Secțiunea a treia Cerere nr. 30745/04 Lucica GRIGORE împotriva României introdusă la 25 august 2004 EXPOSAT DE FAPTE recurenta, dna Lucica Grigore, este un resortisant român, născut în 1950 și rezident în Braila. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl Popescu, avocată la București. Circumstanțele speței Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: Recurenta face parte dintr-o comunitate religioasă ortodoxă, în interiorul căreia un grup de câteva călugărițe, printre care reclamanta, militează pentru o reformă spirituală a Bisericii Ortodoxe Române și denunță fără încetare colaborarea hierarhilor bisericii cu vechiul regim comunist. Modul lor de exprimare a opiniilor lor constă, printre altele, în pronunțarea cu voce tare, dar fără violență, a criticilor la adresa hierarhilor din cadrul bisericii ortodoxe la adunările credincioșilor, inclusiv la sărbătorile religioase importante. La 25 octombrie 1999, reclamanta s-a dus la Catedrala Galați, unde trebuia să fie primită în acea zi Sfinția Sa Bartolomeu I La sosirea mașinilor hierarhilor, a fost pus un coridor în mulțimea adunată în fața catedralei din care făcea parte reclamanta, ceea ce i-a ridicat pe cei prezenți. La coborârea hierarcilor din mașinile lor, reclamanta s-a exclus cu voce tare: Fariseii și francmasonii, atunci când oamenii au nevoie de tine, nu aveți nici o altă preocupare în afară de a face vizite . (frisei și francmasoni, cand omul este in nevoie de plimbare . Ea a fost imediat interpelată de către polițiști care i-au impus o amendă de amendă. În 2001, la o dată nespecificată, Parchetul din apropierea tribunalului de primă instanță din Braila a deschis o anchetă penală împotriva reclamantei șefului de stofă de bine și de tulburare a ordinii publice, infracțiune pedepsită cu art. 321 alineatul (2) din Codul Penal (denumit în continuare 1999 La o dată nespecificată a fost pronunțat un refuz de judecată de către Parchet. Prin decizia din 3 aprilie 2001, Parchetul a fost internat într-un spital psihiatric al reclamantei, în conformitate cu art. 114 din CP care reglementează internarea provizorie. Astfel, decizia a fost formulată în părțile sale relevante la 25 octombrie 1999, lit. (faptuatoarea) (faptuarea) ) Lucica Grigore este predată catedralei episcopale din Galați, unde a fost primită Sfinția Sa Bartolomeu I din Constantinopol, și a pronunțat dușmănii față de preoții care se ocupă de funcția religioasă, perturbând astfel funcția și aducând la răspundere participanții. noiembrie 2000 că Lucica Grigore suferă de delir cronic sistamatizat halucinatoriu, asociat cu o personalitate disarmonică de tip paranoic, boală care și-a abolit discernământul. Pe această bază, prin decizia nr. 815/P/2001, Parchetul din apropierea tribunalului de primă instanță din Braila a pronunțat un refuz împotriva Lucica Grigore a șefului infracțiunii, pedepsită prin art. 321 alin. (2) din Codul penal, având în vedere faptul că Lucica Grigore are un discernământ abolit și faptul că aceasta prezintă un pericol pentru societate, în temeiul art. 162 din Codul de procedură penală și al art. 114 din Codul penal decise 1. Internarea medicală provizorie a Lucica Grigore (...). Sediul Tribunalului de Primă Instanță din Braila pentru confirmarea internarii medicale (...) La data de 21 noiembrie 2000 la care se face trimitere în decizia privind Parchetul a fost efectuată de o comisie a trei medici de la Laboratorul de Medicină Legală din Brăila, în cadrul unei alte anchete penale cu privire la recurentă, al cărei obiect nu a fost precizat. La 11 aprilie 2001, recurenta a fost internată în spitalul psihiatric St. Pantelimon de Braila. Ea a rămas acolo până la 17 aprilie 2001, data la care ea a intrat în stare stabilizată și mai . Biletul de ieșire a recomandat un tratament medicament ambulator, consultarea de către un specialist și de a evita situațiile psiho-conflictuale. Pe 10 mai 2001, o comisie de specialiști de la spitalul psihiatric St. Pantelimon. din Braila a emis un aviz favorabil cu privire la inaugurarea reclamantei pe care o notifia la Tribunalul de Primă Instanță din Braila competent să se pronunțe cu privire la internarea definitivă a acesteia. L În cursul ședinței publice din 18 mai 2001 desfășurate de instanță, recurenta a fost reprezentată de un avocat din oficiu care a solicitat internarea sa. Mama reclamantei a fost, de asemenea, prezentă. Aceasta a pus la dispoziție biletul de ieșire din spitalul psihiatric din 17 aprilie 2001 prin care se declara că starea de sănătate a reclamantei era îmbunătățită și a menționat că aceasta se ocupa de îngrijirea reclamantei la domiciliul lor comun. Printr-o decizie din aceeași zi, Tribunalul a confirmat propunerea de internare a Parchetului. În acest sens, după ce a citat concluziile raportului de expertiză judiciară din 21 noiembrie 2000 și ale avizului din 10 noiembrie 2000 Mai 2001 din partea comisiei pentru spitalul psihiatric, Tribunalul concluzionează că recurenta avea