- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 13 noiembrie 2012
- Stat pârât
- TUR
- Concluzia
- Inadmisibil
Demir împotriva Turciei
Traducere în română Auto
Reclamanții, dl Nurettin Demir și dna Çiçek Demir, sunt resortisanți turci născuți în 1976 și, respectiv, 1975 și trăiesc în Manisa. Ele au fost reprezentate în fața Curții de către dl C. Hüseyni, un avocat care practică în Manisa. Guvernul turc (“Guvernul”) sunt reprezentate de agentul lor. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 31 iulie 2002, fiica Melisa, de trei ani, în timp ce se plimba cu al doilea reclamant, a fost rănită grav și a murit mai târziu, după ce un container de gunoi a căzut peste ea. Potrivit raportului de examinare post-mortem, data de 1 august 2002, cauza decesului a fost sângerarea în cavitatea toracică (hemotórax), posibil rezultatul căderii unui container de gunoi pe decedat.
O autopsie clasică nu a fost considerată necesară. În aceeași zi, prima solicitantă a depus o declarație poliției în care a declarat, printre altele, că dacă incidentul a fost rezultatul neglijenței din partea municipiului, apoi a dorit să depună o plângere. La 6 august 2002, al doilea reclamant a furnizat dovezi poliției. Ea a susținut că în timp ce mergeau acasă de la o vizită, fiica ei a luat capacul de metal deschis al containerului de gunoi și containerul de gunoi a căzut pe partea de sus a ei. În aceeași zi, sora celui de-al doilea reclamant – o marturie oculară la evenimente – a dat, de asemenea, dovezi pe aceleași linii ca și al doilea reclamant. La 7 august 2002, doi polițiști au inspectat zona unde a avut loc incidentul.
Ei au remarcat, printre altele, că roțile din spate ale containerului erau defectuoase și că containerul a avut tendința de a cădea înapoi dacă capacul a fost scos. 10. La 14 aprilie 2003, procurorul a auzit dovezi de la domnul A.L., oficialul municipal responsabil pentru containerele de gunoi, ca suspect. El a susținut, printre altele, că a fost informat cu privire la incidentul la zece zile după evenimente, că municipalitatea a acordat sprijin financiar familiei, și că incidentul a fost datorită faptului că fiica reclamanților a scos capacul containerului de gunoi. 11. În ziua următoare, 15 aprilie 2003, procurorul a depus un proiect de lege de acuzare acuzând al doilea reclamant și domnul A.L.
Prin urmare, acuzațiile au fost formulate în temeiul art. 455 din Codul Penal (nr. 765). 12. După aceea, procedurile penale au început în fața Tribunalului Penal Turgutlu. 13. La 16 iunie 2003, Tribunalul Penal Turgutlu a efectuat o inspecție la fața locului. 14. La 4 iulie 2003, un raport de experți, elaborat de dl E.Ö., a constatat că gradul de vină atribuit celui de-al doilea reclamant pentru moartea fiicei reclamanților a fost de 2/8 și a fost de 6/8 în ceea ce privește dl. A.L. Acuzații au opus raportului și un al doilea raport de experți a fost comandat de instanță.
15. La 15 septembrie 2003, un al doilea raport de experți, elaborat de un avocat și de doi experți în domeniul siguranței locurilor de muncă, a susținut că nici o vină nu putea fi atribuită acuzatului, deoarece responsabilitatea are atribuția municipiului Turgutlu, pe baza noțiunii de vină a serviciului (hizmet kusuru), deoarece roțile containerului de gunoi în cauză au fost rupt și au fost plasate pe o suprafață neregulată. 16. La 25 februarie 2004, Tribunalul Penal Turgutlu, pe baza raportului expertului, a achitat reclamantul acuzațiilor împotriva ei. De asemenea, a hotărât să oprească procedura împotriva domnului A.L., deoarece nu a fost obținută nicio autorizație prealabilă pentru urmărirea sa, în conformitate cu legislația internă.
17. La o dată neespecificată, autoritățile judecătorești au solicitat Biroului Guvernatorului Turgutlu să acorde autorizații pentru urmărirea penală a domnului A.L.. 18. La 11 noiembrie 2004, Biroul Guvernatorului Turgutlu, după o anchetă preliminară, a refuzat să acorde autorizația necesară pentru urmărirea penală a domnului A.L... În decizia sa, Oficiul Guvernatorului de District a remarcat că, în conformitate cu dispozițiile contractului încheiat între comuna Turgutlu și societatea limitată Hastürkler (firma responsabilă pentru colectarea de gunoi – denumită în continuare „societatea”), a fost responsabilitatea societății de a repara containerul defectuos și de a informa oficialul municipal cu responsabilitatea pentru containerul de gunoi despre el.
