Secțiunea a treia Cerere n 42529/08 Cristian NÃSUI și Valeria NÃSUI împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află la 17 decembrie 2013 într-o cameră compusă din Josep Casadevall președinte, Alvina Gyulumyan, Corneliu Bîrsan, Ján Šikuta, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Grițeco, judecători și Santiago Quesada, grefier de secțiune; Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 27 august 2008, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie: Valeria Nasui, sunt resortisanți români, născuți în 1989 și, respectiv, 1956 și care își au reședința în Arad. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către N. Purcărescu, avocată la Arad. Circumstanțele din jurul speciei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Printr-o hotărâre pronunțată în 1984, Tribunalul de Primă Instanță din Arrad a încheiat diviziunea dintre coproprietari ai unei clădiri și a atribuit această clădire, în schimbul unei soulte, autorului primului reclamant. Acesta a vândut jumătate din aceasta, în 1987, autorului celei de-a doua reclamante. Din documentele depuse la dosar nu reiese că autorii reclamanților și-au înscris drepturile de proprietate pe cartea funciară. În cele din urmă, în 1996 și, respectiv, 2006, în temeiul actelor notariate de transmitere succesorală, reclamanții au obținut fiecare un drept de proprietate pe jumătate din proprietate. În 1997, ca urmare a decesului unei persoane care fusese coproprietar al clădirii înainte de 1984, moștenitorii săi, S.O. și M.O. Prin hotărârea din 26 mai 1997, Tribunalul de Primă Instanță din Arrad a atribuit dreptul de proprietate asupra părților terțe. Pe baza acestei hotărâri, acestea își incriminează imediat dreptul de proprietate asupra cărții funciare. În 1998, reclamanții au cerut înscrierea pe cartea de proprietate a dreptului lor de proprietate. Cererea lor a fost respinsă din cauza inscripțiilor deja făcute în numele terților. La 10 aprilie 2006, reclamanții au sesizat Tribunalul de Primă Instană din Arrad cu privire la o acțiune în recunoașterea dreptului lor de proprietate asupra imobilului Õ și la anularea înscrierilor depuse în numele terților. Ei au susținut că acestea din urmă nu puteau moșteni imobilul, deoarece acesta din urmă fusese atribuit autorului lor în 1984. Ei au susținut, de asemenea, că, din moment ce nu au fost părți la procedură, hotărârea din 26 mai 1997 pe baza căreia părțile terțe au procedat la înscriere nu le era opozabilă. Prin hotărârea din 3 decembrie 2007, Tribunalul a acordat dreptul la acțiune, considerând că titlul de proprietate al reclamanților a preferat. Observând că imobilul fusese atribuit încă din 1984 autorului reclamanților, acesta concluzionează că această proprietate nu ar fi trebuit să facă parte din masa succesoarei autorului terților în 1997. În recursul părților terțe, tribunalul județean d.A.d., printr-o hotărâre definitivă din 15 mai 2008, a infirmat hotărârea Tribunalului de Primă Instană din Arrad și a respins acțiunea reclamanților ca fiind nefondată, pe motiv că terții și-au înscris deja dreptul de proprietate pe carte și că această înscriere fusese făcută în temeiul unei hotărâri definitive care nu putea fi cenzurată în procedură. Tribunalul a considerat, de asemenea, că admisibilitatea unei acțiuni în revendicare depindea de faptul că o acțiune în rectificarea cărții în cauză, dar că, în cazul de față, o astfel de acțiune în rectificare era inadmisibilă din moment ce înscrierea în favoarea terților a fost făcută pe baza unei hotărâri definitive. 10. Instanțele nu au informat Curtea dacă au formulat ulterior o acțiune în rectificarea cărții peisagistice. Dreptul intern relevant Legea nr 115/1938 privind unificarea dispozițiilor referitoare la cărțile peisagistice a fost aplicată la momentul respectiv în anumite departamente ale României, inclusiv în departamentul da'Arad. Legea prevedea un sistem de publicitate imobiliară în cadrul căruia fiecare clădire dispunea de propria sa carte funciară care făcea referire la orice transmitere sau constituire a unui drept real asupra imobilului în cauză. În conformitate cu articolele 17 și 18 din lege, nu ar fi putut exista constituție, transmitere sau stingere a unui drept real pe o clădire decât prin înscrierea sa pe cartea funciară. Cu titlu de excepție, art. 26 din lege prevede că, în caz de transmitere succesorală, un drept de proprietate putea fi dobândit fără a fi înscris pe carte, fără ca titularul să fi putut totuși să dispună de proprietatea sa înainte de a-și încorpora dreptul. 