un discernământ abolit și că prezenta un pericol pentru societate, deoarece era susceptibilă să repete aceste fapte. Recurenta a formulat o acțiune împotriva deciziei Tribunalului de Primă Instanță din Braila, solicitând înlocuirea măsurii de internare cu tratamentul ambulator obligatoriu, măsura prevăzută la art. 113 din CP. Ea denunța faptul că nu a fost ascultată de instanță, în timp ce ea nu mai era internată și faptul că instanța nu administrase probe pentru a stabili dacă prezenta un pericol pentru societate în sensul art. 114 din CP. printr-o decizie din 29 octombrie 2001, județul din Brăila a anulat decizia Tribunalului de Primă Instanță. În acest scop, el a constatat că acesta nu administrase probe pentru a stabili dacă reclamanta prezenta un pericol pentru societate, conform prevederilor articolului 114 din CP. În acest scop, tribunalul departamental dispunea Tribunalului de Primă Instanță să solicite o suplimentară de competență judiciară și, dacă este cazul, audierea martorilor. La 17 ianuarie 2002, acesta a solicitat laboratorului de medicină legală din Braila completarea de competență indicată de instanța superioară. Cu toate acestea, printr-o decizie definitivă din 6 februarie 2002, fără ca completul de competență să fie efectuat și în absența oricărei alte măsuri, instanța a confirmat măsura de internare a reclamantei într-un spital psihiatric până la mai buna sa stare de sănătate. Acțiune de înlocuire a măsurii de internare În 2002, la o dată nespecificată, recurenta, prin intermediul mamei sale, sesizează Tribunalul de Primă Instanță din Braila cu privire la o acțiune prin care solicită înlocuirea măsurii de internare (prevăzută la art. 114 din CP) cu obligația de a se supune unui tratament medical ambulator (prevăzut la art. 113 din CP). Tribunalul, în temeiul articolului 434 din CPP, a adresat spitalului psihiatric St. Pantelimon din Braila și laboratorului medico-legal din Braila un aviz cu privire la starea de sănătate a reclamantei și la oportunitatea înlocuirii internarii cu tratamentul medical ambulator. El a întrebat, de asemenea, dacă reclamanta era încă spitalizată. Printr-o scrisoare din 13 ianuarie 2003, laboratorul medico-legal a considerat că este imma că este necesar să se răspundă la întrebarea instanței unei noi competențe medico-legale. La 11 februarie 2003, Comisia specializată a spitalului a informat instanța că reclamanta fusese spitalizată pentru două perioade scurte, între 11 și 17 aprilie 2001 și între 27 și 30 septembrie 2002. Ea a fugit de fiecare dată cu ajutorul familiei sale, iar demersurile făcute în vederea reluării ei au eșuat la domiciliu. Spitalul, pe baza documentelor medicale găsite în arhivele sale, a precizat boala reclamantei, dar a indicat că nu era conștientă de boala de care suferea și că refuza tratamentul. El concluzionează că măsura de internare într-un spital de psihiatrie trebuia menținută, dar consiliază internarea într-un alt spital care dispunea de mijloacele necesare pentru îngrijirea bolnavilor, precum reclamanta. Printr-o decizie din 14 februarie 2003, ținând seama de concluziile avizului din 11 februarie 2003 emis de comisia de specializare a spitalului St. Pantelimon Tribunalul de Primă Instanță din Braila a dejucat-o pe reclamantă din acțiune. Recurenta a făcut apel la această decizie și a susținut că instanța de primă instanță și-a examinat acțiunea în timp ce nu dispunea de documente care să ateste evoluția stării sale de sănătate. a fost făcută fără ca aceasta să fie examinată, doar pe baza documentelor arhivelor, și, prin urmare, o nouă expertiză medico-legale în acest caz. În plus, ea a subliniat că nu a fost spitalizată mai mult de un an și că se conforma normelor societății, ceea ce ar putea dovedi prin intermediul unor martori. În opinia sa, faptul că aceasta prezenta un pericol pentru societate, în sensul articolului 114 din CP n S-a considerat că Tribunalul de Primă Instanță era pronunțat pe baza unui aviz emis de către spitalul de psihiatrie în care fusese internată reclamanta, așa cum era prevăzut de art. 434 din CPP. El a considerat că concluziile acestui aviz nu puteau fi infirmate de declarațiile martorilor. În plus, a menționat că recurenta refuza tratamentul medical și că a părăsit spitalul fără acordul medicului curant. Acțiunea de revocare a măsurii de internare la 30 iunie 2003, recurenta sesizează Tribunalul de Primă Instanță din Braila cu privire la o acțiune de revocare a măsurii de internare. Ea a susținut că a urmat un tratament medical ambulator, că starea ei de sănătate a fost considerabil îmbunătățită, că ea a fost în conformitate cu normele sociale și că ea a avut un domiciliu stabil. În plus, ea a subliniat că nu a fost internat decât timp de nouă zile a fost imposibil să se conformeze cerințelor și comportamentului angajaților spitalului St. Pantelimon. . În sprijinul acțiunii sale, recurenta a solicitat realizarea unei noi expertize de către un alt laborator medico-legal decât