Secțiunea a doua Cerere nr. 6084/06 Vilayet ATSIZ și altele împotriva Turciei introdusă la 18 ianuarie 2006 EXPOSAT DE FAPTE Reclamanții mei, Vilayet Ats Vilayet Atsuz, acționează în numele său personal, precum și în numele și în numele fiicelor sale Canan și Ebru Ayhan, minore la data de introducere a cererii. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. La 27 septembrie 1996, Haki Ayhan, pe atunci soțul recurentei Vilayet Atsiz și tatăl reclamanților Perihan Sayuir, Gülhan Ayhan, Canan Ayhan, Ebru Ayhan, Orhan Ayhan și Ercan Ayhan, a decedat ca urmare a exploziei unei grenade care se afla într-un coș de gunoi de la centrul de colectare a gunoiului din municipalitatea Manisa, în timp ce lucra acolo.
Procurorul Republicii Manisa a efectuat o anchetă cu privire la circumstanțele acestei explozii. La 16 iunie 1998, reclamanta, acționând în numele său personal și în numele și în numele copiilor săi, sesizează Tribunalul de Mare Instanță din Manisa ( O acțiune în despăgubire împotriva municipalității Manisa și a angajatorului defunctului, care solicită repararea prejudiciului suferit ca urmare a decesului în cauză, susținea că centrul de colectare a gunoiului era condus de angajatorul defunctului și se afla sub controlul municipalității, astfel încât amândoi erau responsabili pentru deces. La 14 noiembrie 2000, TGI a acceptat parțial această cerere de despăgubire.
Acesta a stat în lumina unui raport de experiență conform căruia responsabilitatea în decesul în cauză a fost de 10% pentru municipalitatea care nu a luat măsurile necesare pentru a securiza site-ul, la 50% pentru defunctul care a acționat cu neglijență și neglijență, la 10 % pentru angajatorul defunctului pentru că nu și-a pregătit suficient angajații pentru a-și asuma riscurile meseriei și la 30% pentru organismul însărcinat cu golirea gunoiului în care se găsea grenada. La 20 februarie 2002, Curtea de Casație a infirmat hotărârea de primă instanță pe motiv că faptele în litigiu nu erau de competența instanțelor civile, ci de competența instanțelor administrative în temeiul articolului 2 din Legea nr. 2577 privind procedura administrativă ( La 3 iulie 2002, Tribunalul de Casație a confirmat această hotărâre.
La 27 octombrie 2003, tribunalul administrativ a fost sesizat. La 7 noiembrie 2003, tribunalul administrativ a reamintit că, în temeiul articolului 2/b din Legea nr. 2577, acțiunile în despăgubire pentru abateri personale aduse persoanelor fizice se aflau în jurisdicții civile astfel încât nu era competent să cunoască acțiunea în cauză, cu condiția ca aceasta să se refere la angajatorul defunctului. Tribunalul administrativ a respins, de asemenea, acțiunea intenționată, în măsura în care a fost adusă împotriva municipalității, din motive de forțare, deoarece nu a fost intenționată în termen de un an de la decesul respectiv, așa cum este prevăzut în art. 13 din Legea nr. 2577. La 12 februarie 2004, reclamanții s-au ocupat în fața Consiliului de Stat privind aplicarea obligației de a acționa.
Ei au susținut că au acționat în termenul legal în acest sens și că hotărârea instanței administrative în această privință era contrară legii. În memoriul în recurs, ei au făcut referire la decizia procurorului districtual al Republicii Manisa de a nu intenta o acțiune publică. La 9 noiembrie 2004, Consiliul a confirmat hotărârea Tribunalului Administrativ. La 30 decembrie 2004, reclamanții au formulat o acțiune prin rectificare, prin care au contestat aplicarea obligației de a acționa și susținând că au acționat în termen de 30 de zile de la decizia de incompetență a instanțelor civile. Prin hotărârea din 31 mai 2005, notificată la 19 iulie 2005, Consiliul de Stat a respins această acțiune.
