SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE Cerere n 14367/06 Alexandru TALABAN împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află la 30 iunie 2015 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Luis López Guerra, Ján Šikuta, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Iulia Antoanella Motoc, Branko Lubarda, judecători și Marialena Tsirli, adjunctă de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 3 aprilie 2006, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTă de recurentul Alexandru Talaban, este un resortisant român născut în 1955 și rezident la București. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul Neculcea, avocat la București. Guvernul român a fost reprezentat de agentul său, C. Brumar, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1993, reclamantul a creat împreună cu alte trei persoane societatea comercială GP, al cărei administrator a devenit, de asemenea,. În 2001, cei patru asociați au vândut compania către A.H. și W.S., acesta devenind noul administrator. În momentul vânzării, societatea nu avea datorii față de autoritățile publice. În 2003, tribunalul departamental din București a inițiat o procedură de faliment a societății GP la cererea creditorilor acesteia. La 5 decembrie 2003, instanța a luat notă de tabloul definitiv al creanțelor, de raportul lichidatorului cu privire la lipsa bunurilor în patrimoniul societății debitoare, precum și de o cerere formulată de unul dintre creditori, societatea U., în scopul de a se asigura că răspunderea reclamantului, în calitate de fost administrator, și a W.S., în calitate de administrator, este angajată pentru pierderile societății. Prin intermediul unei hotărâri adoptate în aceeași zi, tribunalul departamental a constatat falimentul societății. Prin urmare, a ordonat eliminarea acesteia din registrul comerțului și a închis procedura de faliment. De asemenea, a dispus disjuncția cererii cu privire la răspunderea reclamantului și a W.S., care a continuat în fața instanței departamentale între, pe de o parte, societatea U. și, pe de altă parte, reclamantul și W.S. C. este prin intermediul procedurii deschise împotriva sa că reclamantul a luat cunoștință de falimentul societății. În primul rând, acesta a fost acuzat că a produs acte de contabilitate ilegale și că, chiar înainte de cesiunea societății către A.H. și W.S., vândut vehicule care aparțin patrimoniului acesteia, în scopul de a aduce prejudicii creditorilor. Reclamantul s-a apărat susținând că vânzarea vehiculelor fusese aprobată de toți asociații, așa cum ar fi cerut legea, și că aceasta fusese făcută în beneficiul societății. De asemenea, el a afirmat că, în momentul cedării, statul trebuia să ramburseze societății o sumă semnificativă de bani în baza TVA-ului. El a negat că a mai comis ilegalități în materie contabilă, spunând că nu era posibil să producă actele contabile ale societății pentru a-și susține afirmațiile, deoarece arhivele erau, în opinia sa, în posesia W.S. El a declarat că a încetat să mai fie administrator al societății cu doi ani înainte de faliment și a precizat că a fost W.S. care a condus societatea în ultimii doi ani. printr-o hotărâre din 8 aprilie 2005, tribunalul județean l-a condamnat pe reclamant și W.S. să plătească în solidar datoria fostei societăți G.P. (sau suporte in solidar pasivul debitoarei), pe care l-a condamnat la 254 821 290 lei românești (ROL). Instanța reține numai că reclamantul a vândut vehiculele în cauză înainte de această consimțământ al societății și a reamintit că, în conformitate cu legea privind falimentul, administratorul care a contribuit la falimentul societății putea fi ținut de partea de datorie dacă a utilizat bunuri ale societății în interesul său personal. Reclamantul a făcut apel, reiterând și detaliind argumentele pe care le-a prezentat în fața tribunalului departamental și se plângea și de faptul că, contrar dispozițiilor legii, instanța a omis să își limiteze participarea la plata datoriei, condamnându-l la plata integrală a datoriilor societății. 