cel din Braila, având în vedere conflictul dintre ea și medicii din acest laborator. Printr-o scrisoare din 14 iulie 2003, la cererea instanței, o comisie medicală a spitalului St. Pantelimon constată că, având în vedere refuzul recurentei de a se supune măsurii de internare ordonată de instanță, boala psihică rămânea și, prin urmare, măsura trebuia menținută. Prin decizia din 26 august 2003, pe baza scrisorii menționate anterior, Tribunalul a decăzut reclamanta din acțiunea sa. Recurenta a făcut apel la această decizie și a solicitat realizarea unei expertize medico-legale în laboratorul medico-legal din Iași și audierea a doi martori care ar fi putut să se afle într-o stare bună de sănătate și că nu prezenta niciun pericol pentru familia sa sau pentru comunitatea în care trăia. Tribunalul a respins oferta de probe a recurentei pe care o considera irelevantă pentru cauză. printr-o decizie din 14 octombrie 2003, tribunalul departamental a respins cererea. În acest scop, el a luat în considerare faptele comise de reclamantă și avizul spitalului St. Pantelimon. care a confirmat că reclamanta a fost supusă tratamentului medical, ceea ce a dus la concluzia că există un pericol pe care recurenta îl comitea de noi fapte penale care cauzează o tulburare de ordine publică. Recurenta a formulat o acțiune împotriva acestei decizii. Ea și-a reinițiat argumentele invocate inițial și a adăugat că aceasta nu a avut a fost ascultată de niciun tribunal, care a fost lovită în timpul internării sale la spitalul St. Pantelimon și care suferea de mai multe alte boli (boli renale, cardiopatie ischemică și cistita cronică) care nu ar fi putut fi tratate în acest spital. Ea a fost reprezentată de doi avocați aleși. Printr-o decizie definitivă din 19 decembrie 2003, tribunalul judecătoresc Galati a respins acțiunea recurentei. Această decizie a fost pusă la dispoziție la 25 februarie 2004. La introducerea prezentei cereri, recurenta a afirmat că un aviz național de cercetare pe numele său ar fi fost emis de autorități în scopul de a-l reține și de a-l interna. Informații recente furnizate de recurentă printr-o scrisoare din 8 mai 2012, recurenta informează Curtea că locuiește acum cu fiica sa și că își menține nepoata. Ea nu a mai fost internată într-un centru psihiatric și nici nu a urmat un tratament medical, deoarece starea ei de sănătate este bună. În plus, Comisia afirmă că eventualele demersuri de revocare a măsurii de internare implică internarea sa într-un centru psihiatric pentru mai multe luni în vederea unei expertize medico-legale, ceea ce nu ar suporta. Aceasta susține că o simplă consultare de către un specialist sau o expertiză extrajudiciară nu ar fi primită ca elemente de probă de către instanțele naționale. În cele din urmă, aceasta indică faptul că nu mai este în posesia cărții de identitate care i-a fost retrasă în cursul internei sale și că orice prezentare în fața autorităților în scopul de a obține o nouă carte de identitate ar fi o oportunitate pentru autoritățile de a-și reține dreptul de a-l interna. Dreptul intern relevant Codul penal Dispozițiile relevante din Codul penal, în vigoare la momentul faptei, se citesc astfel art. 111 Măsurile de securitate au ca scop încetarea unei stări de pericol și prevenirea comisiei de fapte prevăzute de legea penală (faptelor prevrezute de legea penală Măsurile de securitate sunt luate în privința persoanelor care au comis fapte prevăzute de legea penală. Măsurile de securitate pot fi luate împotriva persoanelor cărora nu li se aplică nicio pedeapsă (...) art. 113 Dacă persoana care a comis o infracțiune prezintă un pericol pentru societate din cauza unei boli sau a unei intoxicații cronice cauzate de alcool, narcotice sau alte substanțe, ea poate fi obligată să se prezinte în mod regulat pentru un tratament medical până la recuperarea sănătății sale. (...) art. 114 În cazul în care persoana care a comis o infracțiune suferă de o boală mintală sau este toxicomană și se află într-o stare care prezintă un pericol pentru societate, măsura de internare într-un institut medical de specialitate poate fi luată până la o îmbunătățire a stării sale de sănătate. Această măsură poate fi luată provizoriu, chiar și în cursul anchetei penale sau al hotărârii. Codul de procedură penală Dispozițiile relevante ale Codului de procedură penală, în vigoare la data faptelor, sunt astfel formulate art. 162 Pe întreaga durată a procesului penal, fie procurorul, fie instanța care se referă la faptul că pârâtul se află într-una dintre situațiile prevăzute la articolele 113 sau 114 din Codul penal, ordonă provizoriu măsura de securitate adecvată. Procuratura sau instanța iau măsurile necesare pentru a executa internarea provizorie și, în același timp, sesizează comisia medicală competentă pentru a consilia internarea bolnavilor mintali și a dependenților periculoși. Măsura de internare temporară durează până la confirmarea acesteia de către instanță. Această confirmare