Legea 2577 privind procedura administrativă, orice victimă a unui prejudiciu care rezultă dintr-un act al administrației poate solicita despăgubiri din partea acesteia în termen de un an de la data actului respectiv. Invocând art. 2 din Convenție, reclamanții se plâng de decesul rudelor lor ca urmare a exploziei unei grenade produse de un organism de naționalitate națională și a absenței unei anchete efective pentru stabilirea responsabilităților în acest deces. Invocând art. 6 din Convenție, reclamanții se plâng că nu au beneficiat de un proces echitabil, într-un termen rezonabil. Ei se plâng, de asemenea, de absența în instanță a instanței administrative și susțin că interpretarea de către instanțele administrative a normelor de desfrânare este părtinitoare și că respingerea cererii lor de a-și exercita acțiunea în consecință, după aproape șase ani de procedură, aduce atingere dreptului lor la un proces echitabil și dreptului lor la o cale de atac eficientă.
Invocând art. 13 din Convenție, reclamanții se plâng că nu au beneficiat de o cale de atac eficientă. În cele din urmă, bazându-se pe art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții susțin că au fost privați de dreptul lor la despăgubiri, în lipsa unui proces echitabil și rapid. Respingerea, fără examinare pe fond, atât de către instanțele civile, cât și de către instanțele administrative, a acțiunii în despăgubire introduse de solicitanți, aduce atingere dreptului lor de a avea acces la o instanță în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție În special, guvernul este invitat să ofere explicații cu privire la acțiunea pe care reclamanții o dețineau împotriva fostului angajator al defunctului, din moment ce acțiunea lor în despăgubire la locul său a fost respinsă pentru incompetență, atât de instanțele civile, cât și de instanțele administrative.
13 din Convenție, o acțiune internă efectivă prin care și-ar fi putut formula cauza de necunoaștere a articolului 2 din Convenție
Requête n o 6084/06 Vilayet ATSIZ et autres contre la Turquie introduite le 18 janvier 2006
Les requérants, M mes Vilayet Atsız, Perihan Sayır, Gülhan Ayhan, Canan Ayhan, Ebru Ayhan et MM. Orhan Ayhan et Ercan Ayhan, sont des ressortissants turcs, résidants à Manisa. Ils sont représentés devant la Cour par M e A.E. Binici, avocat à Izmir. M me Vilayet Atsız, agit en son nom personnel ainsi qu’au nom et pour le compte de ses filles Canan et Ebru Ayhan, mineures à la date d’introduction de la requête. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit. Le 27 septembre 1996, Haki Ayhan, alors époux de la requérante Vilayet Atsız et père des requérants Perihan Sayır, Gülhan Ayhan, Canan Ayhan, Ebru Ayhan, Orhan Ayhan et Ercan Ayhan, décéda par suite de l’explosion d’une grenade qui se trouvait dans une poubelle du centre de ramassage des ordures de la municipalité de Manisa, alors qu’il y travaillait.
Le procureur de la République de Manisa diligenta une enquête quant aux circonstances de cette explosion. Le 16 juin 1998, la requérante agissant en son nom personnel et au nom et pour le compte de ses enfants saisit le tribunal de grande instance de Manisa (« le TGI ») d’une action en dommages et intérêts contre la municipalité de Manisa et l’employeur du défunt, demandant la réparation du préjudice subi en raison du décès litigieux. Elle soutint que le centre de ramassage des ordures était géré par l’employeur du défunt et se trouvait placé sous le contrôle de la municipalité, de sorte qu’ils étaient tous deux responsables de ce décès. Le 14 novembre 2000, le TGI fit partiellement droit à cette demande d’indemnisation.
Il statua à la lumière d’un rapport d’expertise aux termes duquel la responsabilité dans le décès litigieux incombait pour 10 % à la municipalité qui n’avait pas pris les mesures nécessaires à la sécurisation du site, à 50 % au défunt qui avait agi avec imprudence et négligence, à 10 % à l’employeur du défunt pour ne pas avoir suffisamment formé ses employés aux risques du métier et enfin à 30 % à l’organisme en charge de vider les poubelles dans lesquelles se trouvaient la grenade. La municipalité de Manisa se pourvut en cassation. Le 20 février 2002, la Cour de cassation infirma le jugement de première instance au motif que les faits litigieux ne relevaient pas de la compétence des juridictions civiles mais de celle des juridictions administratives en vertu de l’article 2 de la loi n o 2577 relative à la procédure administrative (« loi n o 2577 ») ; l’affaire portant sur une faute de service de l’administration municipale.