19. La 8 decembrie 2004, Curtea Administrativă Regională Manisa a respins o obiecție a procurorului și a susținut decizia Guvernatorului Turgutlu. 20. La 7 februarie 2005, procurorul, menționând că autorizația de a procesa domnului A.L. a fost refuzată, a hotărât să nu-l judece. 21. La 16 ianuarie 2004, reclamanții au solicitat compensații în municipalitatea Turgutlu. Din moment ce nu s-a primit niciun răspuns, la 13 mai 2004, reclamanții au introdus o acțiune de compensare în cadrul Curții administrative Turgutlu împotriva Comunității. 22. La 1 iulie 2004, instanța de primă instanță a respins cererea de compensare a reclamanților din cauza faptului că au prezentat-o prea târziu (süre așımı).
În acest sens, instanța se referă la art. 13 din Legea nr. 2577, a remarcat că ar fi trebuit să fie evident pentru reclamanții că responsabilitatea municipiului a fost angajată și, prin urmare, ar fi trebuit să se aplice autorității relevante în termen de un an de la moartea copilului lor. 23. La 9 februarie 2005, Curtea Supremă de Administrație, cu majoritate, a susținut hotărârea instanței de primă instanță. O cerere a reclamanților de rectificare a hotărârii sale a fost, de asemenea, respinsă de aceeași instanță la 13 februarie 2006. Pe ambele conturi, un judecător a discordat pe motiv, printre altele, că reclamanții au devenit conștienți de vina municipiului numai la primirea rapoartelor de experți și că, prin urmare, acestea au fost în termenele aplicabile.
24. La 18 august 2006, reclamanții au depus o plângere penală la biroul procurorului public Turgutlu împotriva dlui M.H., reprezentantul autorizat al companiei limitate Hastürkler, solicitând să fie urmărit în judecată și condamnat pentru moartea fiicei lor. Ei au susținut că nouăzeci de luni au trecut de la biroul procurorului a hotărât să nu acuze autoritățile municipale și că nu au fost luate alte măsuri de atunci. În acest sens, reclamanții solicită biroul procurorului să acționeze fără întârziere în timp ce termenul legal pentru procesul în ceea ce privește infracțiuni se apropie. 25. Dl M.H. a dat dovezi poliției la 6 decembrie 2006, negând acuzațiile împotriva lui și susținând că compania a fost responsabilă doar pentru colectarea gunoiului în și în jurul containerelor gunoi și nimic mai mult.
26. Într-un acuzare din 13 mai 2007 procurorul public Turgutlu a acuzat dl M.H. de a cauza moartea prin neglijență. La 21 mai 2007, procedura penală împotriva acuzatului a început în fața Tribunalului Penal Turgutlu. 28. În cursul procesului, Curtea a auzit dovezi de la acuzat și de la reclamanții, a comis rapoarte de experți și a efectuat o inspecție la fața locului. 29. Raportul de experți elaborat de dl C.B., inspector la Ministerul Muncii și Securității Sociale, a concluzionat că municipalitatea și compania responsabilă pentru colectarea gunoiului au fost în neregulă. 30. La 14 septembrie 2007, reclamanții s-au alăturat procedurii în calitate de partide civile (müdahil).
31. La 5 decembrie 2007, un raport de experți elaborat de trei ingineri, experți în siguranță a locurilor de muncă, a concluzionat că al doilea reclamant a fost vinovat de gradul de 4/8 pentru moartea fiicei reclamanților, deoarece nu a fost diligentă, municipalitatea a fost de vină 2/8 pentru faptul că nu a efectuat inspecțiile necesare, iar dl M.H. La 27 februarie 2008, Curtea de Primă Instanță, bazată pe concluziile rapoartelor de experți din 31 ianuarie 2007 și 5 decembrie 2007, a constatat că dl M.H. a fost vinovat în acuzație și a condamnat-o la doi ani de închisoare. Această condamnare a fost ulterior redusă la șase luni de închisoare și a comutat la o amendă.