se efectuează pe baza avizului comisiei medicale. (...) Hotărârea de justiție prin care a fost confirmată internarea poate fi atacată separat printr-o acțiune. Acțiunea nu este suspensivă de executare. Prin Legea nr 281/2003, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2004, art. 162 a fost modificat : numai instanța poate declara internare și un nou alineat a fost adăugat cerând luarea măsurilor de garanție prevăzute la articolele 113 și 114 numai după audierea inculpaților sau a inculpaților în prezența avocatului lor și a procurorului. art. 434 (...) Încetarea sau înlocuirea măsurii de internare pot fi solicitate atât de către persoana internată, cât și de către procuror. În aceste cazuri, instanța judiciară a statului membru în care se află persoana internată. art. 435 În cazul în care măsura de tratament medical sau de internare medicală a fost luată cu titlu provizoriu în timpul urmăririi penale sau al urmăririi penale, punerea în aplicare se face de către procuror sau de către instanța judiciară care a luat această măsură. Dispozițiile art. 430 alin. Invocând art. 5 alin. (1) din Convenție, reclamanta se plânge de internarea sa într-un spital psihiatric, pe care îl consideră ilegal și arbitrar. În special, Comisia subliniază că condiiile impuse de dreptul intern nu au fost îndeplinite; nu a comis fapte prevăzute de legea penală; boala sa nu a fost dovedită printr-o expertiză completă și obiectivă și că, în orice caz, aceasta nu reprezenta un pericol pentru societate. În plus, măsura adoptată împotriva sa a fost arbitrară și disproporționată, deoarece aceasta nu constituia, în realitate, decât o sancțiune pentru că și-a exprimat în mod liber opiniile. Această măsură a fost, în plus, ordonată de un procuror și ulterior confirmată de tribunale în repetate rânduri, dar fără ca aceasta să fie auzită în persoană și fără a se administra dovezi. În cele din urmă, recurenta subliniază faptul că măsura de internare a fost luată până la momentul îmbunătățirii stării sale de sănătate, ceea ce pare a fi o încarcerare pe viață, ținând cont de faptul că dreptul intern nu prevede mecanisme care să verifice persistența unei tulburări mentale grave care să justifice internarea. Invocând art. 5 alin. (4) din Convenție, reclamanta își asumă obligația de a contesta, în fața unei instanțe care hotărăște în scurt timp, legalitatea deciziei procurorului care a dispus este cu titlu provizoriu, dar care, în realitate, viza o durată nedeterminată. Citând art. 5 alineatul (5) din Convenție, recurenta consideră că dreptul intern nu îi conferă dreptul la despăgubiri pentru detenția sa contrară Convenției. Pe teren de la art. 6 alineatul (1), art. 2 și art. 3 din Convenție, reclamanta își declară absența unui proces echitabil cu privire la acuzația de sfidare a bunelor maniere și de tulburare a ordinii publice. În cele din urmă, invocând art. 10 din Convenție, recurenta consideră că sancțiunea internă a acesteia constituie o sancțiune disproporționată în ceea ce privește declarațiile sale formulate la 25 octombrie 1999, care nu este necesară într-o societate democratică în sensul acestui articol. Invocând art. 13 din Convenție, recurenta consideră că nu dispune în dreptul intern de nicio cale eficientă de a denunța presupusele încălcări ale convenției menționate anterior. Curtea poate pretinde întotdeauna că este victima unei încălcări a drepturilor sale garantate prin art. 5 alin. (1) și (10) din Convenție, din cauza adoptării de către autoritățile interne a măsurii de internare într-un spital de psihiatrie împotriva sa, măsura de internare într-un spital psihiatric al recurentei este în conformitate cu art. 5 alineatul (1) din convenție a fost afectată libertatea de exprimare a recurentei, în sensul articolului 10 alineatul (1) din Convenție, având în vedere măsura de internare într-un spital psihiatric luată de autoritățile interne după cuvintele formulate la 25 octombrie 1999? În acest caz, această încălcare a fost prevăzută de lege și necesară, în sensul articolului 10 alineatul (2)
Requête n
o
30745/04
Lucica GRIGORE
contre la Roumanie
introduite le 25 août 2004
La requérante, Mme Lucica Grigore, est une ressortissante roumaine, née en 1950 et résidant à Brăila. Elle est représentée devant la Cour par M
e
N.
Popescu, avocate à Bucarest.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
1.
L’internement de la requérante
La requérante fait partie d’une communauté religieuse orthodoxe, à l’intérieur de laquelle un groupe de quelques religieuses, dont la requérante, milite pour une réforme spirituelle de l’Église orthodoxe roumaine et dénonce sans relâche la collaboration des hiérarques de l’Église avec l’ancien régime communiste. Leur mode d’expression de leurs opinions consiste, entre autres, en la profération à haute voix, mais sans violences, de critiques à l’égard des hiérarques de l’Église orthodoxe lors de rassemblements des croyant, y compris lors d’importantes fêtes religieuses.
