SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 58200/10 Emine DEM După ce a intenționat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ Lista părților reclamante figurează în anexă. Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de solicitanți, se pot rezuma după cum urmează: La 14 octombrie 2004, în timp ce Hikmet Demir, tatăl curajos și tatăl reclamanților, mergea cu o viteză normală pe un drum cu două sensuri, un alt automobilist l-a inițiat prin stânga, pe calea opusă în sensul circulației. În timpul încercării sale de dublare, șoferul a văzut o altă mașină venind în față. Apoi a încercat brusc să se îndoaie pe linia dreaptă pentru a evita o coliziune cu aceasta, lovind astfel vehiculul lui Hikmet Demir, care a fost zdrobit de o grămadă de pietriș descărcat pe marginea drumului. Hikmet Demir a fost ucis în aceeași zi. În aceeași zi, un proces-verbal de examinare post: Aici s-a concluzionat că moartea lui Hikmet Demir a fost cauzată de stop respirator și circulator legat de traumatism cranio-cerebral și toracic, precum și de hemoragie internă craniană și toracică, ceea ce indică faptul că cauza morții ar fi putut fi depistată cu certitudine, o autopsie clasică a fost considerată inutilă. La 15 octombrie 2004, procurorul general al Republicii Yuksekova s-a angajat la audierea șoferului vehiculului care a depășit măsura și a negat acuzațiile, declarând în această privință că depășirea pe care o luase era cu adevărat greșită și că nu a fost la originea oricărui accident. La 18 octombrie 2004, procurorul Republicii Yuksekova l-a acuzat pe conducătorul auto de o altă mașină a șefului crimei din neglijență și imprudență. Procesul a început în fața tribunalului corecțional din Yuksekova. La 17 octombrie 2005, tribunalul corecțional din Yuksekova l-a dat în judecată pe acuzat, în special pe motiv că nu cauzase în mod intenționat accidentul. La o dată nespecificată, reclamanta și soția defunctului, Emine Demir, a luat parte la proces. La 15 februarie 2010, ca urmare a recursului formulat de Emine Demir și de procurorul Republicii, Curtea de Casație a încheiat încetarea acțiunii publice pentru prescriere. Invocând art. 6 din Convenție, reclamanții se plâng de durata excesivă a procedurii penale, care, în cele din urmă, este supusă prescripției. 11. Pe baza articolului 13 din Convenție, reclamanții denunță absența unei căi de atac penale eficiente care să permită sancționarea persoanei responsabile de decesul rudelor lor. În ceea ce privește persoana decedată, reclamanții se plâng de o încălcare a articolelor 6 și 13 din convenție. 13. Curtea, amantă a calificării juridice a faptelor (Glor c. Elveția, nr 13444/04, § 48, CEDH 2009), consideră că ansamblul acestor obiecțiuni necesită o examinare sub aspectul procedural al articolului 2 din convenție, care se citește astfel Dreptul oricărei persoane la viață este protejat prin lege. Moartea nu poate fi aplicată oricui intenționat (...) 14. Curtea reamintește că, în cazul în care dreptul de a pune sub acuzare sau condamnare penală a terților nu poate fi admis în sine (hotărârea Perez c. Franța [GC], n 47287/99, § 70, CEDO 2004 I), a afirmat în repetate rânduri că un sistem judiciar eficient, astfel cum este prevăzut la art. 2, poate include, și în anumite circumstanțe, un mecanism de represiune penală. Cu toate acestea, în cazul în care dreptul la viață sau la integritate fizică nu este voluntar, obligația pozitivă care decurge din art. 2 de a institui un sistem judiciar eficient nu impune în toate cazurile o acțiune de natură penală. O astfel de obligație poate fi îndeplinită, de exemplu, în cazul în care sistemul juridic în cauză oferă părților interesate o cale de atac în fața instanțelor civile, singur sau împreună cu o acțiune în fața instanțelor penale ( Calvelli și Ciglio c. Italia [GC], n 32967/96, § 53, CEDH 2002 I și