposait pas à l’exécution, mais qu’il n’avait pas encore libéré l’immeuble. L’huissier lui demanda de quitter le bâtiment en question avant le 5 août 2009. Il précisa dans le procès-verbal que le père du requérant avait présenté une pièce d’identité sur laquelle figurait, à la rubrique «
domicile
», une adresse située dans la ville de Timișoara.
18.
Le 9 août 2009, à 12 h, l’huissier se rendit à nouveau à l’immeuble, où il trouva le père du requérant, qui déclara qu’il ne s’opposait pas à l’exécution et qui reprit les biens personnels se trouvant dans l’immeuble. L’huissier procéda alors à l’expulsion, en dressant à cette occasion un procès-verbal qui fut signé par lui-même, par le représentant de la mairie, par deux officiers de police qui les avaient accompagnés et par le père du requérant. Selon ce dernier, tous les membres de sa famille, qui comptait alors huit personnes, dont deux enfants de huit mois et un an respectivement, furent mis à la rue et le bâtiment où ils avaient auparavant logé fut démoli. Le Gouvernement conteste ces faits et renvoie à une lettre du 23
février 2010 du bureau des huissiers de justice qui était chargé de l’exécution, d’où il ressort que l’huissier qui s’était rendu le 9 août 2009 à l’immeuble occupé par le père du requérant, n’avait pas constaté la présence, sur les lieux, d’autres membres de sa famille.
19.
Ni le père du requérant, ni un autre membre de sa famille n’introduisirent une contestation à l’exécution forcée du jugement du 2
avril
2009.
3.
L’appel contre le jugement du 2 avril 2009
20.
Entre temps, le 5 juin 2009, soit après que le jugement du 2
avril 2009 fut devenu définitif et fut revêtu de la formule exécutoire, le père du requérant avait déposé auprès du tribunal de première instance de Timișoara un mémoire intitulé «
appel
»
où il exposait qu’il risquait d’être expulsé d’un immeuble où il logeait depuis l’année 2000 avec sa famille, qui comprenait deux enfants en bas âge. Il faisait valoir que l’électricité avait été coupée en 2008 et que les tuiles de leur toiture avaient été retirées par des fonctionnaires de la mairie en février 2009. Il demandait la permission de prouver ses allégations par le biais de témoignages et d’une expertise sur les lieux.
21.
Le 24 août 2009, le tribunal départemental de Timiș cita le père du requérant à comparaître devant lui à l’audience publique fixée le 25
septembre 2009 et lui intima de payer entre temps la taxe judiciaire de 4,14
lei roumains (soit l’équivalent d’environ un euro).
22.
Le 29 septembre 2009, le père du requérant ne se présenta pas à l’audience publique. La mairie fournit un mémoire en défense, invoquant les exceptions de tardiveté de l’appel de la partie adverse et le défaut, par cette dernière, de payer la taxe judiciaire.
23.
Par un arrêt du 6 novembre 2009, le tribunal annula l’appel du père du requérant, après avoir constaté qu’il ne s’était pas conformé à l’obligation qu’il lui avait signifiée de payer la taxe judiciaire. Aucune des parties ne se pourvut en recours contre cet arrêt.
24.
Selon le requérant, sa famille et lui n’ont plus de domicile fixe depuis le 9
août 2009, car les autorités nationales ne les auraient pas aidés à s’installer ailleurs. Il vit actuellement à Strasbourg avec son épouse et sa fille née en 2008 en Italie, dans un logement qu’une association a mis à leur disposition.
25.
Selon le Gouvernement, qui renvoie aux informations communiquées par les autorités nationales et locales de la commune de Ghiroda, les membres de la famille du requérant n’ont jamais enregistré leur domicile dans la commune de Ghiroda
: le requérant, sa mère et son père avaient chacun déclaré comme domicile en 2009 une adresse dans la ville de Timișoara
; d’autre part, entre 2008, date de la naissance, en Italie, de la fille du requérant, et le 4 février 2009, date d’introduction de la requête auprès de la Cour, le requérant aurait résidé en Italie, comme l’indiquent l’adresse et le numéro de téléphone indiqués par lui dans son formulaire de requête.
GRIEF
26.
Invoquant en substance l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint, en son nom propre et au nom des membres de sa famille, d’une entrave à leur droit au respect de leur vie familiale et de leur domicile en raison de leur expulsion forcée de l’immeuble situé dans la commune de Ghiroda où leur famille avait établi son domicile depuis près de neuf ans.
27.