Le 25 octobre 1999, la requérante se rendit à la cathédrale de Galați où devait être accueilli ce jour là Sa Sainteté Bartholomé I
er
, l’Archevêque de Constantinople. Lors de l’arrivée des voitures des hiérarques, un couloir fut mis en place dans la foule rassemblée devant la cathédrale dont faisait partie la requérante, ce qui a suscité l’indignation des personnes présentes. Lors de la descente des hiérarques de leurs voitures, la requérante s’exclama à haute voix
: «
pharisiens et franc-maçons, quand les gens ont besoin de vous, vous n’avez pas d’autre préoccupations que de faire des visites
» (
farisei și francmasoni, când omul este în nevoi vouă vă arde de plimbare
). Elle fut immédiatement interpellée par les agents de police qui lui infligèrent une amende contraventionnelle.
En 2001, à une date non précisée, le parquet près le tribunal de première instance de Brăila ouvrit une enquête pénale à l’encontre de la requérante du chef d’outrage aux bonnes mœurs et de trouble de l’ordre public, délit puni par l’article 321 § 2 du code pénal (ci-après «
CP
»), pour avoir proféré des injures au cours d’un office religieux dans la cathédrale de Galați le 25
octobre
1999 A une date non précisée, un non-lieu fut prononcé par le parquet.
Par une décision du 3 avril 2001, le parquet ordonna l’internement dans un hôpital psychiatrique de la requérante, en application de l’article 114 du CP régissant l’internement provisoire. La décision était ainsi libellée dans ses parties pertinentes
:
«
Le 25 octobre 1999, l’intéressée (
făptuitoarea
) Lucica Grigore s’est rendue à la cathédrale épiscopale de Galați, où était accueillie Sa Sainteté Bartholomé I
er
de Constantinople, et a proféré des injures à l’égard des prêtres exerçant l’office religieux, perturbant ainsi l’office et provoquant l’indignation des participants.
Il ressort du rapport d’expertise médicolégale psychiatrique (...) du 21
novembre 2000 que l’intéressée Lucica Grigore souffre d’un délire chronique systématisé hallucinatoire, associé à une personnalité dysharmonique de type paranoïaque, maladie ayant aboli son discernement.
Sur ce fondement, par la décision n
o
815/P/2001, le parquet près le tribunal de première instance de Brăila a rendu un non-lieu à l’égard de Lucica Grigore du chef du délit puni par l’article 321 § 2 du code pénal
».
Eu égard au fait que Lucica Grigore a un discernement aboli et au fait qu’elle présente un danger pour la société,
En vertu de l’article 162 du code de procédure pénale et de l’article 114 du code pénal
Décide
1.L’internement médical provisoire de Lucica Grigore (...)
2.La saisine du tribunal de première instance de Brăila pour la confirmation de l’internement médical (...)
»
L’expertise du 21 novembre 2000 à laquelle fait référence la décision du parquet avait été réalisée par une commission de trois médecins du laboratoire de médicine légale de Brăila, dans le cadre d’une autre enquête pénale concernant la requérante dont l’objet n’a pas été précisé. L’objectif de l’expertise était d’établir si les maladies dont souffrait la requérante pouvaient être soignées sous régime pénitentiaire. L’expertise établit que tel n’était pas le cas, mais la commission conseillait l’internement de la requérante dans un hôpital psychiatrique, en application de l’article 114 du CP.
Le 11 avril 2001, la requérante fut interné dans l’hôpital psychiatrique
St.
Pantelimon
de Brăila. Elle y demeura jusqu’au 17 avril 2001, date à laquelle elle sortit en « état stabilisé
» et «
sans avis médical
». Le billet de sortie conseillait un traitement médicamenteux ambulatoire, la consultation par un spécialiste et d’éviter les situations psycho-conflictuelles.
Le 10 mai 2001, une commission de spécialistes de l’hôpital psychiatrique
St. Pantelimon
de Brăila rendit un avis favorable à l’internement de la requérante qu’elle notifia au tribunal de première instance de Brăila compétent pour se prononcer sur l’internement définitif de celle-ci. L’avis mentionnait que la requérante s’était enfuie de l’hôpital le 17
avril 2001 et que la police avait été alertée en vue de l’internement de celle-ci.
Lors de l’audience publique du 18 mai 2001 tenue par le tribunal, la requérante fut représentée par un avocat commis d’office qui demanda son internement. La mère de la requérante était également présente. Celle-ci déposa le billet de sortie de l’hôpital psychiatrique du 17 avril 2001 attestant que l’état de santé de la requérante s’était amélioré, et mentionna qu’elle se chargeait de prendre soin de la requérante à leur domicile commun.
Par une décision du même jour, le tribunal confirma la proposition d’internement du parquet. Pour ce faire, après avoir cité les conclusions du rapport d’expertise médico-légale du 21 novembre 2000 et de l’avis du 10
mai 2001 de la commission de l’hôpital psychiatrique, le tribunal conclut que la requérante avait un discernement aboli et qu’elle présentait un danger pour la société, car elle était susceptible de réitérer ces faits.