Rajkowska c. Polonia (dec.), n 37393/02, 27 noiembrie 2007). Curtea amintește că responsabilitatea statului în temeiul articolului 2 din convenție este, de asemenea, de a se aplica în cazul accidentelor rutiere sau al siguranței rutiere în cazul în care dreptul la viață sau la integritate fizică nu a fost voluntar (a se vedea, printre altele, Irene Rajkowska c. Polonia, citată anterior, Railean c. Moldova, n 23401/04, § 30, 5 ianuarie 2010, Anna Todorova c. Bulgaria, n 23302/03, § 72, 24 mai 2011, Igor Shevchenko c. Ucraina, n 22737/04, § 56, 12 ianuarie 2012, Prynda c. Ucraina, n 10904/05, § 50, 31 iulie 2012 și Sansal c. Turcia, n 28732/09, § 47, 2 septembrie 2014 16. În această cauză, Curtea arată cu titlu introductiv că aceasta privește decesul rudelor reclamanților ca urmare a unui accident rutier și că nu se susține că statul nu și-a îndeplinit obligația de a institui o reglementare privind protecția dreptului la viață. Prin urmare, nu există întrebări cu privire la existența unui cadru legislativ și administrativ suficient pentru protecția dreptului la viață. 17. În acest caz, Curtea trebuie să verifice numai dacă acțiunile disponibile în temeiul dreptului turc au oferit, în circumstanțele prezentei cauze, reclamanților căi care îndeplinesc cerințele procedurale prevăzute la art. 2 din convenție. 18. Curtea constată că nimic în speță nu sugerează că decesul rudelor reclamanților a fost cauzat în mod intenționat sau de răspunderea unor agenți ai statului, circumstanțele în care acesta din urmă nu este de natură să stârnească suspiciuni în această privință. Prin urmare, Curtea consideră că, în conformitate cu jurisprudența sa în materie, o procedură civilă în despăgubire ar putea, în principiu, să permită stabilirea faptelor și a responsabilităților în cauză și să ofere despăgubiri adecvate reclamanților în sensul articolului 2 din convenție. 19. În măsura în care reclamanții par să insiste asupra necesității de a-i vedea pe responsabilii pentru decesul rudelor lor condamnate penal, Curtea amintește că obligația pozitivă care decurge din art. 2 pentru statul în circumstanțe precum cele din speaă nu impune neapărat recurgerea la calea penală (a se vedea punctul 14 de mai sus) și că, chiar și în cazurile în care o astfel de acțiune ar fi impusă, nu trebuie să se deducă de la art. 2 din convenție dreptul persoanelor vătămate de a fi acuzate sau condamnate la penalitatea terților sau de o obligație de rezultat care presupune că orice urmărire trebuie să se încheie printr-o condamnare sau chiar prin pronunțarea unei pedepse determinate ( [GC], nr. 48939/99, § 96, CEDO 2004 XII. 20. În concluzie, Curtea consideră că, în pofida deficiențelor procedurii penale deschise în speță, dreptul intern le oferea reclamanților căi de atac civile capabile să îndeplinească obligația care decurge pentru statul de drept al articolului 2 din convenție de a institui un sistem judiciar eficient care ar putea oferi un răspuns juridic adecvat la decesul rudelor lor. Comisia observă că părțile interesate nu s-au predominat de această posibilitate. Prin urmare, rezultă că litigiul întemeiat pe această dispoziție este în mod evident greșit întemeiat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 5 noiembrie 2015. Abel Campos Ksenija Turković Grefier Adjunct Președinte ANEXA Emine DEM 2015/17R, născută la 17/10/1973, este cetățean turc cu reședința în Hakkari și reprezentat de N. Seyito Data nașterii: 15/01/2000.
Requête n
o
58200/10
Emine DEMİR et autres
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 13 octobre 2015 en un comité composé de
:
Ksenija Turković,
présidente,
Robert Spano,
Jon Fridrik Kjølbro,
juges,
et de Abel Campos,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 11 août 2010,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
La liste des parties requérantes figure en annexe.
