Secțiunea a treia Cerere n 38687/05 S.C. SMO S.R.L. ORADEA împotriva României introdusă la 21 octombrie 2005 EXPOSAT DE FĂCUT CURENTA, S.C. Smo S.R.L. Oradea, este o societate de drept românească, având sediul social la Oradea. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către Viorica Tăbuș, administratorul acesteia. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. Geneza la cauza La Cauza se referă la dreptul de utilizare a unui teren situat la n 2, rue Vamii, Oradea. Acest teren, inițial proprietatea societății I., a făcut ulterior obiectul mai multor litigii între societățile I., V.S., V.C. și societatea reclamantă, care se certau între ele cu privire la dreptul de proprietate și utilizare. Din dosar reiese că societatea V.S. a dat faliment și era în curs de lichidare judiciară în 2008. Între 2000 și 2001 societățile I. și V.S. desfășuraseră activități comerciale împreună într-un depozit industrial plasat pe teren, care, la momentul respectiv, era deținută de societatea I. Cele două societăți și-au încetat asocierea prin agresiunea reciprocă a nerespectării clauzelor contractuale. Într-o primă etapă, societatea V.S. a obținut un titlu executoriu împotriva societății I. și a inițiat o procedură de executare forțată împotriva sa. La 26 iunie 2002, instanța de primă instanță din Oradea a constatat că executarea era expirată. La 12 iulie 2002, societatea I. a vândut terenul în cauză societății V.C. În pofida deciziei din 26 iunie 2002, executorul judiciar a continuat executarea împotriva societății I. și la 4 septembrie 2002 a vândut terenul în cauză la licitațiile publice în beneficiul societății V.S. Ultimul motiv, la 25 octombrie 2002, la cererea societății I., Tribunalul de Primă Instanță din Oradea a anulat executarea forțată. Un alt litigiu, având ca origine asociația în participație a societăților V.S. și I. conduce la o decizie definitivă din 20 ianuarie 2004, prin care tribunalul departamental din Bihor a constatat rezilierea contractului de asociere și a obligat societatea V.S. să plătească societății I daune-interese pentru pierderile suferite. În executarea acestei decizii, bunurile societății V.S. au fost sigilate, iar societatea V.C. a fost desemnată ca administrator al bunurilor. 10. La 14 ianuarie 2003, tribunalul departamental din Bihor a aprobat solicită societății V.C. să părăsească terenul în litigiu și a solicitat societății V.S. să părăsească terenul în litigiu. Această hotărâre a devenit definitivă la 8 aprilie 2003, data la care tribunalul a respins cererea de eliberare a terenului. La 23 octombrie 2003, G.G., administratorul companiei I. și alți oameni i-au forțat pe angajații companiei V.S. să părăsească clădirea. Poliția a intervenit în aceeași zi pentru a aplana conflictul. 12. La 4 noiembrie 2003, G.F., directorul societății V.S., a depus o plângere penală împotriva G.G. și alții, acuzându-i de furt cu violență. 13. La 13 noiembrie 2003, recurenta a cumpărat terenul în cauză al societății V.C. și-a înscris dreptul de proprietate în registrul funciar. La 14 noiembrie 2003, reclamanta a preluat proprietatea asupra terenului. V.C. la . la . la mainsrma că bunurile societății V.S. erau păstrate pe teren în temeiul unei hotărâri judecătorești care o desemnează ca administrator al bunurilor respective. La expulzarea societății reclamante de pe terenul său 14. La 12 decembrie 2003, Parchetul din Bihor a deschis proceduri penale împotriva G.G. și a altor acuzații de jaf cu violență (a se vedea punctele 26-27 de mai jos). În aceeași zi, considerând că societatea V.S. fusese exmatriculată ilegal de pe teren, procurorul a ordonat reintegrarea sa, în temeiul articolului 170 din Codul penal. 15. La 19 ianuarie 2004, procurorul și-a reinițiat decizia anterioară și a ordonat ca bunurile deținute de societatea V.S. pe teren să fie inventariate. El și-a notat decizia poliției și societăților V.S. și I. 16. La 10 februarie 2004, poliția a reintegrat societatea V.S. în locații, dar societatea reclamantă și societatea V.C. s-au opus executării. 