La requérante forma un recours contre la décision du tribunal de première instance de Brăila, demandant le remplacement de la mesure d’internement par le traitement ambulatoire obligatoire, mesure prévue par l’article
113 du CP. Elle dénonçait le fait qu’elle n’avait pas été entendue par le tribunal, alors qu’elle n’était plus internée et le fait que le tribunal n’avait pas administré de preuves afin d’établir si elle présentait un danger pour la société au sens de l’article 114 du CP.
Par une décision du 29 octobre 2001, le tribunal départemental de Brăila annula la décision du tribunal de première instance. Pour ce faire, il constata que celui-ci n’avait pas administré de preuves afin d’établir si la requérante présentait un danger pour la société comme requis par l’article 114 du CP. A cette fin, le tribunal départemental ordonna au tribunal de première instance de demander un complément d’expertise médico-légale et, le cas échéant, l’audition de témoins. Il requit également l’audition de la requérante.
L’affaire fut inscrite au rôle du tribunal de première instance de Brăila. Le 17 janvier 2002, celui-ci demanda au laboratoire de médecine légale de Brăila le complément d’expertise indiqué par le tribunal supérieur.
Toutefois, par une décision définitive du 6 février 2002, sans que le complément d’expertise soit effectué et en l’absence de toute autre mesure, le tribunal confirma la mesure d’internement de la requérante dans un hôpital psychiatrique jusqu’à l’amélioration de son état de santé.
2.
Action tendant au remplacement de la mesure d’internement
En 2002, à une date non précisée, la requérante, par l’intermédiaire de sa mère, saisit le tribunal de première instance de Brăila d’une action demandant le remplacement de la mesure d’internement (prévue par l’article
114 du CP) par l’obligation de se soumettre à un traitement médical ambulatoire (prévue par l’article 113 du CP).
Le tribunal, en vertu de l’article 434 du CPP, demanda à l’hôpital psychiatrique
St. Pantelimon
de Brăila et au laboratoire médico-légal de Brăila un avis sur l’état de santé de la requérante et sur l’opportunité du remplacement de l’internement par le traitement médical ambulatoire. Il demanda également si la requérante était toujours hospitalisée. Par une lettre du 13 janvier 2003, le laboratoire médico-légal estima qu’afin de répondre à la question du tribunal une nouvelle expertise médico-légale s’imposait. Le 11
février 2003, la commission spécialisée de l’hôpital informa le tribunal que la requérante avait été hospitalisée pour deux courtes périodes, du 11 au 17
avril 2001 et du 27 au 30 septembre 2002. Elle s’était enfuie à chaque fois avec l’aide de sa famille et les démarches faites en vue de son réinternement avaient échoué puisqu’elle n’avait pas été trouvée à son domicile. L’hôpital, sur la base des documentes médicaux retrouvés dans ses archives, précisa la maladie de la requérante, mais indiqua qu’elle n’était pas consciente de la maladie dont elle souffrait et qu’elle refusait le traitement. Il conclut que la mesure d’internement dans un hôpital psychiatrique devait être maintenue, mais conseilla l’internement dans un autre hôpital doté des moyens nécessaires pour la garde des malades comme la requérante.
Par une décision du 14 février 2003, compte tenu des conclusions de l’avis du 11 février 2003 rendu par la commission de spécialité de l’hôpital
St.
Pantelimon
, le tribunal de première instance de Brăila débouta la requérante de son action.
La requérante interjeta appel de cette décision. Elle fit valoir que le tribunal de première instance avait examiné son action alors qu’il ne disposait pas des documents attestant de l’évolution de son état de santé. Ainsi, elle fit valoir que l’avis de l’hôpital
St. Pantelimon
avait été rendu sans qu’elle soit examinée, sur la seule base des documents des archives, et que, dès lors, une nouvelle expertise médico-légale s’imposait en l’espèce. En outre, elle souligna qu’elle n’avait pas été hospitalisée depuis plus d’un an et qu’elle se conformait aux règles de la société, ce dont elle pouvait apporter la preuve par le biais de témoins. A son avis, le fait qu’elle présentait un danger pour la société au sens de l’article 114 du CP n’était étayé non plus par aucun moyen de preuve et demanda l’audition de témoins à cette fin.
Par une décision définitive du 23 mai 2003, le tribunal départemental de Brăila confirma la décision rendue en première instance. Il estima que le tribunal de première instance s’était prononcé sur la base d’un avis rendu par l’hôpital psychiatrique dans lequel avait été hospitalisée la requérante, tel qu’exigé par l’article 434 du CPP. Il considéra que les conclusions de cet avis ne pouvaient pas être infirmées par des dépositions de témoins. De plus, il nota que la requérante refusait le traitement médical et qu’elle avait quitté l’hôpital sans l’accord du médecin traitant.
3.