33. La 16 septembrie 2010, Curtea de Cassare a anulat decizia instanței de primă instanță și a întrerupt procedura împotriva acuzatului din cauza faptului că urmărirea penală a infracțiunii a devenit închizătoare în temeiul articolelor 102 § 4 și 104 § 2 din Codul Penal (nr. 765) și al articolului 322 din Codul de Procedură Penală. 34. La 30 iulie 2007, reclamanții au inițiat o procedură de compensare împotriva societății din cauza faptului că aceasta a fost responsabilă pentru moartea fiicei lor. Primul reclamant a solicitat 7.000 de lire turce (LTR) în ceea ce privește prejudiciu material și 15.000 de lire TRL în ceea ce privește daunele nepecuniare. Al doilea reclamant a solicitat TRL 8.000 în ceea ce privește prejudiciu material și TRL 15.000 în ceea ce privește daunele nepecuniare.
Reclamanții au solicitat în continuare, în numele celor doi copii rămasi, TRL 5.000 în ceea ce privește daunele nepecuniare. Ei au solicitat în continuare instanței să elibereze o injuncție temporară de interzicere a vânzării sau transferului de mașini aparținând societății. 35. Societatea a solicitat instanței să respingă procedurile deoarece au considerat că nu i se putea atribui nici o vină. 36. La 1 august 2007, procedura de compensare a inițiat în fața Tribunalului Civil Turgutlu. Audieri periodice au fost desfășurate. Curtea a examinat dosarul procesului penal încheiat împotriva reprezentantului companiei și a comis un raport suplimentar de experți pentru a examina discrepanțele dintre rapoartele de experți conținute în dosarul.
37. La o audiere la 9 octombrie 2007, instanța de primă instanță a emis o injunție în ceea ce privește două mașini care aparțin societății. 38. La 18 iulie 2008, un raport de experți elaborat de dl Ö.T. a concluzionat că atât municipalitatea, cât și societatea erau în vină 50%. 39. La 30 iulie 2008, un raport de experți elaborat de un avocat a fost prezentat Curtea. Acest raport se referă la suma daunelor pecuniare care trebuie acordate reclamanților pe baza constatărilor raportului de experți din 18 iulie 2008. Un alt raport de experți elaborat de trei ingineri, experți în siguranță a locurilor de muncă, a concluzionat, la 15 decembrie 2008, că compania a fost vinovat în circumstanțele prezentului caz.
Ei au considerat că, având în vedere că municipalitatea nu a fost informată cu privire la starea containerului de gunoi, nu a putut fi atribuită nicio vină. Raportul a concluzionat, de asemenea, că nici o vină nu poate fi atribuită celui de-al doilea reclamant, întrucât ea ținea mâna decedatului la momentul incidentului. 41. La o audiere de la 6 martie 2009, tribunalul de primă instanță a hotărât să înainte un raport suplimentar de experți, întrucât a luat în considerare concluziile privind atribuirea vinei în rapoartele anterioare erau divergente. 42. La 20 aprilie 2009, un raport de experți elaborat de trei ingineri, experți în siguranță a locurilor de muncă, a fost prezentat Curtea.
Acest raport a concluzionat că societatea a fost de 25% din vină pentru a nu împiedica lucrătorii săi să utilizeze în mod greșit containerii, pentru a nu supraviețui lucrările, pentru a plasa containerul pe o suprafață necorespunzătoare și pentru a nu informa autorităților despre roata ruptă. Acesta a considerat că dl M.H. a fost de 5% din vina pentru faptul că nu a asigurat disciplina generală a muncii. Al doilea reclamant a fost de vină 20% pentru faptul că nu l-a împiedicat pe copil să atingă containerul, iar municipalitatea a fost de vină 50% pentru faptul că nu a plasat containerul pe o suprafață egală, pentru a asigura că containerul nu a depășit echilibrul atunci când capacul a fost deschis, pentru a nu verifica sau prescrie și pentru a lua măsuri pentru a preveni utilizarea abuzivă a containerului de a provoca prejudicii și pentru a nu verifica dacă lucrarea relevantă a fost desfășurată în conformitate cu dispozițiile contractului.