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
3.
Le 14 octobre 2004, alors que Hikmet Demir, l’époux et père des requérants, roulait à une vitesse normale sur une route à double sens, un autre automobiliste le suivant amorça un dépassement par la gauche, sur la voie opposée au sens de la circulation. Lors de sa tentative de doublement, le conducteur dépasseur aperçut une autre voiture arrivant en face. Il tenta alors subitement de se rabattre dans la voie de droite afin d’éviter une collision avec celle-ci, percutant ainsi le véhicule de Hikmet Demir lequel fut écrasé contre un tas de gravier déchargé sur le bord de la route. Hikmet
Demir fut tué sur le coup.
4.
Le même jour, un procès-verbal d’examen
post mortem
et d’autopsie fut dressé. Il y fut conclu que le décès de Hikmet Demir avait résulté d’un arrêt respiratoire et circulatoire lié à un traumatisme cranio-cérébral et thoracique, ainsi qu’à une hémorragie interne crânienne et thoracique. Relevant que la cause du décès avait pu être décelée avec certitude, une autopsie classique fut jugée inutile.
5.
Le 15 octobre 2004, le Procureur de la République de Yüksekova procéda à l’audition du conducteur du véhicule ayant entrepris le dépassement. Ce dernier nia les accusations, déclarant à cet égard que le dépassement qu’il avait entrepris n’était guère fautif et qu’il n’était pas à l’origine d’un quelconque accident.
6.
Le 18 octobre 2004, le Procureur de la République de Yüksekova inculpa le conducteur de l’autre véhicule du chef homicide par négligence et par imprudence. Le procès commença devant le tribunal correctionnel de Yüksekova.
7.
Le 17 octobre 2005, le tribunal correctionnel de Yüksekova relaxa le prévenu au motif notamment qu’il n’avait pas généré l’accident délibérément.
8.
À une date non précisée, la requérante et épouse du défunt, Emine
Demir, se constitua partie intervenante au procès.
9.
Le 15 février 2010, suite à un pourvoi introduit par Emine Demir et le Procureur de la République, la Cour de cassation conclut à l’extinction de l’action publique pour prescription.
10.
Invoquant l’article 6 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée excessive de la procédure pénale, laquelle s’est finalement heurtée à la prescription.
11.
Se fondant sur l’article 13 de la Convention, les requérants dénoncent l’absence d’une voie de recours pénal effective permettant de sanctionner le responsable du décès de leur proche.
12.
Les requérants se plaignent, dans le chef de leur proche décédé, d’une atteinte aux articles 6 et 13 de la Convention.
13.
La Cour, maîtresse de la qualification juridique des faits (
Glor c.
Suisse
, n
o
13444/04, § 48, CEDH 2009), estime que l’ensemble de ces griefs appellent un examen sous le volet procédural de l’article 2 de la Convention qui se lit ainsi
:
«
1.
Le droit de toute personne à la vie est protégé par la loi. La mort ne peut être infligée à quiconque intentionnellement (...)
»
14.
La Cour rappelle que, si le droit de faire poursuivre ou condamner pénalement des tiers ne saurait être admis en soi (arrêt
Perez c. France
[GC], n
o
‑
I), elle a maintes fois affirmé qu’un système judiciaire efficace tel qu’il est exigé par l’article 2 peut comporter, et dans certaines circonstances doit comporter, un mécanisme de répression pénale. Toutefois, si l’atteinte au droit à la vie ou à l’intégrité physique n’est pas volontaire, l’obligation positive découlant de l’article 2 de mettre en place un système judiciaire efficace n’exige pas nécessairement dans tous les cas un recours de nature pénale. Pareille obligation peut être remplie aussi, par exemple, si le système juridique en cause offre aux intéressés un recours devant les juridictions civiles, seul ou conjointement avec un recours devant les juridictions pénales (
Calvelli et Ciglio c. Italie
[GC], n
o
32967/96, §§
51
‑
‑
I, et
Rajkowska c. Pologne
(déc.), n
o
37393/02, 27
novembre 2007).