13. Îndreptarea unei inscripții făcute pe carte se putea face în situațiile enumerate în art. 34 din lege, și anume dacă titlul în temeiul căruia a fost făcută inscripția nu era valabil; dacă, prin înscriere, dreptul ar fi fost calificat în mod eronat ; și, în cele din urmă, în cazul în care condițiile de existență a dreptului nu mai erau îndeplinite sau în cazul în care actul în temeiul căruia s-a făcut înregistrarea ar fi încetat să producă efecte. GRIEF 14. Invocând articolele 6 alineatul (1) din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții consideră că refuzul Tribunalului județean din Arad de a-și recunoaște dreptul de proprietate asupra imobilului a fost arbitrar și le-a încălcat dreptul la respectarea bunurilor. Reclamanții invocă o încălcare a dreptului lor de a-și respecta bunurile, din cauza refuzului instanțelor de a-și recunoaște dreptul de proprietate. Având în vedere natura acestora, Curtea consideră că este necesar să se examineze din perspectiva exclusiv a articolului 1 din Protocolul nr 1 la convenție, care este astfel formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 16. Guvernul reamintește natura juridică a acțiunii în revendicare, care implică o comparație a titlurilor de proprietate și posibilitatea instanțelor de a declara un titlu preferabil altora, de exemplu, din cauza landiului înscrierii sale pe cartea funciară. Acesta consideră că, în acest caz, instanțele interne nu au suferit o încălcare disproporționată a dreptului lor de proprietate și că instanțele interne au luat în considerare toate interesele implicate. În plus, procedura menționată în speță a fost echitabilă și arbitrară, iar instanțele au considerat că titlul de proprietate al terților a preferat, deoarece se baza pe o hotărâre definitivă de justiție și a fost înscris pe cartea funciară 17. Reclamanții consideră că instanțele interne au luat o decizie neîntemeiată și că au evaluat în mod eronat valabilitatea titlurilor de proprietate și susțin că titlul lor era preferabil și că nu au avut cunoștință de hotărârea pronunțată de terți care, prin urmare, nu le era opozabilă. 18. Curtea amintește că reglementarea potrivit căreia un particular este uneori obligat să cedeze altuia un bun care îi aparține este exclusiv de drept privat și nu intră în domeniul de aplicare al convenției, cu excepția cazului în care aplicarea sa implică răspunderea statului într-un fel sau altul și, în special, dacă a fost arbitrară și inechitabilă (a se vedea, printre alte exemple, S.Ö., A.K., Ar.K. c. Turcia (dec.), nr. 31138/96, 14 septembrie 1999, Uthke c. Polonia (dec.), nr. 48684/99, 28 septembrie 2000 și Zhukovskiye c. Rusia, nr. 231666/04, § 36, 13 ianuarie 2011 19. Curtea constată, în speță, că acțiunea în revendicare împotriva reclamanților față de terți apare mai degrabă ca un litigiu între particulari care, prin urmare, nu își asumă în sine răspunderea pentru statul de pe teren la art. 1 din Protocolul nr. (1) Presupunând, ținând cont de reglementarea regimului de carte la momentul faptelor, precum și de examinarea litigiului de către instanțele interne, că această acțiune nu se rezumă la un litigiu între particulari (c. România, n 34877/02, § 42, 8 iulie 2008 și mutatis mutandis Gladysheva c. Rusia, 7097/10, § 58, 6 decembrie 2011), responsabilitatea statului în această cauză va fi examinată mai jos. 20. Curtea reamintește apoi că a constatat deja că reglementarea internă privind acțiunea în despăgubire, combinată cu doctrina și practica în domeniu au conferit acestei acțiuni un statut clar și previzibil în dreptul intern (a se vedea Lupaș și alte c. România, 1434/02, 35370/02 și 1385/03, §§ 45-46, CEDH 2006- XV (extras)). Prin urmare, în speță era prevăzută de lege. În plus, aceasta urmărea un scop legitim, și anume, interesul general de a proteja securitatea raporturilor juridice, pe de altă parte, aceasta viza să determine proprietarul imobilului. (a se vedea Crețu, citată anterior, § 40). Curtea reamintește, de asemenea, că o interferență în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să aibă întotdeauna un echilibru corect În special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit de o măsură care privează o persoană de proprietatea sa (Scordino c. Italia (n [GC], n 36813/97, § 93, CEDH 2006 V și Visiš și Perepjolkins