17. Prin urmare, la 1 martie 2004, procurorul le-a ordonat celor două societăți să restituie societății V.S. bunurile mobile aflate pe teritoriul în cauză. În noiembrie 2004, s-a efectuat un inventar al bunurilor găsite pe teren, iar ordonanța procurorului a fost pusă în aplicare în decembrie 2004. La 26 ianuarie 2004, societatea reclamantă a introdus o acțiune împotriva deciziei procurorului din 12 decembrie 2003, argumentând că nu era posibilă restabilirea situației anterioare presupusei infracțiuni comise de G.G., dat fiind că, între timp, cumpărase terenul unei părți terțe care nu avea nicio legătură cu G.G. sau cu activitățile sale. În plus, Comisia a susținut că procurorul a luat o decizie fără să audieze, bazându-se exclusiv pe acuzațiile societății V.S.19, pe baza articolului 278 din Codul de procedură penală, societatea reclamantă a depus o plângere împotriva ordonanței procurorului din 19 decembrie 2006. În ianuarie 2004, procurorul și-a reinițiat dreptul de proprietate pe teren și a susținut că, la 16 iunie 2005, o altă societate avea dreptul de a utiliza terenul, iar procurorul a încălcat dreptul de proprietate al procurorului general. 170 din Codul de Procedură Penală și quel . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Restituirea bunurilor mobile ale societății reclamante pe teren 21. Recurenta a recurs împotriva ordonanței din 1 martie 2004, reintegrând dreptul său de proprietate pe teren în litigiu, dar recursul său a fost respins de tribunalul judicios din Bihor la 16 iunie 2005 și ulterior de instanța judecătorească din Oradea, printr-o hotărâre definitivă din 3 noiembrie 2005. La 14 decembrie 2004, societatea reclamantă sesizează, de asemenea, tribunalul departamental din Bihor cu privire la o cerere de restituire a bunurilor sale care, în opinia sa, fuseseră luate din greșeală în momentul executării ordonanței procurorului din 1 martie 2004. La 24 iunie 2005, această cerere a fost respinsă, tribunalul considerând că procurorul a acționat în mod legal în temeiul articolului 169 din Codul de procedură penală și că situația juridică a bunurilor în litigiu ar fi stabilită la sfârșitul urmăririi penale împotriva G.G. Hotărârea a fost confirmată în apel, printr-o hotărâre definitivă a Tribunalului de apel din Oradea din 12 ianuarie 2006. O cerere similară depusă de societatea V.C., în calitate de administrator al bunurilor sigilate, a fost, de asemenea, respinsă printr-o hotărâre definitivă a Tribunalului din Oradea din 12 ianuarie 2006. 24. În octombrie 2005, societatea reclamantă a solicitat atât procurorului, cât și poliției să lase la dispoziție bunurile sale situate pe teritoriul în litigiu. Plângeri penale împotriva angajaților societății V.S. 25. Societatea reclamantă a depus plângeri penale împotriva angajaților societății V.S., fie singură, fie cu societățile V.C. și I., împotriva angajaților societății V.S., pe care le-au acuzat de a fi intrat cu forța în sediul recurentei și de a distruge bunuri care aparțin societăților reclamante, aducând atingere activității acestora. Din dosar nu reiese clar dacă aceste plângeri au fost examinate de către autorități. Procedura penală împotriva G.G. 26. După ce a inițiat, la 12 decembrie 2003, acțiuni penale împotriva G.G. pentru furt cu violență, procurorul a recalificat faptele la 15 iunie 2006 ca abuz de încredere. Prin hotărârea din 24 ianuarie 2008, Tribunalul de Primă Instană din Oradea a pus capăt procesului penal, constatând că societatea V.S., parte vătămată în procedură, nu a sesizat în mod legal instanța cu privire la o plângere penală a tribunalului. Nici o parte nu a făcut apel la această hotărâre care a devenit astfel definitivă 27. O altă procedură împotriva G.G. pentru tulburare de posesie a fost, de asemenea, închisă de către Tribunalul de Primă Instanță din Oradea la 30 aprilie 2004, deoarece societatea V.S., parte vătămată, nu a fost prezentată la două audieri consecutive, fără a da motive pentru absența sa. Dreptul intern relevant 28. art. 169 Restituirea bunurilor (1) Procurorul sau instanța dispune restituirea victimei bunurilor confiscate de la persoana acuzată sau a oricărei alte persoane care le păstrează, în cazul în care constată că aceste bunuri aparțin victimei sau au fost luate ilegal (...). art. 170 Restabilirea situației anterioare Poliția, cu acordul procurorului, sau instanța poate lua măsuri pentru restabilirea situației anterioare comisiei pentru încălcarea dreptului comunitar, în cazul în care schimbarea situației este consecința mai multor infracțiuni și în cazul în care este posibilă restabilirea situației anterioare. