SISMANIDIS v. GREECE

SECȚIUNEA I Cererea nr. 66602/09 Christoforos Theofilos SISMANIDIS împotriva Greciei introdusă la 16 noiembrie 2009 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, dl Christoforos Theofilos Sismanidis, este un resortisant grec, născut în 1962 și rezident în Atena. El este reprezentat în fața Curții de către domnul I. Markoulakos, avocat în Baroulo dai. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: În același an, reclamantul și-a transferat reședința principală în Grecia și a beneficiat de dispozițiile fiscale ale legislației interne privind emigranții și repatriații pentru a importa o mașină, marca BMW, cu scutire de la plata taxelor și a taxelor în mod normal. În ianuarie 1990, reclamantul a transferat vehiculul către N.T. pe baza unui contract de împrumut care prevedea ca N.T. să aibă dreptul de a vinde mașina respectivă către o terță parte sau către el însuși, în cazul în care reclamantul i-a restituit în timp util împrumutul. La data de 4 iulie 1995, tribunalul corecțional din Corint i-a condamnat la 16 luni de închisoare (judecarea nr. 2553/1995). Aprilie 1997, instanța de judecată a lui Nauplie le-a numit. Ea a considerat că, în urma administrării probelor, în special examinarea documentelor prezentate în fața instanței corecționale și a instanței menționate, precum și examinarea martorilor, vinovăția inculpaților nu putea fi stabilită (hotărârea nr. 540/1997). Această hotărâre a devenit definitivă. Între timp, la 17 septembrie 1996, în urma unei anchete a serviciilor vamale cu privire la natura tranzacției dintre reclamant și N.T., directorul serviciilor vamale a considerat că tranzacția dintre acestea era fictivă și a vizat numai eludarea legislației fiscale și a permis societății N.T. să scape de plata taxelor datorate pentru achiziționarea mașinii în cauză. Directorul serviciilor vamale le-a impus plata unei sume de 24 000 000 000 de drahme (aproximativ 70 433 EUR) cu titlu de vamă neplătită, inclusiv o majorare (aproximativ de două ori suma datorată cu titlu vamal) pentru comiterea de contrabandă, în conformitate cu Codul Vamal (actul nr. 550/94/1996). La 25 octombrie 1996, reclamantul sesizează Tribunalul Administrativ din Pireu împotriva Actului nr. 550/94/1996 al directorului serviciilor vamale. Octombrie 1998, Tribunalul Administrativ din Pireu a admis recursul și a anulat actul atacat și a considerat, printre altele, că serviciile vamale au presupus comisia de contrabandă de către reclamant și N.T., deoarece concluziile acestora nu se bazau pe acte sau omisiuni concrete ale persoanelor interesate. În plus, Tribunalul Administrativ a luat în considerare hotărârea nr. 540/1997 din curtea de judecată din Nauplie, care a achitat reclamantul și N.T. din infracțiunea de contrabandă (Decizia nr. 3476/1998). La 8 februarie 1999, statul membru în cauză a făcut apel. La 5 februarie 2003, curtea administrativă din Pireu a infirmat Decizia nr. 3496/98 și a confirmat parțial, în cazul reclamantului, suma impusă de directorul serviciilor vamale în limita a 5 000 În special, instanța administrativă de apel a recunoscut că documentele din dosar au stabilit că reclamantul și N.T. au efectuat o tranzacție fictivă cu scopul de a evita obligația de a se ocupa de vămile prevăzute pentru importul mașinii în cauză. 540/1997 din Tribunalul de Primă Instanță din Nauplie, produs de reclamant, instanța administrativă de apel a considerat că instanța penală nu luase în considerare elementele esențiale care se refereau la adresa reclamantului și N.T. de a importa mașina în cauză fără a se ocupa de vamă. Curtea administrativă de apel a recunoscut, de asemenea, că depozițiile martorilor cu descărcare de gestiune în fața instanței de apel din Nauplie intrau în contradicție cu documentele din dosar și concluzionează că reclamantul și N.T. au comis contrabandă (hotărârea nr. 208/2003). La 17 iulie 2003, reclamantul s-a ocupat de casare și, printre altele, a afirmat în fața Consiliului de Stat că autoritățile fiscale i-au aplicat o pedeapsă pentru comiterea de contrabandă, în timp ce instanțele naționale au achitat deja în mod irevocabil aceeași infracțiune. La 20 mai 2009, Consiliul de Stat a respins recursul și a confirmat hotărârea nr. 208/2003 al Tribunalului Administrativ de Primă Instanță. Înalta Instanță administrativă a admis, cu majoritate, că instanțele administrative nu erau legate de instanțele judecătorești din jurisdicția penală, ci trebuiau pur și simplu să le ia în considerare în aprecierea faptelor litigiului. În plus, Consiliul a considerat, cu majoritate de voturi, că instanța administrativă de apel a luat suficient în considerare verdictul instanțelor penale. În cele din urmă, s-a considerat că instanța respectivă a considerat în mod corect că documentele importante nu au fost prezentate în fața instanței din Nauplie și că instanța penală și-a întemeiat în principal aprecierea pe mărturiile cu descărcare de gestiune, ceea ce a intrat în contradicție cu celelalte documente din dosar (hotărârea nr. 1734/2009). 1. Invocând art. 6 alin. (2) din Convenție, reclamantul se plângea că, considerând că instanțele penale au fost întemeiate pe elemente insuficiente în decizia lor de a-l achita pe solicitant, pe instanța administrativă de apel și pe Consiliul de Stat nu au respectat principiul prezumției de nevinovăție. Invocând art. 4 din Protocolul nr. 7, reclamantul declară că, prin confirmarea sancțiunii administrative impuse de directorul serviciilor vamale, instanțele administrative au fost sancționate pentru o infracțiune deja achitată de instanțele penale. În special, având în vedere că reclamantul a fost achitat definitiv de hotărârea nr. 540/1997 a Tribunalului de apel din Nauplie, considerațiile Curții Administrative de apel din Pireu (hotărârea nr. 208/2003), confirmate prin Hotărârea nr. 1734/2009 a Consiliului de Stat cu privire la hotărârea citată anterior a instanței penale, au fost conforme cu principiul prezumției de nevinovăție În ciuda articolului 4 alineatul (1) din Protocolul nr. 7, reclamantul a fost judecat de două ori pentru aceeași infracțiune pe teritoriul statului pârât

