DEMİR v. TURKEY

Reclamanții, dl Nurettin Demir și dna Çiçek Demir, sunt resortisanți turci născuți în 1976 și, respectiv, 1975 și trăiesc în Manisa. Ele au fost reprezentate în fața Curții de către dl C. Hüseyni, un avocat care practică în Manisa. Guvernul turc (“Guvernul”) sunt reprezentate de agentul lor. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 31 iulie 2002, fiica Melisa, de trei ani, în timp ce se plimba cu al doilea reclamant, a fost rănită grav și a murit mai târziu, după ce un container de gunoi a căzut peste ea. Potrivit raportului de examinare post-mortem, data de 1 august 2002, cauza decesului a fost sângerarea în cavitatea toracică (hemotórax), posibil rezultatul căderii unui container de gunoi pe decedat. O autopsie clasică nu a fost considerată necesară. În aceeași zi, prima solicitantă a depus o declarație poliției în care a declarat, printre altele, că dacă incidentul a fost rezultatul neglijenței din partea municipiului, apoi a dorit să depună o plângere. La 6 august 2002, al doilea reclamant a furnizat dovezi poliției. Ea a susținut că în timp ce mergeau acasă de la o vizită, fiica ei a luat capacul de metal deschis al containerului de gunoi și containerul de gunoi a căzut pe partea de sus a ei. În aceeași zi, sora celui de-al doilea reclamant – o marturie oculară la evenimente – a dat, de asemenea, dovezi pe aceleași linii ca și al doilea reclamant. La 7 august 2002, doi polițiști au inspectat zona unde a avut loc incidentul. Ei au remarcat, printre altele, că roțile din spate ale containerului erau defectuoase și că containerul a avut tendința de a cădea înapoi dacă capacul a fost scos. 10. La 14 aprilie 2003, procurorul a auzit dovezi de la domnul A.L., oficialul municipal responsabil pentru containerele de gunoi, ca suspect. El a susținut, printre altele, că a fost informat cu privire la incidentul la zece zile după evenimente, că municipalitatea a acordat sprijin financiar familiei, și că incidentul a fost datorită faptului că fiica reclamanților a scos capacul containerului de gunoi. 11. În ziua următoare, 15 aprilie 2003, procurorul a depus un proiect de lege de acuzare acuzând al doilea reclamant și domnul A.L. Prin urmare, acuzațiile au fost formulate în temeiul art. 455 din Codul Penal (nr. 765). 12. După aceea, procedurile penale au început în fața Tribunalului Penal Turgutlu. 13. La 16 iunie 2003, Tribunalul Penal Turgutlu a efectuat o inspecție la fața locului. 14. La 4 iulie 2003, un raport de experți, elaborat de dl E.Ö., a constatat că gradul de vină atribuit celui de-al doilea reclamant pentru moartea fiicei reclamanților a fost de 2/8 și a fost de 6/8 în ceea ce privește dl. A.L. Acuzații au opus raportului și un al doilea raport de experți a fost comandat de instanță. 15. La 15 septembrie 2003, un al doilea raport de experți, elaborat de un avocat și de doi experți în domeniul siguranței locurilor de muncă, a susținut că nici o vină nu putea fi atribuită acuzatului, deoarece responsabilitatea are atribuția municipiului Turgutlu, pe baza noțiunii de vină a serviciului (hizmet kusuru), deoarece roțile containerului de gunoi în cauză au fost rupt și au fost plasate pe o suprafață neregulată. 16. La 25 februarie 2004, Tribunalul Penal Turgutlu, pe baza raportului expertului, a achitat reclamantul acuzațiilor împotriva ei. De asemenea, a hotărât să oprească procedura împotriva domnului A.L., deoarece nu a fost obținută nicio autorizație prealabilă pentru urmărirea sa, în conformitate cu legislația internă. 