10. Prin hotărârea definitivă din 7 octombrie 2005, instanța de apel din București a menținut obligația reclamantului și a W.S. de a deține pasivul vechii societăți, reducând în același timp datoria de 94 915 653 ROL. Aceasta a modificat formularea dispozitivului prin faptul că i-a condamnat să plătească ; Comisia a considerat că faptul că a cumpărat pe cont propriu unul dintre vehiculele vândute înainte de cesiune a aprobat teza conform căreia a contribuit la falimentul societății. Aceasta nu a verificat dacă creanța împotriva statului în temeiul TVA exista efectiv, pe motiv că, după încheierea procedurii de faliment, pasivul și activele societății care au fost stabilite în cursul procedurii nu mai puteau fi modificate. 11. Nimic din dosarul de care dispune Curtea nu permite să se stabilească dacă reclamantul a plătit sau nu suma stabilită de instanța de apel. Legea nr. 64/1995 privind procedura de redresare judiciară și de faliment, în redactarea sa la data faptelor prezentei cauze, afirma că societatea debitoare vizată de o astfel de procedură participa în mod activ la întocmirea tabloului de creanțe. Comisia a precizat că acest tablou era comunicat societății debitoare și că aceasta putea contesta orice creanță care era înregistrată (articolele 81-87 din această lege). 13. În conformitate cu art. 89 din lege, după închiderea procedurii de faliment, creanțele împotriva societății declarate în faliment nu mai puteau fi contestate. 14. La momentul în care a fost inițiată procedura de faliment și chiar ulterior (articolele 137-140 din lege) 15. Partea relevantă a articolului 137 se citea după cum urmează: Instanța poate declara că o parte din datoria debitoarei, societate comercială insolvabilă, este asumată de (...) administratori (...) sau de orice altă persoană, dacă aceste persoane au contribuit la falimentul debitoarei prin oricare dintre următoarele fapte, dacă au utilizat bunurile sau creanțele societății comerciale în interesul lor personal (...) 16. Reglementarea răspunderii administratorului a fost preluată prin Legea nr. 85/2006, care a înlocuit Legea nr. 64/1995 privind falimentul. Modificarea adusă de noua lege a constat în înlocuirea sintagmei Prin hotărârea definitivă din 17 ianuarie 2007, Curtea de Apel de la București a stabilit că art. 137 din Legea nr. 64/1995 și art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu constituie o prezumție legală de răspundere a administratorilor, care, pentru a fi angajată, trebuie să îndeplinească cerințele de drept comun prevăzute la art. 998 din Codul civil. Din exemplele jurisprudenței naționale reiese că instanțele interne verifică în mod sistematic existența celor patru elemente ale responsabilității civile înainte de a angaja responsabilitatea administratorului pentru falimentul societății : existența unui fapt ilegal, din fault, a unui prejudiciu și a unei legături de cauzalitate între fapta ilicită comisă și prejudiciul suferit de victimă (a se vedea, printre altele, hotărârea definitivă nr. 997 din 11 septembrie 2008 a instanței de apel din Plouești sau hotărârea definitivă nr. 297R din 19 februarie 2010 a instanței de apel din București). Articolele relevante în speță din Codul civil privind răspunderea civilă delictală sunt exprimate după cum urmează: art. 998 □ Orice persoană este responsabilă pentru prejudiciul pe care l-a cauzat nu numai prin acțiunile sale, ci și prin neglijență sau imprudență. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge că nu s-a putut apăra în cadrul procedurii de răspundere împotriva sa, din motivele pe care nu le-ar fi participat la procedura de faliment și că nu ar fi avut nici un mijloc de a contesta valoarea creanțelor stabilite împotriva societății GP. 20. În temeiul aceluiași articol din Convenție, Tribunalul reproșează că și-a asumat responsabilitatea pentru pasivul societății GP fără a fi stabilit la momentul în care, în opinia sa, nu au examinat în mod concret acuzațiile aduse de creditori. De asemenea, el susține că, condamnându-l la plata integrală a datoriei societății GP, instanțele au încălcat legea care, conform lui, prevede doar o contribuție parțială la recuperarea datoriei. 