PREMIÈRE SECTION

Requête n

o

66602/09

Christoforos Theofilos SISMANIDIS

contre la Grèce

introduite le 16 novembre 2009

EXPOSÉ DES FAITS

Le requérant, M. Christoforos Theofilos Sismanidis, est un ressortissant grec, né en 1962 et résidant à Athènes. Il est représenté devant la Cour par M

e

I. Markoulakos, avocat au barreau d’Athènes.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant résidait jusqu’en 1989 dans l’ex-Union des républiques soviétiques socialistes. La même année, il transféra sa résidence principale en Grèce et bénéficia des dispositions fiscales de la législation interne sur les émigrants et rapatriés pour importer une voiture, marque BMW, avec exonération du paiement des droits et taxes normalement exigibles. Le 29

janvier 1990, le requérant transféra le véhicule à N.T. sur la base d’un contrat de prêt qui conférait à N.T. le droit de vendre la voiture en cause à un tiers ou à lui-même en cas d’omission du requérant de lui rembourser en temps utile l’emprunt.

Le 27 décembre 1994, des poursuites pénales furent exercées contre le requérant et N.T. du chef de contrebande. Le 4 juillet 1995, le tribunal correctionnel de Corinthe les condamna à une peine de seize mois d’emprisonnement (jugement n

o

2553/1995).

A une date non précisée, le requérant et N.T. interjetèrent appel. Le 15

avril 1997, la cour d’appel de Nauplie les acquitta. Elle estima que suite à l’administration des preuves, notamment l’examen des documents soumis devant le tribunal correctionnel et ladite juridiction ainsi que l’examen des témoins, la culpabilité des accusés

ne pouvait pas être établie (arrêt n

o

540/1997). Cet arrêt devint définitif.

Entretemps, le 17 septembre 1996, suite à une enquête des services douaniers sur la nature de la transaction entre le requérant et N.T., le directeur des services douaniers considéra que la transaction entre eux était fictive et visait uniquement à contourner la législation fiscale et permettre à N.T. de se soustraire au paiement des taxes dues pour l’achat de la voiture en cause. Le directeur des services douaniers leur imposa le paiement d’une somme de 24

000

000 de drachmes (70

433 euros environ) à titre de douanes non payées, y compris une majoration (deux fois environ la somme due à titre de douanes) pour avoir commis de la contrebande, aux termes du code des douanes (acte n

o

550/94/1996).