Le 3 juillet 2002, saisit sur renvoi, le TGI de Manisa adopta une décision d’incompétence et renvoya l’affaire devant le tribunal administratif de Manisa (« le tribunal administratif »). La Cour de cassation confirma ce jugement. Le 27 octobre 2003, le tribunal administratif fut saisi. Le 7 novembre 2003, statuant sur renvoi, le tribunal administratif rappela qu’en vertu de l’article 2/b de la loi n o 2577, les actions en indemnisation pour faute personnelle diligentées contre les personnes physiques relevaient des juridictions civiles de sorte qu’il n’était pas compétent pour connaître de l’action en cause, pour autant qu’elle concerne l’employeur du défunt.
Le tribunal administratif rejeta en outre l’action intentée, en ce qu’elle était diligentée contre la municipalité, pour cause de forclusion ce, parce qu’elle n’avait pas été intentée dans le délai d’un an suivant le décès litigieux, tel qu’en vertu de l’article 13 de la loi n o 2577. Le 12 février 2004, les requérants se pourvurent devant le Conseil d’Etat contestant l’application de la forclusion à leur action. Ils soutinrent avoir agi dans les délais légaux pour ce faire et que le jugement du tribunal administratif à cet égard était contraire à la loi. Dans leur mémoire en pourvoi, ils firent mention de la décision du procureur de la République de Manisa de ne pas intenter d’action publique.
Le 9 novembre 2004, le Conseil d’Etat confirma le jugement du tribunal administratif. Le 30 décembre 2004, les requérants formèrent un recours en rectification, contestant l’application de la forclusion à leur action et soutenant avoir agi dans le délai de trente jours suivant la décision d’incompétence des juridictions civiles. Par un jugement du 31 mai 2005, notifié le 19 juillet 2005, le Conseil d’Etat rejeta ce recours. B. Le droit interne pertinent En vertu de l’article 13 de la loi n o 2577 sur la procédure administrative, toute victime d’un dommage résultant d’un acte de l’administration peut demander réparation à cette dernière dans le délai d’un an à compter de la date de l’acte allégué.
GRIEFS 1. Invoquant l’article 2 de la Convention, les requérants se plaignent du décès de leur proche par suite de l’explosion d’une grenade fabriquée par un organisme d’Etat et de l’absence d’enquête effective pour établir les responsabilités dans ce décès. 2. Invoquant l’article 6 de la Convention, les requérants se plaignent de n’avoir pas bénéficié d’un procès équitable, dans un délai raisonnable. Ils se plaignent également de l’absence d’audience devant le tribunal administratif. Ils soutiennent par ailleurs que l’interprétation faite par les juridictions administratives des règles de forclusion est partiale et que le rejet de leur demande d’indemnisation de ce fait, après près de six ans de procédure, porte atteinte à leur droit à un procès équitable et à leur droit de recours effectif.
3. Invoquant l’article 13 de la Convention, les requérants se plaignent de n’avoir pas bénéficié d’une voie de recours effective. 4. Enfin, se fondant sur l’article 1 du Protocole n o 1, les requérants allèguent avoir été privé de leur droit à indemnisation, faute d’un procès équitable et rapide.
1. Le rejet, sans examen au fond, tant par les juridictions civiles que les juridictions administratives, de l’action en indemnisation introduite par les requérants, porte-t-il atteinte à leur droit d’accès à un tribunal, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention ? En particulier, le Gouvernement est invité à apporter des explications sur le recours dont les requérants disposaient contre l’ancien employeur du défunt, dès lors que leur action en indemnisation à son endroit a été rejetée pour incompétence, tant par les juridictions civiles que les juridictions administratives. 2. Les requérants avaient-ils à leur disposition, comme l’exige l’article 13 de la Convention, un recours interne effectif au travers duquel ils auraient pu formuler leur grief de méconnaissance de l’article 2 de la Convention ?