Le requérant se plaint de l’expulsion forcée des membres de sa famille de l’immeuble où ils avaient établi leur domicile. Il y voit une entrave au droit au respect de leur vie familiale et de leur domicile contraire à l’article 8 de la Convention, qui se lit ainsi dans ses parties pertinentes
:
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie (...) familiale, de son domicile (...).
2.
Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien
‑
être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
28.
Le Gouvernement fait valoir tout d’abord que, bien que le requérant prétende agir devant la Cour tant en son nom propre qu’au nom des membres de sa famille, aucun d’entre eux ne l’a autorisé à le représenter. Il considère en outre que le requérant n’a pas la qualité de victime, au sens de l’article 34 de la Convention, car l’expulsion forcée qui a eu lieu le 9
août 2009 n’aurait concerné que son père, le requérant ayant quitté, à cette date là, le territoire de la Roumanie. Il souligne ensuite que le requérant a omis d’établir, pour que l’article 8 de la Convention trouve à s’appliquer, que l’immeuble situé dans la commune de Ghiroda représentait pour sa famille le seul logement ou le seul espace où elle pouvait développer une vie familiale. Il souligne par ailleurs que le père du requérant n’a pas non plus invoqué devant les autorités nationales que son expulsion forcée ou celle des membres de sa famille porterait atteinte à son droit au respect de sa vie familiale et de son domicile. Il fait valoir enfin qu’aucun des membres de la famille du requérant n’a interjeté appel contre le jugement du 2
avril 2009, une voie de recours ordinaire, qui, introduite dans le délai imparti, aurait eu un effet suspensif d’exécution.
29.
Le requérant s’oppose à cette thèse. Il se considère victime directe de la méconnaissance alléguée de l’article 8 de la Convention et estime représenter en outre tous les autres membres de sa famille qui, selon lui, auraient été effectivement expulsés de l’immeuble situé dans la commune de Ghiroda le 9
août 2009 et seraient ensuite restés sans domicile fixe, s’éparpillant, malades et sans ressources, sur le territoire de la Roumanie et de la France. Il fait valoir qu’il n’avait pas de domicile fixe quant il a déposé sa requête auprès de la Cour, raison qui l’a amené à préciser sur le formulaire de requête l’adresse d’une connaissance en Italie. Il admet que sa fille est née en Italie pendant un séjour occasionnel chez un ami, en 2008, mais fait valoir qu’elle a régulièrement bénéficié par la suite de soins médicaux en Roumanie et qu’elle vit actuellement avec lui et son épouse à Strasbourg. Il considère qu’un appel contre le jugement du 2 avril 2009 n’aurait pas constitué, en l’occurrence, une voie de recours interne efficace en raison de l’exécution forcée dudit jugement, qu’il qualifie de prématurée. Il fait valoir par ailleurs qu’un appel a été en fait introduit par son père contre le jugement précité, et que les autorités chargées de l’exécution forcée l’ont ignoré. Il souligne, enfin, que le tribunal saisi de la demande d’expulsion de la mairie n’a pas informé son père, dont le niveau d’éducation et intellectuel ne lui permettait pas d’assurer une défense efficace et effective, du droit d’être représenté par un avocat qui puisse l’aider à préparer sa défense.
30.
La Cour relève que le requérant entend se plaindre devant la Cour à la fois en son nom propre et au nom des membres de sa famille. Lorsqu’un requérant choisit de se faire représenter plutôt que d’introduire lui-même sa requête, l’article 45 § 3 du règlement de la Cour exige qu’il produise une procuration dûment signée. Il est essentiel que le représentant démontre avoir reçu des instructions spécifiques et explicites de la personne qui se prétend victime au sens de l’article 34 de la Convention, au nom de laquelle il affirme agir devant la Cour (
Post c. Pays-Bas
(déc.), n
o
21727/08, 20
janvier 2009). Or, la Cour relève que ce n’a été que le 22 octobre 2010, soit bien après la date d’introduction de la requête et après que le président de la chambre à laquelle la requête a été attribuée a décidé, le 12
janvier 2010, en vertu de l’article 54 § 2 b) du règlement de la Cour, de donner connaissance de la requête au gouvernement défendeur, que le requérant a fait parvenir à la Cour des formulaires de pouvoir signés par les membres de sa famille. De surcroît, ces procurations étaient limitées à «
l’obtention d’une indemnisation pour les préjudices subis
». Dans ces conditions, la Cour estime que le requérant n’a pas démontré avoir reçu des instructions spécifiques et explicites des autres personnes de sa famille qui s’estiment victimes, au sens de l’article 34 de la Convention, et n’a pas, dès lors, qualité pour les représenter devant la Cour.