Action tendant à la révocation de la mesure d’internement
Le 30 juin 2003, la requérante saisit le tribunal de première instance de Brăila d’une action tendant à la révocation de la mesure d’internement. Elle fit valoir qu’elle suivait un traitement médical ambulatoire, que son état de santé s’était considérablement amélioré, qu’elle se conformait aux règles sociales et qu’elle avait un domicile stable. Elle souligna en outre n’avoir été internée que pendant neuf jours puisqu’il lui était impossible de se plier aux exigences et au comportement des employés de l’hôpital
St.
Pantelimon
. A l’appui de son action, la requérante demanda la réalisation d’une nouvelle expertise par un autre laboratoire médico-légal que celui de Brăila compte tenu du conflit déclenché entre-temps entre elle et les médecins de ce laboratoire.
Par une lettre du 14 juillet 2003, sur demande du tribunal, une commission médicale de l’hôpital
St. Pantelimon
établit que, étant donné le refus de la requérante de se soumettre à la mesure d’internement ordonnée par le tribunal, la maladie psychique subsistait et que, dès lors, la mesure devait être maintenue.
Par une décision du 26 août 2003, sur la base de la lettre précitée, le tribunal débouta la requérante de son action.
La requérante interjeta appel de cette décision et demanda la réalisation d’une expertise médico-légale dans le laboratoire médico-légal de Iași et l’audition de deux témoins qui pouvaient attester qu’elle était dans un bon état de santé et qu’elle ne présentait aucun danger pour sa famille ou la communauté dans laquelle elle vivait.
Le tribunal rejeta l’offre de preuves de la requérante qu’il considérait comme étant dénuée de pertinence pour l’affaire.
Par une décision du 14 octobre 2003, le tribunal départemental rejeta l’appel. Pour ce faire, il prit en compte les faits commis par la requérante et l’avis de l’hôpital
St. Pantelimon
qui attestait que la requérante s’était soustraite au traitement médical, ce qui l’amena à conclure à l’existence d’un danger que la requérante commette de nouveaux faits pénaux causant un trouble à l’ordre public.
La requérante forma un recours contre cette décision. Elle réitéra ses arguments soulevés initialement et ajouta qu’elle n’avait
été entendue par aucun tribunal, qu’elle avait été frappée lors de son internement dans l’hôpital
St. Pantelimon
et qu’elle souffrait de plusieurs autres maladies (affections rénales, cardiopathie ischémique et cystite chronique) qui n’auraient pas pu être soignées dans cet hôpital. Elle fut représentée par deux avocats choisis.
Par une décision définitive du 19 décembre 2003, la cour d’appel de Galați rejeta le recours de la requérante. Cette décision fut mise au net le 25
février 2004.
Lors de l’introduction de la présente requête, la requérante affirmait qu’un avis de recherche national à son nom aurait été émis par les autorités dans le but de l’appréhender et de l’interner.
4.
Informations récentes fournies par la requérante
Par une lettre du 8 mai 2012, la requérante informe la Cour qu’elle vit à présent avec sa fille et qu’elle garde sa petite-fille. Elle n’a plus été internée dans un centre psychiatrique ni suivi de traitement médical puisque son état de santé est bon.
Elle affirme en outre que des éventuelles démarches en vue de la révocation de la mesure d’internement impliquent son internement dans un centre psychiatrique pour plusieurs mois en vue d’une expertise médico-légale, ce qu’elle ne supporterait pas. Elle allègue qu’une simple consultation par un spécialiste ou une expertise extrajudiciaire ne seraient pas accueillies comme éléments de preuve par les tribunaux nationaux.
Enfin, elle indique qu’elle n’est plus en possession de sa carte d’identité qui lui a été retirée lors de son internement et que toute présentation devant les autorités dans le but d’obtenir une nouvelle carte d’identité serait l’occasion pour les autorités de l’appréhender en vu de l’interner.
B.
Le droit interne pertinent
1.
Le code pénal
Les dispositions pertinentes du code pénal, en vigueur à l’époque des faits, se lisent ainsi
:
Article 111
«
Les mesures de sûreté ont pour but de mettre fin à un état de danger et de prévenir la commission de faits prévus par la loi pénale (
faptelor prevăzute de legea penală
).
Les mesures de sûreté sont prises à l’égard de personnes qui ont commis des faits prévus par la loi pénale.
Les mesures de sûreté peuvent être prises à l’encontre des personnes à l’égard desquelles aucune peine n’est prononcée (...)
»
Article 113
«
Si la personne qui a commis une infraction présente un danger pour la société à cause d’une maladie ou de l’intoxication chronique causée par l’alcool, des stupéfiants ou d’autres substance, elle peut être obligée à se présenter de façon régulière pour un traitement médical jusqu’à la récupération de sa santé.
(...)
»
Article 114
«
Si la personne qui a commis une infraction souffre d’une maladie mentale ou est toxicomane et si elle se trouve dans un état qui présente un danger pour la société, la mesure d’internement dans un institut médical de spécialité peut être prise jusqu’à l’amélioration de son état de santé.
Cette mesure peut être prise provisoirement, même au cours de l’enquête pénale ou du jugement.