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanta se plânge că instanțele nu au luat o hotărâre cu privire la presupusa încălcare a dreptului său de proprietate. În cele din urmă, aceasta susține că dreptul său de proprietate a fost încălcat de măsurile luate de procuror, deși nu i s-a reproșat în niciun moment un act penal, care ar putea justifica aplicarea acestor măsuri împotriva sa. Contestațiile privind drepturile și obligațiile cu caracter civil ale societății reclamante au fost audiate de către o instanță, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție Societatea reclamantă are un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr 1 la convenție În acest sens, a fost încălcat dreptul societății reclamante de a-și respecta bunurile, în sensul art. 1 din Protocolul nr. În special, această interferență a impus societății reclamante o sarcină excesivă (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Imobiliar Saffi c. Italia, [GC], nr. 27743/93, CEDO 1999-V, 28.7.1999, § 59) Părțile sunt invitate să comunice Curții în cazul în care societatea reclamantă a preluat proprietatea asupra terenului și care este starea actuală a acestui teren, în special cea care îl ocupă în prezent și în ce mod.
Requête n
o
38687/05
contre la Roumanie
introduite le 21 octobre 2005
1.
La requérante, S.C. Smo S.R.L. Oradea, est une société de droit roumain, ayant son siège social à Oradea. Elle a été représentée devant la Cour par M
me
Viorica Tăbuș, son administratrice.
A.
Les circonstances de l’espèce
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
1.
Genèse de l’affaire
3.
L’affaire porte sur le droit d’usage d’un terrain sis au n
o
2, rue Vămii, à Oradea. Ce terrain, initialement la propriété de la société I., a fait par la suite l’objet de plusieurs litiges entre les sociétés I., V.S., V.C. et la société requérante, qui s’en disputaient entre elles le droit de propriété et d’usage. Il ressort du dossier que la société V.S. a fait faillite, et était, en 2008, en cours de liquidation judiciaire.
4.
Entre 2000 et 2001 les sociétés I. et V.S. avaient mené des activités commerciales ensembles dans un entrepôt industriel placé sur le terrain en question, qui, à l’époque, était propriété de la société I. Les deux sociétés ont mis fin à leur association en s’accusant réciproquement de non-respect des clauses contractuelles. Cette association a donné lieu à plusieurs litiges entre les parties.
5.
Dans un premier temps, la société V.S. obtint un titre exécutoire contre la société I. et entama une procédure d’exécution forcée à son encontre. Le 26 juin 2002, le tribunal de première instance d’Oradea constata que l’exécution était périmée.
6.
Le 12 juillet 2002 la société I. vendit le terrain en question à la société V.C.
7.
Malgré la décision du 26 juin 2002, l’huissier de justice poursuivit l’exécution contre la société I. et, le 4 septembre 2002 vendit le terrain en cause aux enchères publiques au bénéfice de la société V.S.
8.
Ultérieurement, le 25 octobre 2002, à la demande de la société I., le tribunal de première instance d’Oradea annula l’exécution forcée.
9.
Un autre litige, ayant comme origine l’association en participation des sociétés V.S. et I. aboutit à une décision définitive du 20 janvier 2004, par laquelle le tribunal départemental de Bihor constata la résiliation du contrat d’association et condamna la société V.S. à verser à la société I. des dommages et intérêts pour les pertes subies.
En exécution de cette décision, les biens de la société V.S. furent mis sous scellés et la société V.C. fut désignée en tant qu’administrateur des biens.
10.