43. La 26 octombrie 2010 un raport suplimentar de experți a fost elaborat de către un avocat, calculand suma daunelor pecuniare care trebuie acordate reclamanților pe baza constatărilor celei mai recente raporturi de experți. 44. La 5 octombrie 2009 și 3 noiembrie 2009 reclamanții au solicitat instanței să extindă cazul în vederea includerii dlui M.H. și a municipiului ca co-apăratori în cererea de compensare. 45. La 3 noiembrie 2009, instanța de primă instanță a hotărât parțial în favoarea reclamanților.
În primul rând, a considerat că cel de-al doilea reclamant a fost vinovat pentru faptul că i-a lăsat copilului să se apropie prea mult de un container de gunoi în mijlocul nopții; municipalitatea a fost vinovat din mai multe motive, cum ar fi să nu plaseze bazinul pe o suprafață adecvată, să nu se asigure că capacul său este funcțional în mod corespunzător, și să nu verifice dacă containerul de gunoi constituie un pericol, sau dacă compania respectă obligațiile sale contractuale. Acesta a constatat că societatea a fost de vină din diferite motive, cum ar fi nu aplicarea disciplinei de lucru, nu împiedicarea abuzului de containerele sale de gunoi, și nu a monitorizat și informat autoritățile relevante în legătură cu containerele de gunoi defectuoase.
Acesta a considerat că responsabilitatea societății pentru incident este de 25%. Prin urmare, acesta a acordat primul reclamant TRL 3.319.56 în ceea ce privește prejudiciu material și 4.500 TRL în ceea ce privește daunele nepecuniare, precum și al doilea TRL 3.155.62 în ceea ce privește prejudiciu material și 4.500 TRL în ceea ce privește daunele nepecuniare. Curtea a stabilit dobânzile la rata legală aplicabilă la 31 iulie 2002, data incidentului. În cele din urmă, instanța a respins cererea reclamanților de extindere a cauzei pentru a include dl M.H. și municipalitatea ca codefendenți, deoarece nu există o astfel de procedură în legislația internă. 46. Reclamanții au apelat. 47. La 15 ianuarie 2010, reclamanții au inițiat procedurile de executare pentru a solicita sumele datorate, care se ridică în total la 53.671.49 TRL în acel moment.
Guvernul a prezentat corespondență între biroul de executare și diferite instituții, în special băncile, cu privire la dacă societatea are vreun bun existent. Potrivit dosarului elaborat de dl R.C., un ofițer adjunct al executării, la 16 februarie 2012 nu a fost înregistrat niciun bun mobil sau imobil sub numele firmei și dosarul a fost închis la 29 decembrie 2011. La 14 iulie 2011, Curtea de cassare a rectificat și a susținut decizia instanței de primă instanță. 49. La 30 septembrie 2011, reclamanții au inițiat o procedură de compensare împotriva municipiului Turgutlu. Acesta a susținut obiecția conform căreia instanța nu a putut examina cazul în timp ce termenul statutar a expirat. 50. La 3 februarie 2012, Tribunalul Civil Turgutlu a susținut că termenul statutar pentru examinarea unei cereri de compensare care rezultă dintr-un act de tortură (haksız filial) a expirat.
Referindu-se la art. 60 din Codul Civil al Obligațiilor, instanța a remarcat că răspunderea municipalității în ceea ce privește evenimentele a fost considerată a fi de 50% în procedura de compensare anterioară și, prin urmare, reclamanții nu au depus o cerere la instanță împotriva Comunității în termen de un an de la data în care au aflat de prejudiciul și de autorul său. 51. Legea internă relevantă aplicabilă la momentul evenimentelor este următoarea. 52. art. 17 din Constituție prevede că toată lumea are dreptul la viață.
53. art. 455 § 1 din Codul Penal (nr. 765) citește: „Cicine, prin neglijență, neglijență sau inexperienta în profesie sau artizanat sau prin nerespectarea legilor, ordinelor sau instrucțiunilor, cauzează moartea altuia, este responsabil pentru un termen de închisoare cuprins între doi și cinci ani și pentru o amendă cuprinsă între 20.000 și 150.000 de lira turcă.” 54. O acuzație pentru o infracțiune pedepsită cu o condamnare la închisoare de maximum cinci ani trebuie să fie introdusă în termen de cinci ani (art. 102 § 4 din Codul Penal (n. 765)). 55. În momentul incidentului, în conformitate cu Codul de procedură penală, un procuror public care, în orice fel, a fost informat de o situație care a provocat o suspiciune că o infracțiune a fost comisă este obligat să investigheze faptele în scopul de a decide dacă o procedură penală ar trebui introdusă sau nu (art. 153). Cu toate acestea, jurisdicția procurorului public a fost restricționată ratione personae la etapa de anchetă preliminară dacă suspectul infractor este un angajat sau un funcționar public de stat și presupusa infracțiune a fost comisă în timpul exercitării sarcinilor oficiale.