22. În cele din urmă, consideră că, condamnându-l la plata datoriei societății GP, instanțele au încălcat dreptul de proprietate garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Reclamantul susține că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de către o instanță, în măsura în care, în opinia sa, nu s-a putut apăra în cadrul procedurii în răspundere împotriva sa, deoarece nu ar fi fost parte la procedura de faliment și nu ar fi avut nici o modalitate de a contesta valoarea creanțelor stabilite împotriva societății GP. În plus, afirmă că instanțele nu și-au stabilit responsabilitatea, deoarece acestea nu ar fi examinat în mod concret afirmațiile formulate împotriva sa de către creditor. 24. El invocă în această privință art. 6 alin. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Argumentele părților 25. Guvernul susține că sfera datoriei societății aflate în faliment nu constituie decât un plafon superior pentru sfera de răspundere a reclamantului, care ar fi fost stabilită în mod concret de către instanțe. El consideră că, în orice caz, reclamantul ar fi putut face apel la decizia din 5 decembrie 2003 (punctul 6 de mai sus). În continuare, guvernul arată că responsabilitatea reclamantului în temeiul legilor n 64 și 85 privind falimentul este o formă specială de răspundere civilă de drept comun și se limitează la faptele specificate de aceste legi. Instanțele ar avea obligația de a stabili, de la caz la caz, în funcție de faptele fiecărui dosar, legătura cauzală dintre faptele comise și falimentul societății. 27. În cele din urmă, guvernul consideră că, în timp ce se plânge de modul în care instanțele interne ar fi interpretat legea, reclamantul prezintă un motiv de tip al patrulea instanță 28. Reclamantul își reiterează argumentele cu privire la posibilitatea de a contesta întinderea datoriei societății declarate în faliment și de a stabili în mod concret răspunderea care i-ar fi fost atribuită în această privință. Curtea reamintește că egalitatea armelor, garantată și în cadrul procedurilor civile, implică obligația pentru instanțele judecătorești de a oferi fiecărei părți o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza ( Suominen c. Finlanda 37801/97, § 33, 1 iulie 2003). 30. De asemenea, aceasta reamintește că deciziile Curților și tribunalelor trebuie să fie bine motivate. În cazul în care art. 6 alineatul (1) din Convenție obligă instanțele să-și motiveze deciziile, el nu poate totuși să se înțeleagă ca solicitând un răspuns detaliat la fiecare argument. Domeniul de aplicare al acestei obligații poate varia în funcție de natura deciziei. Chiar dacă o instanță internă dispune de o anumită marjă de apreciere atunci când:el acționează într-o cauză dată de a alege argumentele și de a admite elementele de probă în sprijinul tezelor părților, o autoritate este obligată să justifice activitățile sale motivând deciziile sale ( Suominen O decizie motivată are, de asemenea, scopul de a demonstra părților pe care le-au ascultat și le permite acestora din urmă să atace decizia în cauză, precum și unui organ de apel să o reconsidere. În cele din urmă, numai o decizie motivată oferă un drept de control al publicului asupra administrației judiciare (a se vedea mutatis mutandis Tatichvili c. Rusia, nr. 1509/02, § 58, CEDH) 2007 I. 31. Curtea reamintește în cele din urmă că nu poate cunoaște decât într-un mod limitat erorile de fapt sau de drept comise de așa-numitele instanțe interne, cărora le revine sarcina principală de a examina faptele și de a implementa și de a aplica dreptul intern ( Brualla Gómez de la Torrec. Spania, 19 decembrie 1997, § 31, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1997 VIII; și García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDH 1999 I). 32. În speță, Curtea constată că reclamantul a putut să se apere în fața instanțelor interne, care și-au examinat argumentele. Astfel, instanța de primă instanță a limitat răspunderea reclamantului, reținând împotriva sa numai vânzarea vehiculelor în timpul gestionării societății aflate în faliment (punctul 8 de mai sus). În al doilea rând, instanța de apel a redus sfera acestei responsabilități la o parte din pasivul societății (punctul 10 de mai sus). Faptul că nu toate cererile formulate de reclamant au fost primite de instanțele interne nu este în sine un motiv de îndoială cu privire la echitatea procedurii. În mod suprafederativ, Curtea constată că tribunalele au pronunțat hotărâri pe deplin motivate și constată în cele din urmă că examinarea pe care au efectuat-o instanțele interne în scopul de a angaja răspunderea reclamantului pare să urmeze abordarea dezvoltată în acest domeniu în jurisprudența națională (punctul 17 de mai sus). 33. Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu observă nici o aparență derbitrară în modul în care instanțele interne au judecat acțiunea. Prin urmare, aceasta nu percepe niciun motiv de sine în afara încheierii acestor instanțe. Prin urmare, rezultă că această cauză este în mod vădit nefondată și că trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) litera (a) și cu art. 4 din convenție. Cu privire la motivul întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția 34. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul consideră că, condamnându-l la plata datoriei societății GP, instanțele i-au încălcat dreptul de proprietate. 35. Această dispoziție se citește după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 36. Guvernul consideră că, în speță, este vorba despre un litigiu între particulari în cadrul căruia reclamantul ar fi beneficiat de toate garanțiile prevăzute la art. 6 din convenție. 37. Reclamantul reiterează că a fost forțat în mod legal să plătească o datorie pe care o consideră nejustificată în beneficiul creditorilor societății aflate în faliment. 38. Curtea amintește că a ajuns la concluzia că procedura inițiată împotriva reclamantului a fost echitabilă (punctul 33 de mai sus). Prin urmare, nu se poate afirma că la sfârșitul acestei proceduri lacua privat de dreptul pe care îl deține și protejează art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție. 39. Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident nefondată și trebuie respinsă, în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 23 iulie 2015. Marialena Tsirli Josep Casadevall Asistentă Președintele
Requête n
o
14367/06
Alexandru TALABAN
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 30 juin 2015 en une chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président,
Luis López Guerra,
Ján Šikuta,
Kristina Pardalos,
Johannes Silvis,
Iulia Antoanella Motoc,
Branko Lubarda,
juges,
et de Marialena Tsirli,
greffière adjointe de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 3 avril 2006,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Alexandru Talaban, est un ressortissant roumain né en 1955 et résidant à Bucarest. Il a été représenté devant la Cour par M
e
C.
Neculcea, avocat à Bucarest.
2.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») a été représenté par son agente, M
me
A.
Les circonstances de l’espèce
3.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
4.
En 1993, le requérant créa avec trois autres personnes la société commerciale G.P., dont il devint également l’administrateur. En 2001, les quatre associés vendirent la société à A.H. et W.S., ce dernier en devenant le nouvel administrateur.
Au moment de la vente, la société n’avait pas de dettes envers les autorités publiques.
5.
En 2003, le tribunal départemental de Bucarest ouvrit une procédure de faillite de la société G.P. à la demande des créanciers de celle-ci.
6.
Lors de l’audience du 5 décembre 2003, le tribunal prit note du tableau définitif des créances, du rapport du liquidateur sur l’absence de biens dans le patrimoine de la société débitrice ainsi que d’une demande formulée par l’un des créanciers, la société U., visant à ce que la responsabilité du requérant, en tant qu’ancien administrateur, et de W.S., en tant qu’administrateur, fût engagée pour les pertes de la société.
Par un jugement adopté le même jour, le tribunal départemental constata la faillite de la société. Par conséquent, il ordonna la radiation de celle-ci du registre du commerce et clôtura la procédure de faillite. Il ordonna en outre la disjonction de la demande concernant la responsabilité du requérant et de W.S., qui se poursuivit devant le tribunal départemental entre, d’un côté, la société U. et, de l’autre, le requérant et W.S. C’est par le biais de la procédure ouverte à son encontre que le requérant prit connaissance de la faillite de la société. On lui reprochait principalement d’avoir produit des actes comptables illégaux et d’avoir, juste avant la cession de la société à A.H. et W.S., vendu des véhicules appartenant au patrimoine de celle-ci, et ce dans le but de porter préjudice aux créanciers.
7.