c. Letonia [GC], nr. 71243/01, § 108, 25 octombrie 2012. În plus, nu este de competența Curții să se pronunțe asupra regulii de legalitate a actelor juridice în general, în măsura în care aceaceasta este în primul rând autorităților naționale, în special instanțelor și instanțelor, că este de competența de a interpreta și de a aplica legislația internă (a se vedea García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDH 1999 I. În speță, Curtea constată, cu titlu preliminar, că sistemul cărții funciare, astfel cum este reglementat de Legea nr. 115/1938, avea, printre altele, un scop de publicitate imobiliară (punctul 11 de mai sus). Or, forța este de a constata că în 1997, atunci când instanțele au pronunțat o hotărâre de recunoaștere a unui drept de proprietate asupra imobilului terților, primul reclamant nu a solicitat încă înscrierea dreptului său pe cartea funciară, iar a doua reclamantă nu și-a dobândit încă dreptul prin intermediul unei transmisii succesoare (punctele 4 și 5 de mai sus). Curtea nu constată niciun element care să determine să se considere că înscrierea dreptului de proprietate al terților pe cartea funciară a fost afectată în mod negativ, în timp ce înălțimile nu au făcut sau nu au fost îndreptățite să facă o cerere anterior de înscriere a dreptului lor. 23. Prin urmare, Curtea este de părere că elementul esențial care a determinat instanțele să respingă acțiunea reclamanților a fost mai degrabă lamentabil de la înscrierea terților pe cartea funciară și nu, așa cum susțin reclamanții, hotărârea definitivă din 1997 (punctul 5 de mai sus). Curtea constată, de asemenea, că instanțele interne au statuat că admisibilitatea acțiunii în revendicare formulată de reclamanți depindea de la data la care a avut loc o acțiune prealabilă în rectificarea cărții funciare (punctul 9 de mai sus). În aceste circumstanțe, Curtea consideră că tribunalul județal d'Arrad a stabilit un echilibru corect între interesul general, în special acela de a proteja securitatea tranzacțiilor imobiliare, și drepturile reclamanților ( mutatis mutandis Depalle c. Franța [GC], n 34044/02, § 92, CEDH 2010 25). Prin urmare, Curtea nu identifică în speță nicio aparență de încălcare a articolului 1 din Protocolul nr 1 la Convenție. 26. 26. Prin urmare, cererea este vădit greșit întemeiată și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alineatele (3) (a) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevell Președinte
Requête n
o
42529/08
Cristian NĂSUI et Valeria NĂSUI
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 17 décembre 2013 en une chambre composée de
:
Josep Casadevall
,
président,
Alvina Gyulumyan,
Corneliu Bîrsan,
Ján Šikuta,
Kristina Pardalos,
Johannes Silvis,
Valeriu Grițco,
juges,
et de Santiago Quesada,
greffier de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 27 août 2008,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Les requérants, M. Cristian Năsui et M
me
Valeria Năsui, sont des ressortissants roumains, nés respectivement en 1989 et 1956 et résidant à Arad. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
3.
Par un jugement rendu en 1984, le tribunal de première instance d’Arad mit fin à l’indivision entre les copropriétaires d’un immeuble et attribua cet immeuble, en contrepartie d’une soulte, à l’auteur du premier requérant. Celui-ci en vendit une moitié, en 1987, à l’auteur de la deuxième requérante. Il ne ressort pas des documents versés au dossier que les auteurs des requérants aient inscrit leurs droits de propriété sur le livre foncier.
4
.
Ultérieurement, en 1996 et en 2006, respectivement, en vertu d’actes notariés de transmission successorale, les requérants obtinrent chacun un droit de propriété sur la moitié de l’immeuble. Les requérants n’habitèrent pas l’immeuble en question.
5
.
En 1997, à la suite du décès d’une personne qui avait été copropriétaire de l’immeuble avant 1984, ses héritiers, S.O. et M.O. («
les tiers
»), ouvrirent une procédure successorale dans laquelle ils inclurent l’immeuble susmentionné. Par un jugement du 26 mai 1997, le tribunal de première instance d’Arad attribua l’immeuble aux tiers. Se fondant sur ce jugement, ceux-ci inscrivirent aussitôt leur droit de propriété sur le livre foncier.
6.
En 1998, les requérants demandèrent l’inscription sur le livre foncier de leur droit de propriété. Leur demande fut rejetée en raison des inscriptions déjà faites au nom des tiers.
7.