Legea nr. 4483 (Legea privind urmărirea în judecată a funcționarilor publici și a funcționarilor publici) a determinat ce autorități au fost împuternicite să acorde permisiunea unui angajat sau un funcționar public să fie urmărit pentru o infracțiune comisă în exercitarea sarcinilor oficiale și să reglementeze procedura care urmează să fie respectată. În astfel de cazuri, autoritatea competentă (în funcție de statutul suspectului) trebuie să desfășoare o investigație preliminară și, prin urmare, să decidă dacă ar trebui deschisă o procedură penală.Decizia dată de autoritatea relevantă ar putea fi contestată în fața Curții Supreme de Administrație. La 1 iunie 2005, un nou Cod Penal (Legea nr. 5237) a intrat în vigoare.
În conformitate cu art. 85 § 1 din noul Cod Penal, o persoană care a provocat moartea unei alte persoane prin neglijență a fost responsabilă cu o perioadă de închisoare între doi și șase ani. 57. Secțiunea 13 din Legea nr. 2577 (Codul de procedură administrativă) prevede că persoanele care au suferit daune din cauza unui act nedrept al administrației trebuie să se aplice autorității competente pentru rectificarea situației în termen de un an de la data la care au fost notificate sau învățate în alt mod cu privire la actele impugnate, înainte de a aduce un proces. În cazul în care toate sau o parte din reclamație ar fi respinsă, sau în cazul în care nu se primește niciun răspuns în termen de șasezeci de zile, victima poate iniția o procedură administrativă.
58. În conformitate cu Codul obligațiilor (nr. 818), oricine a suferit daune ca urmare a unui act tortuos sau penal poate aduce o acțiune pentru daune pentru pierderea pecuniară (articole 41-46) și pierderea nepecuniară (art. 47). Tribunalele civile nu sunt obligate de concluziile sau de verdictul instanțelor penale cu privire la problema vinovăției inculpatei (art. 53). 59. În dreptul civil, cererea de daune trebuie inițiată în termen de un an de la data în care partea prejudecată a primit cunoștință de daune și de persoana responsabilă, dar în orice caz în termen de zece ani de la data în care actul care a provocat daune a avut loc (art. 60 din Codul Obligațiilor (nr. 818)).
1. The applicants, Mr Nurettin Demir and Mrs Çiçek Demir, are Turkish nationals who were born in 1976 and 1975 respectively and live in Manisa. They were represented before the Court by Mr C. Hüseyni, a lawyer practising in Manisa.
The Turkish Government (“the Government”) are represented by their Agent.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
On 31 July 2002 the applicants’ three-year-old daughter Melisa, while walking with the second applicant, was severely injured and later died, after a rubbish container she had touched fell on top of her.
According to the post-mortem examination report, dated 1 August 2002, the cause of death was bleeding into the chest cavity (haemothorax), possibly resulting from the falling of a rubbish container on the deceased. A classic autopsy was not deemed necessary.
On the same day the first applicant gave a statement to the police in which he stated, inter alia, that if the incident was the result of negligence on the part of the Municipality then he wished to lodge a complaint.
On 6 August 2002 the second applicant gave evidence to the police. She submitted that while they were walking home from a visit, her daughter had grabbed the open metal lid of the rubbish container and the rubbish container had fallen on top of her.
On the same day the second applicant’s sister – an eye-witness to the events – also gave evidence along the same lines as the second applicant.
On 7 August 2002 two police officers inspected the area where the incident had taken place. They noted, inter alia, that the back wheels of the container were faulty and that the container had a tendency to fall backwards if the lid was pulled.
On 14 April 2003 the prosecutor heard evidence from Mr A.L., the municipal official responsible for rubbish containers, as a suspect. He maintained, inter alia, that he had been informed of the incident ten days after the events, that the municipality had given financial support to the family, and that the incident had been due to the applicants’ daughter pulling the lid of the rubbish container.
On the next day, 15 April 2003, the prosecutor filed a bill of indictment charging the second applicant and Mr A.L. with causing death by negligence. The charges were brought under Article 455 of the Criminal Code (no. 765).