31.
Se tournant vers la qualité de victime du requérant lui-même, que le Gouvernement conteste, la Cour rappelle qu’en application de l’article 34 de la Convention, seul un requérant affecté de manière directe par un acte ou une omission des autorités allégués contraires à la Convention peut se plaindre devant la Cour (
Amuur c. France
, 25 juin 1996,
Recueil
1996
‑
III §
36). Toutefois, rien n’indique que le requérant, qui n’était pas partie à la procédure d’expulsion forcée introduite par la mairie contre son père, en aurait été directement touché. Or, à supposer même qu’il puisse être considéré une victime, au sens de l’article 34, en raison du lien particulier et personnel entre lui et la victime directe (
mutatis mutandis
,
Karner c.
Autriche
, n
o
‑
IX, § 25), la Cour estime que
sa
requête est en tout état de cause irrecevable pour les raisons indiquées ci-après.
32.
L’article 35 de la Convention oblige les requérants qui entendent introduire une requête auprès de la Cour à épuiser préalablement les voies de recours accessibles et efficaces en droit interne. La finalité de cette règle est de ménager aux Etats contractants l’occasion de prévenir ou redresser les violations alléguées contre eux avant que ces allégations ne soient soumises à la Cour. Il s’agit là d’un aspect important du caractère subsidiaire du mécanisme instauré par la Convention (voir, par exemple,
Demopoulos et autres c. Turquie
(déc.) [GC], n
os
46113/99 et autres, CEDH 2010 (déc.) [GC], §§ 69 et 97
;
Selmouni c. France
[GC], n
o
‑
V
;
Kudła c. Pologne
[GC], n
o
‑
XI
;
Hentrich c.
France
, n
o
13616/88, §
33, 22
septembre
1994, série
A n
o
296
‑
A).
33.
Or, le requérant a omis de soulever devant les juridictions nationales, au moins en substance, dans les formes et délais prescrits par le droit interne, le grief dont il entend se plaindre devant la Cour
: ni lui-même, ni son père, contre lequel l’action en expulsion a été personnellement dirigée par la mairie de Ghiroda, n’ont invoqué devant le tribunal de première instance de Timișoara qu’une entrave à leur droit au respect de leur vie familiale et de leur domicile interviendrait compte tenu du fait que leur famille était nombreuse et qu’elle ne disposait pas d’un autre logement en cas d’expulsion de l’immeuble litigieux. Force est de constater à cet égard que, lors de l’audience publique du 2
avril 2009, le père du requérant, qui avait reçu une copie de l’action de la mairie et auquel le tribunal avait demandé de préparer un mémoire en défense, n’a ni demandé la production d’éléments de preuve ni soumis des arguments en défense, privant ainsi le tribunal de la possibilité de peser les différents intérêts en jeux. La Cour note par ailleurs que le père du requérant n’a jamais informé le tribunal qu’il ne disposait pas de moyens financiers suffisants afin d’engager un avocat ou demandé à bénéficier de l’assistance judiciaire pour pouvoir préparer sa défense.
34.
De plus, l’intéressé a omis d’interjeter appel dans le délai imparti par la loi contre le jugement du 2
avril 2009. Rien n’indique, contrairement aux allégations du requérant, que cette voie de recours, dont l’introduction dans le délai prévu par la loi suspend, en droit interne, les effets du jugement rendu en première instance, aurait été inefficace au regard des circonstances particulières de l’espèce. La Cour relève à cet égard que le père du requérant s’est vu notifier le jugement du 2
avril 2009, qui portait, de surcroît, la mention qu’il était susceptible d’appel dans un délai de quinze jours à compter de la date de sa notification. Elle constate en outre que le jugement précité n’a été mis à exécution qu’après être devenu définitif, à savoir après l’échéance du délai dans lequel il était loisible aux parties intéressées d’interjeter appel. Elle relève, enfin, que l’intéressé n’a indiqué aucune raison valable de nature à l’empêcher d’interjeter appel dans le délai prévu par la loi.
35.
La Cour note par ailleurs que les intéressés n’ont formé aucune objection à l’exécution forcée menée par les autorités compétentes, sur demande de la mairie.
36.
Dans ces conditions, la Cour estime que le requérant n’a pas donné aux autorités nationales et, avant tout, aux tribunaux, l’occasion de prévenir ou redresser les violations alléguées, comme l’exige l’article 35
§
1 de la Convention. Il s’ensuit que sa requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35
§§
1 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Marialena Tsirli
Alvina Gyulumyan
Greffière adjointe
Présidente