Le requérant se défendit en arguant que la vente des véhicules avait été approuvée par tous les associés, comme l’aurait exigé la loi, et qu’elle avait été faite au profit de la société. Il indiqua aussi que, au moment de la cession, l’État était censé rembourser à la société une somme d’argent importante au titre de la TVA. Il nia de plus avoir commis des illégalités en matière comptable, précisant qu’il ne lui était pas possible de produire les actes comptables de la société pour appuyer ses dires, car les archives se trouvaient, selon lui, en la possession de W.S. Il redit avoir cessé d’être l’administrateur de la société deux ans avant la faillite et précisa que c’était W.S. qui avait dirigé la société pendant les deux années écoulées.
8.
Par un jugement du 8 avril 2005, le tribunal départemental condamna le requérant et W.S. à payer solidairement le passif de l’ancienne société G.P. (
«
să suporte în solidar pasivul debitoarei
»
), qu’il estimait à 254
821
290
lei
roumains (ROL). Le tribunal retint uniquement que le requérant avait vendu les véhicules en cause avant la ce
ssion de la société et rappela que, selon la loi sur la faillite, l’administrateur ayant contribué à la faillite de la société pouvait être tenu d’assumer une partie de la dette s’il avait utilisé des biens de la société pour son intérêt personnel
.
9.
Le requérant fit appel, en réitérant et détaillant les arguments qu’il avait présentés devant le tribunal départemental. Il se plaignait également du fait que, contrairement aux dispositions de la loi, le tribunal avait omis de limiter sa participation au paiement du passif, le condamnant au paiement intégral des dettes de la société.
10.
Par un arrêt définitif du 7 octobre 2005, la cour d’appel de Bucarest maintint l’obligation du requérant et de W.S. d’assumer le passif de l’ancienne société, tout en diminuant la dette de 94
915
653
ROL. Elle modifia la formulation du dispositif en les condamnant à payer «
du passif
» («
să suporte din pasivul debitoarei
»
). La cour d’appel rejeta les arguments présentés par le requérant
; elle considéra que le fait qu’il avait acheté pour son propre compte l’un des véhicules vendus avant la cession accréditait la thèse selon laquelle il avait contribué à la faillite de la société. Elle ne vérifia pas si la créance contre l’État au titre de la TVA existait réellement, au motif que, une fois la procédure de faillite close, le passif et l’actif de la société ayant été établis pendant la procédure ne pouvaient plus être modifiés.
11.
Rien dans le dossier dont la Cour dispose ne permet de savoir si le requérant a ou non payé la somme établie par la cour d’appel.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
12.
La loi n
o
64/1995 sur la procédure de redressement judiciaire et de faillite, dans sa rédaction à la date des faits de la présente affaire, énonçait que la société débitrice visée par une telle procédure participait activement à l’établissement du tableau des créances. Elle précisait que ce tableau était communiqué à la société débitrice et que celle-ci pouvait contester toute créance qui s’y trouvait inscrite (articles 81-87 de cette loi).
13.
Selon l’article 89 de la loi, une fois la procédure de faillite close, les créances contre la société déclarée en faillite ne pouvaient plus être contestées.
14.
L’action en responsabilité des anciens administrateurs pour la faillite d’une société était indépendante de la procédure de faillite et pouvait ainsi être engagée à tout moment de cette dernière procédure et même postérieurement (articles 137-140 de la loi).
15.
La partie pertinente de l’article 137 se lisait comme suit
:
«
Le tribunal peut ordonner qu’une partie du passif de la débitrice, société commerciale insolvable, soit assumée par les (...) administrateurs (...) ou par toute autre personne, si ces personnes ont contribué à la faillite de la débitrice par un des faits suivants
:
a)
si elles ont utilisé les biens ou créances de la société commerciale dans leur intérêt personnel (...)
»
16.
La réglementation de la responsabilité de l’administrateur a été reprise par la loi n
o
85/2006, qui a remplacé la loi n
o
64/1995 en matière de faillite. La modification apportée par la nouvelle loi a consisté à remplacer le syntagme «
si ces personnes ont contribué à la faillite de la débitrice
» par les termes «
si ces personnes ont causé la faillite de la débitrice
».
17.