Le 14 janvier 2003, le tribunal départemental de Bihor fit droit à la
demande en référé de la société V.C. et enjoignit à la société V.S. de quitter le terrain en litige. Ce jugement devint définitif le 8 avril 2003, date à laquelle la cour d’appel d’Oradea rejeta l’appel introduit par V.S.
La société V.S. refusa de libérer le terrain.
11.
Le 23 octobre 2003, G.G., l’administrateur de la société I. et d’autres personnes forcèrent les employés de la société V.S. à quitter les lieux. La
police intervint le même jour pour aplanir le conflit.
12.
Le 4 novembre 2003, G.F., le directeur de la société V.S., déposa une plainte pénale contre G.G. et autres, en les accusant de vol avec violences.
13.
Le 13 novembre 2003, la requérante acheta le terrain en question de la société V.C. et inscrivit son droit de propriété dans le livre foncier.
Le 14 novembre 2003, la requérante prit possession du terrain. V.C. l’informa que les biens de la société V.S. étaient gardés sur le terrain en vertu d’une décision judiciaire la désignant en tant qu’administrateur desdits biens.
2.
L’expulsion de la société requérante de son terrain
14.
Le 12 décembre 2003, le parquet près le tribunal départemental de Bihor ouvrit des poursuites pénales contre G.G. et autres pour vol avec violences (voir paragraphes 26-27 ci-dessous). Le même jour, estimant que la société V.S. avait été illégalement expulsée du terrain, le procureur ordonna sa réintégration, en vertu de l’article 170 du code pénal. Il en informa G.G., la police et la société V.S.
15.
Le 19 janvier 2004, le procureur réitéra sa décision antérieure et ordonna en outre que les biens détenus par la société V.S. sur le terrain soient inventoriés. Il notifia sa décision à la police et aux sociétés V.S. et I.
16.
Le 10 février 2004, la police réintégra la société V.S. dans les lieux, mais la société requérante et la société V.C. s’opposèrent à l’exécution.
17.
Par conséquent, le 1
er
mars 2004, le procureur ordonna aux deux sociétés de restituer à la société V.S. ses biens meubles sis sur le terrain en question. Un inventaire des biens trouvés sur le terrain fut effectué en novembre 2004, et l’ordonnance du procureur fut mise à exécution en décembre 2004.
3.
Plaintes de la requérante visant l’usage du terrain
a)
Restitution du terrain
18.
Le 26 janvier 2004, la société requérante introduisit un recours contre la décision du procureur du 12 décembre 2003, en arguant qu’il n’était pas possible de rétablir la situation antérieure à la prétendue infraction commise par G.G., étant donné qu’entre temps elle avait acheté le terrain d’une tierce société qui n’avait pas de lien avec G.G. ou avec ses agissements. En outre, elle fit valoir que le procureur avait pris sa décision sans l’entendre, en se fondant ainsi uniquement sur les allégations de la société V.S.
19.
Se fondant sur l’article 278
1
du code de procédure pénale, la société requérante déposa une plainte contre l’ordonnance du procureur du 19
janvier 2004. Elle réitéra son droit de propriété sur le terrain et fit valoir qu’en octroyant à une autre société le droit d’utiliser le terrain, le procureur avait enfreint son droit de propriété.
Cette plainte fut rejetée par le tribunal départemental de Bihor, le 16 juin 2005, au motif que le procureur avait pris sa décision en vertu de l’article
170 du code de procédure pénale et qu’il n’appartenait pas aux tribunaux pénaux de statuer sur la situation juridique du terrain en question. Le jugement fut confirmé en appel par un arrêt définitif du 12 janvier 2006 de la cour d’appel d’Oradea.
20.
Une plainte similaire introduite par la société V.C. fut elle aussi rejetée par un arrêt définitif de la cour d’appel d’Oradea du 12 janvier 2006.
b)
Restitution des bien meubles de la société requérante sis sur le terrain
21.
La requérante fit recours contre l’ordonnance du 1
er
mars 2004, réitérant son droit de propriété sur le terrain en litige, mais son recours fut rejeté par le tribunal départemental de Bihor le 16 juin 2005 et ultérieurement par la cour d’appel d’Oradea, par un arrêt définitif du 3
novembre 2005.
22.