17. La o dată neespecificată, autoritățile judecătorești au solicitat Biroului Guvernatorului Turgutlu să acorde autorizații pentru urmărirea penală a domnului A.L.. 18. La 11 noiembrie 2004, Biroul Guvernatorului Turgutlu, după o anchetă preliminară, a refuzat să acorde autorizația necesară pentru urmărirea penală a domnului A.L... În decizia sa, Oficiul Guvernatorului de District a remarcat că, în conformitate cu dispozițiile contractului încheiat între comuna Turgutlu și societatea limitată Hastürkler (firma responsabilă pentru colectarea de gunoi – denumită în continuare „societatea”), a fost responsabilitatea societății de a repara containerul defectuos și de a informa oficialul municipal cu responsabilitatea pentru containerul de gunoi despre el. 19. La 8 decembrie 2004, Curtea Administrativă Regională Manisa a respins o obiecție a procurorului și a susținut decizia Guvernatorului Turgutlu. 20. La 7 februarie 2005, procurorul, menționând că autorizația de a procesa domnului A.L. a fost refuzată, a hotărât să nu-l judece. 21. La 16 ianuarie 2004, reclamanții au solicitat compensații în municipalitatea Turgutlu. Din moment ce nu s-a primit niciun răspuns, la 13 mai 2004, reclamanții au introdus o acțiune de compensare în cadrul Curții administrative Turgutlu împotriva Comunității. 22. La 1 iulie 2004, instanța de primă instanță a respins cererea de compensare a reclamanților din cauza faptului că au prezentat-o prea târziu (süre așımı). În acest sens, instanța se referă la art. 13 din Legea nr. 2577, a remarcat că ar fi trebuit să fie evident pentru reclamanții că responsabilitatea municipiului a fost angajată și, prin urmare, ar fi trebuit să se aplice autorității relevante în termen de un an de la moartea copilului lor. 23. La 9 februarie 2005, Curtea Supremă de Administrație, cu majoritate, a susținut hotărârea instanței de primă instanță. O cerere a reclamanților de rectificare a hotărârii sale a fost, de asemenea, respinsă de aceeași instanță la 13 februarie 2006. Pe ambele conturi, un judecător a discordat pe motiv, printre altele, că reclamanții au devenit conștienți de vina municipiului numai la primirea rapoartelor de experți și că, prin urmare, acestea au fost în termenele aplicabile. 24. La 18 august 2006, reclamanții au depus o plângere penală la biroul procurorului public Turgutlu împotriva dlui M.H., reprezentantul autorizat al companiei limitate Hastürkler, solicitând să fie urmărit în judecată și condamnat pentru moartea fiicei lor. Ei au susținut că nouăzeci de luni au trecut de la biroul procurorului a hotărât să nu acuze autoritățile municipale și că nu au fost luate alte măsuri de atunci. În acest sens, reclamanții solicită biroul procurorului să acționeze fără întârziere în timp ce termenul legal pentru procesul în ceea ce privește infracțiuni se apropie. 25. Dl M.H. a dat dovezi poliției la 6 decembrie 2006, negând acuzațiile împotriva lui și susținând că compania a fost responsabilă doar pentru colectarea gunoiului în și în jurul containerelor gunoi și nimic mai mult. 26. Într-un acuzare din 13 mai 2007 procurorul public Turgutlu a acuzat dl M.H. de a cauza moartea prin neglijență. La 21 mai 2007, procedura penală împotriva acuzatului a început în fața Tribunalului Penal Turgutlu. 28. În cursul procesului, Curtea a auzit dovezi de la acuzat și de la reclamanții, a comis rapoarte de experți și a efectuat o inspecție la fața locului. 29. Raportul de experți elaborat de dl C.B., inspector la Ministerul Muncii și Securității Sociale, a concluzionat că municipalitatea și compania responsabilă pentru colectarea gunoiului au fost în neregulă. 30. La 14 septembrie 2007, reclamanții s-au alăturat procedurii în calitate de partide civile (müdahil). 