Le 10 avril 2006, les requérants saisirent le tribunal de première instance d’Arad d’une action en reconnaissance de leur droit de propriété sur l’immeuble litigieux et l’annulation des inscriptions portées au nom des tiers. Ils alléguèrent que ces derniers ne pouvaient pas hériter de l’immeuble puisque ce dernier avait été attribué à leur auteur en 1984. Ils firent également valoir que, dès lors qu’ils n’avaient pas été parties à la procédure, le jugement du 26 mai 1997 sur la base duquel les tiers avaient procédé aux inscriptions ne leur était pas opposable.
8.
Par un jugement du 3 décembre 2007, le tribunal fit droit à l’action, en jugeant que le titre de propriété des requérants avait préférence. Observant que l’immeuble avait été attribué dès 1984 à l’auteur des requérants, il conclut que cet immeuble n’aurait pas dû faire partie en 1997 de la masse successorale de l’auteur des tiers.
9
.
Sur pourvoi en recours des tiers, le tribunal départemental d’Arad, par un arrêt définitif du 15 mai 2008, infirma le jugement du tribunal de première instance d’Arad et rejeta l’action des requérants comme mal fondée, au motif que les tiers avaient déjà inscrit leur droit de propriété sur le livre foncier et que cette inscription avait été faite en vertu d’un jugement définitif qui ne pouvait pas être censuré dans la procédure. Le tribunal estima, en outre, que la recevabilité d’une action en revendication dépendait de l’issue d’une action en rectification du livre foncier, mais que, dans le cas d’espèce, une telle action en rectification était irrecevable dès lors que l’inscription en faveur des tiers avait été faite sur la base d’un jugement définitif.
10.
Les requérants n’ont pas informé la Cour s’ils ont, par la suite, formé une action en rectification du livre foncier.
B.
Le droit interne pertinent
11
.
La loi n
o
115/1938 sur l’unification des dispositions relatives aux livres fonciers était appliquée à l’époque des faits dans certains départements de la Roumanie, dont le département d’Arad. La loi prévoyait un système de publicité immobilière dans le cadre duquel chaque immeuble disposait de son propre livre foncier qui faisait mention de toute transmission ou constitution d’un droit réel immobilier sur l’immeuble en question.
12
.
Selon les articles 17 et 18 de la loi, il ne pouvait y avoir constitution, transmission ou extinction d’un droit réel sur un immeuble que par son inscription sur le livre foncier. À titre d’exception, l’article 26 de la loi prévoyait qu’en cas de transmission successorale, un droit de propriété pouvait être acquis sans inscription sur le livre foncier, sans toutefois que le titulaire pût disposer de son bien avant d’inscrire son droit.
13.
La rectification d’une inscription faite sur le livre foncier pouvait se faire dans les situations énumérées à l’article 34 de la loi, à savoir si le titre en vertu duquel avait été faite l’inscription n’était pas valable
; si, par l’inscription, le droit avait été qualifié de manière erronée
; et, enfin, si les conditions d’existence du droit n’étaient plus remplies ou si l’acte en vertu duquel l’inscription avait été faite avait cessé de produire ses effets.
GRIEF
14.
Invoquant les articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1, les requérants considèrent que le refus du tribunal départemental d’Arad de reconnaître leur droit de propriété sur l’immeuble litigieux était arbitraire et a porté atteinte à leur droit au respect des biens.
15.
Les requérants allèguent une atteinte à leur droit au respect de leurs biens, en raison du refus des tribunaux de reconnaître leur droit de propriété. Compte tenu de la nature de leur grief, la Cour estime qu’il convient de l’examiner sous le seul angle de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, qui est ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
16.
Le Gouvernement rappelle la nature juridique de l’action en revendication, qui implique une comparaison des titres de propriété et la possibilité pour les tribunaux de déclarer un titre préférable aux autres en raison, par exemple, de l’antériorité de son inscription sur le livre foncier. Il estime qu’en l’espèce, les requérants n’ont pas subi une atteinte disproportionnée à leur droit de propriété et que les tribunaux internes ont bien pris en compte tous les intérêts en jeu. De plus, la procédure visée en l’espèce était équitable et dépourvue d’arbitraire et les tribunaux ont jugé que le titre de propriété des tiers avait préférence car il reposait sur une décision de justice définitive et avait été inscrit sur le livre foncier.
17.
Les requérants estiment que les tribunaux internes ont rendu une décision sans fondement et qu’ils ont évalué de façon erronée la validité des titres de propriété. Ils soutiennent que leur titre était préférable et qu’ils n’avaient pas eu connaissance du jugement produit par les tiers qui, par conséquent, ne leur était pas opposable.
18.