Subsequently, criminal proceedings commenced before the Turgutlu Criminal Court of First Instance.
On 16 June 2003 the Turgutlu Criminal Court of First Instance conducted an on-site inspection.
On 4 July 2003 an expert report, prepared by Mr E.Ö., found that the degree of fault attributable to the second applicant for the death of the applicants’ daughter was 2/8, and it was 6/8 in respect of Mr A.L. The defendants objected to the report and a second expert report was commissioned by the court.
On 15 September 2003 a second expert report, prepared by one lawyer and two experts on job safety, held that no fault could be attributed to the accused as the responsibility lay with the Turgutlu Municipality, on the basis of the notion of service fault (hizmet kusuru), since the wheels of the rubbish container in question had been broken and it had been placed on an uneven surface.
On 25 February 2004 the Turgutlu Criminal Court of First Instance, on the basis of the expert report, acquitted the applicant of the charges against her. It also decided to halt the proceedings against Mr A.L. since no prior authorisation for his prosecution had been obtained, as required under domestic legislation.
On an unspecified date the prosecuting authorities requested the Turgutlu District Governor’s Office to grant authorisation for Mr A.L.’s prosecution.
On 11 November 2004 the Turgutlu District Governor’s Office, after a preliminary investigation, declined to grant the necessary authorisation for Mr A.L.’s prosecution. In its decision, the District Governor’s Office noted that under the provisions of the contract concluded between the Turgutlu Municipality and the Hastürkler limited company (the firm responsible for rubbish collection – hereinafter “the company”), it had been the responsibility of the company to repair the faulty container and to inform the municipal official with responsibility for rubbish containers about it.
On 8 December 2004 the Manisa Regional Administrative Court dismissed an objection by the prosecutor and upheld the decision of the Turgutlu District Governor’s Office.
On 7 February 2005 the prosecutor, noting that authorisation to prosecute Mr A.L. had been refused, decided not to prosecute him.
On 16 January 2004 the applicants had applied to the Turgutlu Municipality for compensation. Since no response was received, on 13 May 2004 the applicants brought an action for compensation in the Turgutlu Administrative Court against the Municipality.
On 1 July 2004 the first-instance court dismissed the applicants’ claim for compensation on the ground that they had submitted it too late (süre așımı). In this connection, the court, referring to section 13 of Law no. 2577, noted that it should have been obvious to the applicants that the responsibility of the Municipality was engaged and therefore they should have applied to the relevant authority within a year of the death of their child.
On 9 February 2005 the Supreme Administrative Court, by a majority, upheld the judgment of the first-instance court. A request by the applicants for rectification of its judgment was also dismissed by the same court on 13 February 2006. On both accounts one judge dissented on the ground, inter alia, that the applicants had become aware of the fault of the municipality only on receipt of the expert reports, and that therefore they were within the applicable time-limits.
On 18 August 2006 the applicants lodged a criminal complaint with the Turgutlu public prosecutor’s office against Mr M.H., the authorised representative of the Hastürkler limited company, requesting that he be prosecuted and convicted for the death of their daughter. They submitted that nineteen months had elapsed since the prosecutor’s office had decided not to prosecute the municipal authorities and that no other steps had been taken since that time. In this connection, the applicants requested the prosecutor’s office to act without further delay as the statutory time-limit for trial in respect of the offence was approaching.
Mr M.H. gave evidence to the police on 6 December 2006, denying the allegations against him and claiming that the company was responsible only for collecting rubbish in and around the rubbish containers and nothing further.
In an indictment dated 13 May 2007 the Turgutlu Public Prosecutor charged Mr M.H. with causing death by negligence. The charges were brought under Articles 85 § 1, 22 and 50 § 4 of the Criminal Code.
On 21 May 2007 the criminal proceedings against the accused began before the Turgutlu Criminal Court of First Instance.
In the course of the trial the court heard evidence from the accused and the applicants, commissioned expert reports and conducted an on-site inspection.
The expert report prepared by Mr C.B., an inspector at the Labour and Social Security Ministry, concluded that the Municipality and the company responsible for collecting the rubbish were at fault.
On 14 September 2007 the applicants joined the proceedings as civil parties (müdahil).