31. La 5 decembrie 2007, un raport de experți elaborat de trei ingineri, experți în siguranță a locurilor de muncă, a concluzionat că al doilea reclamant a fost vinovat de gradul de 4/8 pentru moartea fiicei reclamanților, deoarece nu a fost diligentă, municipalitatea a fost de vină 2/8 pentru faptul că nu a efectuat inspecțiile necesare, iar dl M.H. La 27 februarie 2008, Curtea de Primă Instanță, bazată pe concluziile rapoartelor de experți din 31 ianuarie 2007 și 5 decembrie 2007, a constatat că dl M.H. a fost vinovat în acuzație și a condamnat-o la doi ani de închisoare. Această condamnare a fost ulterior redusă la șase luni de închisoare și a comutat la o amendă. 33. La 16 septembrie 2010, Curtea de Cassare a anulat decizia instanței de primă instanță și a întrerupt procedura împotriva acuzatului din cauza faptului că urmărirea penală a infracțiunii a devenit închizătoare în temeiul articolelor 102 § 4 și 104 § 2 din Codul Penal (nr. 765) și al articolului 322 din Codul de Procedură Penală. 34. La 30 iulie 2007, reclamanții au inițiat o procedură de compensare împotriva societății din cauza faptului că aceasta a fost responsabilă pentru moartea fiicei lor. Primul reclamant a solicitat 7.000 de lire turce (LTR) în ceea ce privește prejudiciu material și 15.000 de lire TRL în ceea ce privește daunele nepecuniare. Al doilea reclamant a solicitat TRL 8.000 în ceea ce privește prejudiciu material și TRL 15.000 în ceea ce privește daunele nepecuniare. Reclamanții au solicitat în continuare, în numele celor doi copii rămasi, TRL 5.000 în ceea ce privește daunele nepecuniare. Ei au solicitat în continuare instanței să elibereze o injuncție temporară de interzicere a vânzării sau transferului de mașini aparținând societății. 35. Societatea a solicitat instanței să respingă procedurile deoarece au considerat că nu i se putea atribui nici o vină. 36. La 1 august 2007, procedura de compensare a inițiat în fața Tribunalului Civil Turgutlu. Audieri periodice au fost desfășurate. Curtea a examinat dosarul procesului penal încheiat împotriva reprezentantului companiei și a comis un raport suplimentar de experți pentru a examina discrepanțele dintre rapoartele de experți conținute în dosarul. 37. La o audiere la 9 octombrie 2007, instanța de primă instanță a emis o injunție în ceea ce privește două mașini care aparțin societății. 38. La 18 iulie 2008, un raport de experți elaborat de dl Ö.T. a concluzionat că atât municipalitatea, cât și societatea erau în vină 50%. 39. La 30 iulie 2008, un raport de experți elaborat de un avocat a fost prezentat Curtea. Acest raport se referă la suma daunelor pecuniare care trebuie acordate reclamanților pe baza constatărilor raportului de experți din 18 iulie 2008. Un alt raport de experți elaborat de trei ingineri, experți în siguranță a locurilor de muncă, a concluzionat, la 15 decembrie 2008, că compania a fost vinovat în circumstanțele prezentului caz. Ei au considerat că, având în vedere că municipalitatea nu a fost informată cu privire la starea containerului de gunoi, nu a putut fi atribuită nicio vină. Raportul a concluzionat, de asemenea, că nici o vină nu poate fi atribuită celui de-al doilea reclamant, întrucât ea ținea mâna decedatului la momentul incidentului. 41. La o audiere de la 6 martie 2009, tribunalul de primă instanță a hotărât să înainte un raport suplimentar de experți, întrucât a luat în considerare concluziile privind atribuirea vinei în rapoartele anterioare erau divergente. 