Par un arrêt définitif du 17 janvier 2007, la cour d’appel de Bucarest a établi que l’article 137 de la loi n
o
64/1995 ainsi que l’article 138 de la loi n
o
85/2006 n’instituaient pas une présomption légale de responsabilité des administrateurs, laquelle, pour être engagée, devait répondre aux exigences de droit commun prévues à l’article 998 du code civil. Il ressort des exemples de la jurisprudence nationale que les tribunaux internes vérifient systématiquement l’existence des quatre éléments de la responsabilité civile avant d’engager la responsabilité de l’administrateur pour la faillite de la société
: l’existence d’un fait illicite, d’une faute, d’un préjudice et d’un lien de causalité entre le fait illicite commis et le préjudice subi par la victime (voir, parmi d’autres, l’arrêt définitif n
o
997 du 11
septembre 2008 de la cour d’appel de Ploiești ou l’arrêt définitif n
o
297R du 19 février 2010 de la cour d’appel de Bucarest).
18.
Les articles pertinents en l’espèce du code civil portant sur la responsabilité civile délictuelle sont libellés comme suit
:
Article
998
« Toute action qui cause un dommage à autrui oblige celui par la faute duquel le dommage a été causé à réparer celui-ci. »
Article 999
« Toute personne est responsable du dommage qu’elle a causé non seulement par ses actions, mais aussi par sa négligence ou par son imprudence. »
19.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de n’avoir pu se défendre dans la procédure en responsabilité engagée à son encontre, aux motifs qu’il n’aurait pas été partie à la procédure de faillite et qu’il n’aurait eu aucun moyen de contester la valeur des créances établies contre la société G.P.
20.
Sur le terrain du même article de la Convention, il reproche aux tribunaux d’avoir engagé sa responsabilité pour le passif de la société G.P. sans l’avoir établie dès lors que, à ses dires, ils n’ont pas examiné concrètement les accusations portées à son encontre par les créanciers.
21.
Toujours sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, il soutient également que, en le condamnant au paiement de l’intégralité du passif de la société G.P., les tribunaux ont méconnu la loi qui, selon lui, prévoit uniquement une contribution partielle au recouvrement de la dette.
22.
Il estime enfin que, en le condamnant au paiement de la dette de la société G.P., les tribunaux ont porté atteinte à son droit de propriété garanti par l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention.
A.
Sur le grief tiré de l’article 6 de la Convention
23.
Le requérant soutient que sa cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal, dans la mesure où, à ses dires, il n’a pu se défendre dans la procédure en responsabilité engagée à son encontre, car il n’aurait pas été partie à la procédure de faillite et n’aurait eu aucun moyen de contester le montant des créances établies contre la société G.P. En outre, il allègue que les tribunaux n’ont pas établi sa responsabilité, car ils n’auraient pas examiné concrètement les allégations formulées à son encontre par le créancier.
24.
Il invoque à cet égard l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
1.
Arguments des parties
25.
Le Gouvernement fait valoir que l’étendue de la dette de la société en faillite ne fait que servir de plafond supérieur pour l’étendue de la responsabilité du requérant, laquelle aurait été établie concrètement par les tribunaux. Il estime que, en tout état de cause, le requérant aurait pu faire appel de la décision du 5 décembre 2003 (paragraphe 6 ci-dessus).
26.
Le Gouvernement expose ensuite que la responsabilité du requérant en vertu des lois n
os
64 et 85 sur la faillite est une forme particulière de responsabilité civile délictuelle de droit commun et qu’elle se limite aux faits spécifiés par ces lois. Les tribunaux auraient l’obligation d’établir, au cas par cas, en fonction des faits de chaque dossier, le lien de causalité entre les faits commis et la faillite de la société.
27.
Le Gouvernement estime enfin que, en se plaignant de la manière dont les juridictions internes auraient interprété la loi, le requérant soumet un grief de type quatrième instance.
28.
Le requérant réitère ses arguments portant sur l’impossibilité de contester l’étendue de la dette de la société déclarée en faillite et de faire établir concrètement la responsabilité qui lui aurait été attribuée à cet égard.
2.
Appréciation de la Cour
29.