Le 25 octobre 1996, le requérant saisit le tribunal administratif du Pirée contre l’acte n

o

550/94/1996 du directeur des services douaniers. Le 30

octobre 1998, le tribunal administratif du Pirée fit droit au recours et annula l’acte attaqué. Il considéra, entre autres, que les services douaniers avaient présumé la commission de contrebande par le requérant et N.T., puisque leurs conclusions ne se fondaient pas sur des actes ou des omissions concrets des intéressés. De plus, le tribunal administratif prit en compte l’arrêt n

o

540/1997 de la cour d’appel de Nauplie ayant acquitté le requérant et N.T. du délit de contrebande (décision n

o

3476/1998).

Le 8 février 1999, l’Etat interjeta appel. Le 5 février 2003, la cour administrative d’appel du Pirée infirma la décision n

o

3476/1998 et confirma partiellement, dans le cas du requérant, la somme imposée par le directeur des services douaniers à la hauteur de 5

000

000 drachmes (14

674

euros environ). En particulier, la cour administrative d’appel admit que les pièces du dossier établissaient que le requérant et N.T. avaient procédé à une transaction fictive dans le but de se soustraire à l’obligation de s’acquitter des douanes prévues pour l’importation de la voiture en cause. S’agissant de l’arrêt n

o

540/1997 de la cour d’appel de Nauplie, produit par le requérant, la cour administrative d’appel considéra que la juridiction pénale n’avait pas pris en compte des éléments cruciaux qui démontraient l’intention du requérant et N.T. à importer la voiture en cause sans s’acquitter des douanes. La cour administrative d’appel admit aussi que les dépositions des témoins à décharge devant la cour d’appel de Nauplie entraient en contradiction avec les pièces du dossier et conclut que le requérant et N.T. avaient commis l’infraction de contrebande (arrêt n

o

208/2003).

Le 17 juillet 2003, le requérant se pourvut en cassation. Il affirma, entre autres, devant le Conseil d’Etat que les autorités fiscales lui avaient infligé une peine pour avoir commis de la contrebande tandis que les juridictions pénales l’avaient déjà irrévocablement acquitté à l’égard du même délit.

Le 20 mai 2009, le Conseil d’Etat rejeta le pourvoi et confirma l’arrêt n

o

208/2003 de la cour administrative d’appel. La haute juridiction administrative admit, à la majorité, que les juridictions administratives n’étaient pas liées par les jugements d’acquittement des juridictions pénales mais devaient simplement les prendre en compte dans l’appréciation des faits du litige. De surcroît, le Conseil d’Etat jugea, à la majorité, que la cour administrative d’appel avait suffisamment pris en compte le verdict des juridictions pénales. Il estima, enfin, que ladite juridiction avait justement jugé que des documents importants n’avaient pas été soumis devant la cour d’appel de Nauplie et que la juridiction pénale avait principalement fondé son appréciation sur les témoignages à décharge, ce qui entrait en contradiction avec les autres pièces du dossier (arrêt n

o

1734/2009).

GRIEFS

2.

Invoquant l’article 4 du Protocole n

o

7, le requérant allègue qu’en confirmant la sanction administrative qui lui a été imposée par le directeur des services douaniers, les juridictions administratives l’ont sanctionné pour une infraction dont il avait déjà été acquitté par les juridictions pénales.

QUESTIONS AUX PARTIES

1.

La présomption d’innocence garantie par l’article 6 § 2 de la Convention a-t-elle été respectée en l’espèce

? En particulier, étant donné que le requérant avait été acquitté définitivement par l’arrêt n

o

540/1997 de la cour d’appel de Nauplie, les considérations de la cour administrative d’appel du Pirée (arrêt n

o

208/2003), confirmées par l’arrêt n

o

1734/2009 du Conseil d’Etat à l’égard de l’arrêt précité de la juridiction pénale, étaient-elles conformes au principe de la présomption d’innocence

?

2.

Le requérant a-t-il, au mépris de l’article 4 § 1 du Protocole n

o

7, été jugé deux fois pour la même infraction sur le territoire de l’Etat défendeur

?