»
2.
Le code de procédure pénale
Les dispositions pertinentes du code de procédure pénale, en vigueur à l’époque des faits, sont ainsi libellées
:
Article 162
«
Pendant toute la durée du procès pénal, soit le procureur, soit le tribunal qui constatent que l’accusé est dans une des situations prévues par les articles 113 ou
114 du code pénal, ordonnent provisoirement la mesure de sûreté adéquate.
Le procureur ou le tribunal prennent les mesures nécessaires pour l’exécution de l’internement provisoire et en même temps, saisissent la commission médicale compétente pour conseiller l’internement des malades mentaux et des toxicomanes dangereux.
La mesure d’internement provisoire dure jusqu’à sa confirmation par le tribunal.
Cette confirmation est réalisée sur la base de l’avis de la commission médicale.
(...)
La décision de justice par laquelle l’internement a été confirmé peut être attaquée séparément par un recours. Le recours n’est pas suspensif d’exécution.
»
Par la loi n
o
281/2003, entrée en vigueur le 1
er
janvier 2004, l’article 162 a été modifié
: seul le tribunal peut ordonner l’internement et un nouveau paragraphe a été ajouté exigeant la prise des mesures de sûretés prévues aux articles 113 et 114 uniquement après l’audition des prévenus ou des inculpés en présence de leur avocat et du procureur.
Article 434
«
(...)
La cessation ou le remplacement de la mesure de l’internement peuvent être demandés aussi bien par la personne internée que par le procureur. Dans ces cas, l’instance judiciaire sollicite l’avis de l’unité sanitaire où se trouve la personne internée.
»
Article 435
«
Dans le cas où la mesure d’obligation de traitement médical ou d’internement médical a été prise de manière provisoire au cours des poursuites pénales ou du jugement, la mise à exécution est faite par le procureur ou par l’instance judiciaire ayant pris cette mesure.
Les dispositions prévues aux articles 430 – 434 s’appliquent de manière adéquate.
»
1.
Invoquant l’article 5 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de son internement dans un hôpital psychiatrique, qu’elle estime illégal et arbitraire. Elle souligne en particulier que les conditions requises par le droit interne n’avaient pas été réunies puisqu’elle n’avait pas commis de faits prévus par la loi pénale, sa maladie n’avait pas été prouvée par une expertise complète et objective et qu’en tout état de cause elle ne représentait pas un danger pour la société. De plus, la mesure adoptée à son encontre était arbitraire et disproportionnée car elle ne constituait en réalité qu’une sanction pour avoir exprimé librement ses opinions. Cette mesure a été de surcroît ordonnée par un procureur et ultérieurement confirmée à plusieurs reprises par les tribunaux, mais sans qu’elle soit entendue en personne et sans que des preuves soient administrées. Enfin, la requérante met en exergue le fait que la mesure d’internement a été prise jusqu’à l’amélioration de son état de santé, ce qui s’apparente à une incarcération à vie, compte tenu de ce que le droit interne ne prévoit pas de mécanismes aptes à vérifier la persistance d’un trouble mental grave justifiant l’internement.
2.
Invoquant l’article 5 § 4 de la Convention, la requérante dénonce l’impossibilité de contester, devant un tribunal qui statue à bref délai, la légalité de la décision du procureur qui avait ordonné sont internement à titre provisoire, mais qui en réalité visait une durée indéterminée.
3.
Citant l’article 5 § 5 de la Convention, la requérante estime que le droit interne ne lui octroie pas un droit à réparation pour sa détention contraire à la Convention.
4.
Sur le terrain de l’article 6 § 1, 2 et 3 de la Convention, la requérante dénonce l’absence d’un procès équitable au sujet de l’accusation d’outrage aux bonnes mœurs et de trouble à l’ordre public.
5.
Enfin, invoquant l’article 10 de la Convention, la requérante considère que son internement constitue une sanction disproportionnée relative à ses propos tenus le 25 octobre 1999 qui ne s’avère pas nécessaire dans une société démocratique au sens de cet article.
6.
Invoquant l’article 13 de la Convention, la requérante estime qu’elle ne dispose en droit interne d’aucune voie efficace pour dénoncer les prétendues violations de la Convention énumérées ci-dessus.
1.
La requérante peut-elle se prétendre toujours victime d’une violation de ses droits garantis par les articles 5 § 1 et 10 de la Convention en raison l’adoption par les autorités internes de la mesure d’internement dans un hôpital psychiatrique
à son encontre
?
2.
Dans l’affirmative,
a)
la mesure d’internement dans un hôpital psychiatrique de la requérante est-elle en conformité avec l’article 5 § 1 de la Convention
?
b)
y a-t-il eu atteinte à la liberté d’expression de la requérante, au sens de l’article 10 § 1 de la Convention, compte tenu de la mesure d’internement dans un hôpital psychiatrique prise par les autorités internes après les propos tenus le 25 octobre 1999 ? Dans l’affirmative, cette atteinte était-elle prévue par la loi et nécessaire, au sens de l’article 10 § 2
?