La Cour rappelle que la réglementation selon laquelle un particulier est parfois obligé à céder à un autre un bien qui lui appartient relève exclusivement du droit privé et échappe au domaine de la Convention, sauf si son application engage la responsabilité de l’État d’une manière ou d’une autre et, notamment, si elle a été arbitraire et inéquitable (voir, parmi d’autres exemples,
S.Ö., A.K., Ar.K. c. Turquie
(déc.), n
o
31138/96, 14
septembre
1999,
Uthke c. Pologne
(déc.), n
o
48684/99, 28
septembre
2000 et
Zhukovskiye c.
Russie
, n
o
23166/04, § 36, 13
janvier
2011).
19.
La Cour note en l’espèce que l’action en revendication opposant les requérants aux tiers apparaît plutôt comme un litige entre particuliers qui n’engage donc pas en soi la responsabilité de l’État sur le terrain de l’article
1 du Protocole n
o
1.À supposer, compte tenu de la règlementation du régime du livre foncier à l’époque des faits ainsi que de l’examen du litige par les tribunaux internes, que cette action ne se résume pas à un litige entre particuliers (
Crețu c. Roumanie
, n
o
34877/02, § 42, 8 juillet 2008 et
mutatis mutandis
,
Gladysheva c. Russie
, n
o
7097/10, § 58, 6 décembre 2011), la responsabilité de l’État dans cette affaire sera examinée ci
‑
après.
20.
La Cour rappelle ensuite qu’elle a déjà constaté que la règlementation interne relative à l’action en revendication, combinée avec la doctrine et la pratique en la matière ont conféré à cette action un statut clair et prévisible en droit interne (voir
Lupaș et autres c. Roumanie
, n
os
1434/02, 35370/02 et 1385/03, §§ 45-46, CEDH 2006
‑
XV (extraits)). L’ingérence en l’espèce était donc prévue par la loi. De plus, elle poursuivait un but légitime, à savoir, l’intérêt général de sauvegarder la sécurité des rapports juridiques, puisqu’elle visait à déterminer le propriétaire de l’immeuble litigieux (voir
Crețu
, précité, §
40).
21.
La Cour rappelle également qu’une ingérence dans le droit au respect des biens doit toujours ménager un «
juste équilibre
» entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu. En particulier, il doit exister un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé par une mesure privant une personne de sa propriété (
Scordino c.
Italie (n
o
1)
[GC], n
o
‑
V et
Vistiņš et Perepjolkins c. Lettonie
[GC], n
o
71243/01, § 108, 25 octobre 2012). De surcroît, il n’appartient pas à la Cour de se prononcer sur la règle de l’opposabilité des actes juridiques en général, dans la mesure où c’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter et d’appliquer la législation interne (voir
García Ruiz c. Espagne
[GC], n
o
‑
I).
22
.
En l’espèce, la Cour note, à titre préliminaire, que le système du livre foncier, tel que régi par la loi n
o
115/1938, avait, entre autres, un but de publicité immobilière (paragraphe 11 ci-dessus). Or, force est de constater qu’en 1997, lorsque les tribunaux ont rendu un jugement reconnaissant aux tiers un droit de propriété sur l’immeuble, le premier requérant n’avait pas encore demandé l’inscription de son droit sur le livre foncier et la deuxième requérante n’avait pas encore acquis son droit par voie de transmission successorale (paragraphes 4 et 5 ci-dessus). La Cour ne relève aucun élément pouvant l’amener à penser que l’inscription du droit de propriété des tiers sur le livre foncier était entachée d’arbitraire, les requérants n’ayant pas fait ou n’ayant pas été en droit de faire une demande antérieure d’inscription de leur droit.
23.
La Cour est donc d’avis que l’élément essentiel qui a conduit les tribunaux à rejeter l’action des requérants a plutôt été l’antériorité de l’inscription des tiers sur le livre foncier et non pas, comme le soutiennent les requérants, le jugement définitif de 1997 (paragraphe 5 ci-dessus). La Cour note, par ailleurs, que les tribunaux internes ont jugé que la recevabilité de l’action en revendication formée par les requérants dépendait de l’issue d’une action préalable en rectification du livre foncier (paragraphe
9 ci-dessus).
24.
Dans ces circonstances, la Cour estime que le tribunal départemental d’Arad a ménagé un juste équilibre entre l’intérêt général, notamment celui de préserver la sécurité des transactions immobilières, et les droits des requérants (
mutatis mutandis
,
Depalle c. France
[GC], n
o
34044/02, §§
89
‑
25.
Par conséquent, la Cour ne décèle en l’espèce aucune apparence de violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention.
26.
Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Greffier
Président