La Cour rappelle que l’égalité des armes, garantie également dans le cadre des procès civils, implique l’obligation pour les tribunaux d’offrir à chaque partie une possibilité raisonnable de présenter sa cause (
Suominen c.
Finlande
,
n
o
37801/97, § 33, 1
er
juillet 2003).
30.
Elle rappelle en outre que les décisions des cours et tribunaux doivent être correctement motivées. Si l’article 6 § 1 de la Convention oblige les tribunaux à motiver leurs décisions, il ne peut cependant se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque argument. L’étendue de ce devoir peut varier selon la nature de la décision. Même si un tribunal interne dispose d’une certaine marge d’appréciation lorsqu’il s’agit dans une affaire donnée de choisir les arguments et d’admettre les éléments de preuve à l’appui des thèses des parties, une autorité est tenue de justifier ses activités en motivant ses décisions (
Suominen
, précité, § 36). Une décision motivée a aussi pour finalité de démontrer aux parties qu’elles ont été entendues. Elle permet en outre à ces dernières d’attaquer la décision en cause, et à un organe d’appel de la reconsidérer. Enfin, seule une décision motivée offre un droit de regard du public sur l’administration de la justice (voir,
mutatis mutandis
,
Tatichvili c. Russie
, n
o
2007
‑
I).
31.
La Cour rappelle enfin qu’elle ne peut connaître que de façon limitée des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par les juridictions internes, auxquelles il revient au premier chef d’examiner les faits et d’interpréter et d’appliquer le droit interne (
Brualla Gómez de la Torre c.
Espagne
, 19 décembre 1997, §
31,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
VIII, et
García Ruiz c.
Espagne
[GC], n
o
30544/96, §
1999
‑
I).
32.
En l’espèce, la Cour note que le requérant a pu se défendre devant les tribunaux internes, lesquels ont examiné ses arguments. Ainsi, le tribunal de première instance a limité la responsabilité du requérant, retenant contre lui uniquement la vente des véhicules pendant sa gestion de la société en faillite (paragraphe 8 ci-dessus). Ensuite, la cour d’appel a réduit l’étendue de cette responsabilité à une partie du passif de la société (paragraphe 10 ci
‑
dessus). Le fait que toutes les demandes formulées par le requérant n’ont pas été accueillies par les tribunaux internes n’est pas en soi une raison de douter de l’équité de la procédure. De manière superfétatoire, la Cour note que les tribunaux ont rendu des décisions amplement motivées. Elle note enfin que l’examen auquel ont procédé les tribunaux internes afin d’engager la responsabilité du requérant semble suivre l’approche développée en la matière dans la jurisprudence nationale (paragraphe 17 ci-dessus).
33.
Compte tenu de ce qui précède, la Cour ne relève aucune apparence d’arbitraire dans la manière dont les juridictions internes ont jugé l’action. Dès lors, elle n’aperçoit aucune raison de s’écarter de la conclusion de ces juridictions.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3
a) et 4 de la Convention.
B.
Sur le grief tiré de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention
34.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, le requérant estime qu’en le condamnant au paiement de la dette de la société G.P., les tribunaux ont porté atteinte à son droit de propriété.
35.
Cette disposition se lit comme suit
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
36.
Le Gouvernement estime qu’il s’agit en l’espèce d’un litige entre particuliers dans le cadre duquel le requérant aurait bénéficié de toutes les garanties prévues à l’article 6 de la Convention.
37.
Le requérant répète qu’il a été forcé – illégalement selon lui – de payer une dette qu’il estime indue au bénéfice des créanciers de la société en faillite.
38.
La Cour rappelle avoir conclu que la procédure engagée contre le requérant a été équitable (paragraphe 33 ci-dessus). L’intéressé ne saurait donc prétendre que l’issue de cette procédure l’a privé du droit qu’énonce et protège l’article 1 du Protocole no 1 à la Convention.
39.
Partant, cette partie de la requête est manifestement mal fondée et elle doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 23 juillet 2015.
Marialena Tsirli
Josep Casadevall
Greffière adjointe
Président