42. La 20 aprilie 2009, un raport de experți elaborat de trei ingineri, experți în siguranță a locurilor de muncă, a fost prezentat Curtea. Acest raport a concluzionat că societatea a fost de 25% din vină pentru a nu împiedica lucrătorii săi să utilizeze în mod greșit containerii, pentru a nu supraviețui lucrările, pentru a plasa containerul pe o suprafață necorespunzătoare și pentru a nu informa autorităților despre roata ruptă. Acesta a considerat că dl M.H. a fost de 5% din vina pentru faptul că nu a asigurat disciplina generală a muncii. Al doilea reclamant a fost de vină 20% pentru faptul că nu l-a împiedicat pe copil să atingă containerul, iar municipalitatea a fost de vină 50% pentru faptul că nu a plasat containerul pe o suprafață egală, pentru a asigura că containerul nu a depășit echilibrul atunci când capacul a fost deschis, pentru a nu verifica sau prescrie și pentru a lua măsuri pentru a preveni utilizarea abuzivă a containerului de a provoca prejudicii și pentru a nu verifica dacă lucrarea relevantă a fost desfășurată în conformitate cu dispozițiile contractului. 43. La 26 octombrie 2010 un raport suplimentar de experți a fost elaborat de către un avocat, calculand suma daunelor pecuniare care trebuie acordate reclamanților pe baza constatărilor celei mai recente raporturi de experți. 44. La 5 octombrie 2009 și 3 noiembrie 2009 reclamanții au solicitat instanței să extindă cazul în vederea includerii dlui M.H. și a municipiului ca co-apăratori în cererea de compensare. 45. La 3 noiembrie 2009, instanța de primă instanță a hotărât parțial în favoarea reclamanților. În primul rând, a considerat că cel de-al doilea reclamant a fost vinovat pentru faptul că i-a lăsat copilului să se apropie prea mult de un container de gunoi în mijlocul nopții; municipalitatea a fost vinovat din mai multe motive, cum ar fi să nu plaseze bazinul pe o suprafață adecvată, să nu se asigure că capacul său este funcțional în mod corespunzător, și să nu verifice dacă containerul de gunoi constituie un pericol, sau dacă compania respectă obligațiile sale contractuale. Acesta a constatat că societatea a fost de vină din diferite motive, cum ar fi nu aplicarea disciplinei de lucru, nu împiedicarea abuzului de containerele sale de gunoi, și nu a monitorizat și informat autoritățile relevante în legătură cu containerele de gunoi defectuoase. Acesta a considerat că responsabilitatea societății pentru incident este de 25%. Prin urmare, acesta a acordat primul reclamant TRL 3.319.56 în ceea ce privește prejudiciu material și 4.500 TRL în ceea ce privește daunele nepecuniare, precum și al doilea TRL 3.155.62 în ceea ce privește prejudiciu material și 4.500 TRL în ceea ce privește daunele nepecuniare. Curtea a stabilit dobânzile la rata legală aplicabilă la 31 iulie 2002, data incidentului. În cele din urmă, instanța a respins cererea reclamanților de extindere a cauzei pentru a include dl M.H. și municipalitatea ca codefendenți, deoarece nu există o astfel de procedură în legislația internă. 46. Reclamanții au apelat. 47. La 15 ianuarie 2010, reclamanții au inițiat procedurile de executare pentru a solicita sumele datorate, care se ridică în total la 53.671.49 TRL în acel moment. Guvernul a prezentat corespondență între biroul de executare și diferite instituții, în special băncile, cu privire la dacă societatea are vreun bun existent. Potrivit dosarului elaborat de dl R.C., un ofițer adjunct al executării, la 16 februarie 2012 nu a fost înregistrat niciun bun mobil sau imobil sub numele firmei și dosarul a fost închis la 29 decembrie 2011. La 14 iulie 2011, Curtea de cassare a rectificat și a susținut decizia instanței de primă instanță. 49. La 30 septembrie 2011, reclamanții au inițiat o procedură de compensare împotriva municipiului Turgutlu. Acesta a susținut obiecția conform căreia instanța nu a putut examina cazul în timp ce termenul statutar a expirat. 