On 5 December 2007 an expert report prepared by three engineers, experts on job safety, concluded that the second applicant was at fault to the degree of 4/8 for the death of the applicants’ daughter as she had not been diligent, the Municipality was at fault 2/8 for not conducting the necessary inspections, and Mr M.H. was at fault 2/8 for failing to replace the broken wheels of the rubbish container.
On 27 February 2008 the first-instance court, relying on the findings of the expert reports of 31 January 2007 and 5 December 2007, found that Mr M.H. was guilty as charged and sentenced him to two years’ imprisonment. This sentence was subsequently reduced to six months’ imprisonment and commuted to a fine.
On 16 September 2010 the Court of Cassation quashed the decision of the first-instance court and discontinued the proceedings against the accused on the ground that the prosecution of the offence had become timebarred under Articles 102 § 4 and 104 § 2 of the Criminal Code (no. 765) and Article 322 of the Code of Criminal Procedure.
On 30 July 2007 the applicants initiated compensation proceedings against the company on the ground that the latter was responsible for the death of their daughter. The first applicant requested 7,000 Turkish liras (TRL) in respect of pecuniary damage and TRL 15,000 in respect of nonpecuniary damage. The second applicant requested TRL 8,000 in respect of pecuniary damage and TRL 15,000 in respect of non-pecuniary damage. The applicants further requested, on behalf of their remaining two children, TRL 5,000 in respect of non-pecuniary damage. They further requested the court to issue a temporary injunction banning the sale or transfer of the cars belonging to the company.
The company requested the court to dismiss the proceedings as they considered that no fault could be attributed to it.
On 1 August 2007 the compensation proceedings commenced before the Turgutlu Civil Court of First Instance. Regular hearings were held. The court examined the case-file of the criminal proceedings brought against the company representative and commissioned an additional expert report to examine the discrepancies between the expert reports contained in the casefile.
At a hearing on 9 October 2007 the first-instance court issued an injunction in respect of two cars belonging to the company.
On 18 July 2008 an expert report prepared by Mr Ö.T. concluded that both the Municipality and the company were 50% at fault.
On 30 July 2008 an expert report prepared by a lawyer was submitted to the court. This report concerned the amount of pecuniary damage to be awarded to the applicants on the basis of the findings of the expert report of 18 July 2008.
Another expert report prepared by three engineers, experts on job safety, concluded, on 15 December 2008, that the company was at fault in the circumstances of the present case. They considered that since the municipality had not been informed of the condition of the rubbish container, no fault could be attributed to it. The report further concluded that no fault could be attributed to the second applicant, as she had been holding the deceased’s hand at the time of the incident.
At a hearing held on 6 March 2009 the first-instance court decided to commission an additional expert report, as it considered the conclusions as to the attribution of fault in the earlier reports were divergent.
On 20 April 2009 an expert report prepared by three engineers, experts on job safety, was submitted to the court. That report concluded that the company was 25% at fault for not preventing its workers from misusing the containers, for not supervising the work, for the placing of the container on an uneven surface, and for the failure to inform the authorities about the broken wheel. It considered that Mr M.H. was 5% at fault for not ensuring general work discipline. The second applicant was 20% at fault for not preventing the child from touching the container, and the Municipality was 50% at fault for not placing the container on an even surface, for not ensuring the container did not overbalance when the lid was open, for not checking or prescribing and taking measures to prevent misuse of the container from causing harm, and for not checking whether the relevant work was being conducted in accordance with the provisions of the contract.
On 26 October 2010 an additional expert report was prepared by a lawyer, calculating the amount of pecuniary damage to be awarded to the applicants on the basis of the findings of the latest expert report.
On 5 October 2009 and 3 November 2009 the applicants requested the court to broaden the case so as to include Mr M.H. and the Municipality as co-defendants in the compensation claim.
On 3 November 2009 the first-instance court partially ruled in the applicants’ favour. It first held that the second applicant was at fault for letting her child get too close to a rubbish container in the middle of the night; the municipality was at fault for several reasons, such as not placing the bin on a proper surface, not ensuring that its lid was properly functional, and not checking whether the rubbish container posed a danger, or whether the company was abiding by its contractual obligations. It found that the company was at fault for various reasons, such as not enforcing work discipline, not preventing the misuse of its rubbish containers, and failing to monitor and inform the relevant authorities about faulty rubbish containers. It considered that the responsibility of the company for the incident was 25%. It thus awarded the first applicant TRL 3,319.56 in respect of pecuniary damage and TRL 4,500 in respect of non-pecuniary damage, and the second applicant TRL 3,155.62 in respect of pecuniary damage and TRL 4,500 in respect of non-pecuniary damage. It further awarded TRL 1,500 in respect of nonpecuniary damage to each of the applicants’ surviving children. The court fixed the interest at the statutory rate applicable on 31 July 2002, the date of the incident. Finally, the court dismissed the applicants’ request for the broadening of the case to include Mr M.H. and the Municipality as codefendants, as no such procedure existed in domestic law.