Le 14 décembre 2004, la société requérante saisit également le tribunal départemental de Bihor d’une demande de restitution de ses biens qui, selon elle, avaient été pris par erreur lors de la mise à exécution de l’ordonnance du procureur du 1
er
mars 2004.
Le 24 juin 2005, cette demande fut rejetée, le tribunal estimant que le procureur avait agit légalement en application de l’article 169 du code de procédure pénale et que la situation juridique des biens litigieux serait établie à la fin des poursuites pénales entamées contre G.G. La décision fut confirmée en appel, par un arrêt définitif de la cour d’appel d’Oradea du 12
janvier 2006.
23.
Une demande similaire introduite par la société V.C., en tant qu’administrateur des biens mis sous scellés fut elle aussi rejetée par un arrêt définitif de la cour d’appel d’Oradea du 12 janvier 2006.
24.
En octobre 2005, la société requérante demanda à la fois au procureur et à la police de laisser disponibles ses biens situés sur le terrain litigieux.
4.
Plaintes pénales contre les employés de la société V.S.
25.
La société requérante déposa seule ou avec les sociétés V.C. et I. des plaintes pénales contre les employés de la société V.S., qu’elles accusaient d’être entrés de force dans les locaux de la requérante et d’avoir détruit des biens appartenant aux sociétés plaignantes, portant préjudice à leur activité.
Il ne ressort pas clairement du dossier si ces plaintes ont été examinées par les autorités.
5.
La procédure pénale contre G.G.
26.
Ayant ouvert, le 12 décembre 2003, des poursuites pénales contre G.G. pour vol avec violences, le procureur requalifia les faits, le 15 juin 2006, en abus de confiance.
Par un jugement du 24 janvier 2008, le tribunal de première instance d’Oradea mit fin au procès pénal, en constatant que la société V.S., partie lésée dans la procédure, n’avait pas légalement saisi le tribunal d’une plainte pénale introductive d’instance.
Aucune partie ne fit appel de ce jugement qui devint ainsi définitif.
27.
Une autre procédure dirigée contre G.G. pour trouble de possession fut elle aussi close par le tribunal de première instance d’Oradea le 30 avril 2004, étant donné que la société V.S., partie lésée, ne s’était pas présentée à deux audiences consécutives, sans donner de raisons pour son absence.
B.
Le droit interne pertinent
28.
Les articles pertinents du code de procédure pénale étaient ainsi libellés à l’époque des faits
:
Article 169 Restitution des biens
«
(1)
Le procureur ou le tribunal ordonne la restitution à la victime de biens pris de l’inculpé ou de toute autre personne qui les gardés, s’il constate que ces biens appartiennent à la victime ou lui ont été pris illégalement (...).
Article 170 Rétablissement de la situation antérieure
«
La police, avec l’accord du procureur, ou le tribunal peut prendre des mesures afin de rétablir la situation antérieure à la commission de l’infraction, dans le cas où le changement de situation est la conséquence de l’infraction et où il est possible de rétablir la situation antérieure.
»
29.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de ce que les tribunaux n’ont pas statué sur la violation alléguée de son droit de propriété.
30.
Elle s’estime également victime d’une atteinte à l’article 17 de la Convention.
31.
Elle allègue enfin que son droit de propriété a été enfreint par les mesures prises par le procureur, bien qu’à aucun moment il ne lui ait été reproché la commission d’un acte pénal, susceptible de justifier l’application de ces mesures à son encontre.
1.
Les contestations sur les droits et obligations de caractère civil de la société requérante ont-elles été entendues par un tribunal, comme l’exige l’article 6 § 1 de la Convention
?
2.
La société requérante a-t-elle un bien au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention
?
3.
Dans l’affirmative, y a-t-il eu atteinte au droit de la société requérante au respect de ses biens, au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1
?
Dans l’affirmative, cette ingérence procédait-elle de l’application d’une loi jugée nécessaire pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général et était-elle proportionnée au but visé
?
En particulier, cette ingérence a-t-elle imposé à la société requérante une charge excessive (voir,
mutatis mutandis
, l’arrêt
Immobiliare Saffi c. Italie
, [GC], n
o
?
4.
Les parties sont invitées à communiquer à la Cour si la société requérante a pris possession du terrain et quel est l’état actuel de ce terrain, notamment qui l’occupe actuellement et à quel titre.