50. La 3 februarie 2012, Tribunalul Civil Turgutlu a susținut că termenul statutar pentru examinarea unei cereri de compensare care rezultă dintr-un act de tortură (haksız filial) a expirat. Referindu-se la art. 60 din Codul Civil al Obligațiilor, instanța a remarcat că răspunderea municipalității în ceea ce privește evenimentele a fost considerată a fi de 50% în procedura de compensare anterioară și, prin urmare, reclamanții nu au depus o cerere la instanță împotriva Comunității în termen de un an de la data în care au aflat de prejudiciul și de autorul său. 51. Legea internă relevantă aplicabilă la momentul evenimentelor este următoarea. 52. art. 17 din Constituție prevede că toată lumea are dreptul la viață. 53. art. 455 § 1 din Codul Penal (nr. 765) citește: „Cicine, prin neglijență, neglijență sau inexperienta în profesie sau artizanat sau prin nerespectarea legilor, ordinelor sau instrucțiunilor, cauzează moartea altuia, este responsabil pentru un termen de închisoare cuprins între doi și cinci ani și pentru o amendă cuprinsă între 20.000 și 150.000 de lira turcă.” 54. O acuzație pentru o infracțiune pedepsită cu o condamnare la închisoare de maximum cinci ani trebuie să fie introdusă în termen de cinci ani (art. 102 § 4 din Codul Penal (n. 765)). 55. În momentul incidentului, în conformitate cu Codul de procedură penală, un procuror public care, în orice fel, a fost informat de o situație care a provocat o suspiciune că o infracțiune a fost comisă este obligat să investigheze faptele în scopul de a decide dacă o procedură penală ar trebui introdusă sau nu (art. 153). Cu toate acestea, jurisdicția procurorului public a fost restricționată ratione personae la etapa de anchetă preliminară dacă suspectul infractor este un angajat sau un funcționar public de stat și presupusa infracțiune a fost comisă în timpul exercitării sarcinilor oficiale. Legea nr. 4483 (Legea privind urmărirea în judecată a funcționarilor publici și a funcționarilor publici) a determinat ce autorități au fost împuternicite să acorde permisiunea unui angajat sau un funcționar public să fie urmărit pentru o infracțiune comisă în exercitarea sarcinilor oficiale și să reglementeze procedura care urmează să fie respectată. În astfel de cazuri, autoritatea competentă (în funcție de statutul suspectului) trebuie să desfășoare o investigație preliminară și, prin urmare, să decidă dacă ar trebui deschisă o procedură penală.Decizia dată de autoritatea relevantă ar putea fi contestată în fața Curții Supreme de Administrație. La 1 iunie 2005, un nou Cod Penal (Legea nr. 5237) a intrat în vigoare. În conformitate cu art. 85 § 1 din noul Cod Penal, o persoană care a provocat moartea unei alte persoane prin neglijență a fost responsabilă cu o perioadă de închisoare între doi și șase ani. 57. Secțiunea 13 din Legea nr. 2577 (Codul de procedură administrativă) prevede că persoanele care au suferit daune din cauza unui act nedrept al administrației trebuie să se aplice autorității competente pentru rectificarea situației în termen de un an de la data la care au fost notificate sau învățate în alt mod cu privire la actele impugnate, înainte de a aduce un proces. În cazul în care toate sau o parte din reclamație ar fi respinsă, sau în cazul în care nu se primește niciun răspuns în termen de șasezeci de zile, victima poate iniția o procedură administrativă. 58. În conformitate cu Codul obligațiilor (nr. 818), oricine a suferit daune ca urmare a unui act tortuos sau penal poate aduce o acțiune pentru daune pentru pierderea pecuniară (articole 41-46) și pierderea nepecuniară (art. 47). Tribunalele civile nu sunt obligate de concluziile sau de verdictul instanțelor penale cu privire la problema vinovăției inculpatei (art. 53). 59. În dreptul civil, cererea de daune trebuie inițiată în termen de un an de la data în care partea prejudecată a primit cunoștință de daune și de persoana responsabilă, dar în orice caz în termen de zece ani de la data în care actul care a provocat daune a avut loc (art. 60 din Codul Obligațiilor (nr. 818)).