The applicants appealed.
On 15 January 2010 the applicants commenced enforcement proceedings in order to claim the sums due, which amounted in total to TRL 53,671.49 at the time. The Government submitted correspondence between the enforcement office and various institutions, notably banks, concerning whether the company had any existing assets. According to the record prepared by Mr R.C., a deputy enforcement officer, on 16 February 2012 no movable or immovable property was registered under the name of the firm and the case-file was closed on 29 December 2011.
On 14 July 2011 the Court of Cassation rectified and upheld the decision of the first-instance court.
On 30 September 2011 the applicants initiated compensation proceedings against the Turgutlu Municipality. The latter raised the objection that the court was prevented from examining the case as the statutory time-limit had expired.
On 3 February 2012 the Turgutlu Civil Court of First Instance held that the statutory time-limit for examining a compensation claim arising out of a tortious act (haksız fiil) had expired. Referring to Article 60 of the Civil Code of Obligations, the court noted that the liability of the municipality as regards the events had been held to be 50% in the previous compensation proceedings, and thus the applicants had failed to lodge an application with the court against the Municipality within one year of the date on which they had learned of the damage and its perpetrator.
The relevant domestic law applicable at the time of the events is as follows.
Article 17 of the Constitution provides that everyone has the right to life.
Article 455 § 1 of the Criminal Code (no. 765) reads: “Anyone who, through carelessness, negligence or inexperience in his profession or craft, or through non-compliance with laws, orders or instructions, causes the death of another shall be liable to a term of imprisonment of between two and five years and to a fine of between 20,000 and 150,000 Turkish liras.”
A prosecution for an offence punishable by a prison sentence of a maximum of five years must be brought within five years (Article 102 § 4 of the Criminal Code (no. 765)).
At the time of the incident, under the Code of Criminal Procedure, a public prosecutor who, in any manner whatsoever, was informed of a situation which gave rise to a suspicion that an offence had been committed was required to investigate the facts with a view to deciding whether or not criminal proceedings should be brought (Article 153). However, the public prosecutor’s jurisdiction was restricted ratione personae at the preliminary investigation stage if the suspected offender was a State employee or public servant and the alleged offence had been committed during the exercise of official duties. Law no. 4483 (Law on the prosecution of civil servants and public officials) determined which authorities were empowered to give permission for a State employee or public servant to be prosecuted for an offence committed in the exercise of official duties and regulated the procedure to be followed. In such cases, it was for the competent authority (depending on the suspect’s status) to conduct a preliminary investigation and, consequently, to decide whether criminal proceedings should be opened. The decision given by the relevant authority could be challenged before the Supreme Administrative Court. A decision not to prosecute was automatically reviewed by that court.
On 1 June 2005 a new Criminal Code (Law no. 5237) entered into force. Under Article 85 § 1 of the new Criminal Code a person causing the death of another person by negligence was liable to a term of imprisonment of between two and six years.
Section 13 of Law no. 2577 (Code on Administrative Procedure) provides that persons who have suffered damage on account of a wrongful act of the administration must apply to the relevant authority for rectification of the situation within a year of the date on which they were notified or otherwise learned of the impugned act, before bringing a lawsuit. Should all or part of the claim be dismissed, or if no reply is received within sixty days, the victim may bring administrative proceedings.
Under the Code of Obligations (no. 818), anyone who has suffered damage as a result of a tortious or criminal act may bring an action for damages for pecuniary loss (Articles 41-46) and non-pecuniary loss (Article 47). The civil courts are not bound by either the findings or the verdict of the criminal courts on the issue of the defendant’s guilt (Article 53).
In civil law, the claim for damages must be initiated within one year of the date when the prejudiced party has received knowledge of the damage and of the person liable, but in any case within ten years of the date when the act which caused the damage took place (Article 60 of the Code of Obligations (no. 818)).