15.
La Cour rappelle que la responsabilité de l’État au titre de l’article 2 de la Convention trouve également à s’appliquer dans les cas des accidents de la route ou de la sécurité routière lorsque l’atteinte au droit à la vie ou à l’intégrité physique n’était pas volontaire (voir, parmi beaucoup d’autres,
Irena Rajkowska c. Pologne,
précitée,
Railean c. Moldova
, n
o
23401/04, §
30, 5 janvier 2010,
Anna Todorova c. Bulgarie
, n
o
23302/03, § 72, 24 mai 2011,
Igor Shevchenko c.
Ukraine
, n
o
22737/04, § 56, 12 janvier 2012,
Prynda c. Ukraine
, n
o
10904/05, § 50, 31 juillet 2012, et
Sansal c. Turquie
, n
o
28732/09, § 47, 2 septembre 2014).
16.
Se tournant vers la présente affaire, la Cour relève à titre liminaire que celle-ci concerne le décès du proche des requérants à la suite d’un accident de la route et qu’il n’est pas allégué que l’État a failli à son obligation de mettre en place une réglementation visant la protection du droit à la vie. Aucune question ne se pose dès lors concernant l’existence d’un cadre législatif et administratif suffisant pour la protection du droit à la vie.
17.
En l’espèce, la Cour doit donc seulement vérifier si les recours disponibles en droit turc ont, dans les circonstances de la présente affaire, offert aux requérants des voies satisfaisant aux exigences procédurales de l’article 2 de la Convention.
18.
La Cour observe que rien en l’espèce ne suggère que le décès des proches des requérants a été causé de manière intentionnelle ou par la responsabilité d’agents de l’État, les circonstances dans lesquelles celui-ci est survenu n’étant pas de nature à éveiller des soupçons à cet égard. D’ailleurs, les requérants n’allèguent rien de tel. La Cour considère dès lors que, conformément à sa jurisprudence en la matière, une procédure civile en dommages et intérêts pouvait en principe permettre l’établissement des faits et des responsabilités en cause et fournir une réparation adéquate aux requérants aux fins de l’article 2 de la Convention.
19.
Dans la mesure où les requérants semblent insister sur la nécessité de voir les responsables du décès de leurs proches condamnés pénalement, la Cour rappelle que l’obligation positive découlant de l’article 2 pour l’État dans des circonstances comme celles de l’espèce n’exige pas nécessairement le recours à la voie pénale (voir le paragraphe 14 ci-dessus) et que, même dans les cas où un tel recours serait exigé, il ne faut nullement déduire de l’article 2 de la Convention l’existence d’un droit pour les personnes lésées de faire poursuivre ou condamner au pénal des tiers, ou d’une obligation de résultat supposant que toute poursuite doit se solder par une condamnation, voire par le prononcé d’une peine déterminée (
Öneryıldız c. Turquie
[GC], n
o
‑
XII).
20.
En conclusion, la Cour considère que, quelles qu’aient été les défaillances de la procédure pénale ouverte en l’espèce, le droit interne offrait aux requérants des recours civils à même de satisfaire à l’obligation découlant pour l’État de l’article 2 de la Convention de mettre en place un système judiciaire efficace susceptible d’apporter une réponse juridictionnelle appropriée au décès de leurs proches. Elle note que les intéressées ne se sont pas prévalues de cette possibilité. Il s’ensuit que le grief tiré de cette disposition est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 5 novembre 2015.
Abel Campos
Ksenija Turković
Greffier adjoint
Présidente
Emine DEMİR, née le 17/10/1973, est une ressortissante turque résidant à Hakkâri et représentée par N. Seyitoğlu.
Melek DEMİR, née le 10/02/1998, est une ressortissante turque résidant à Hakkâri et représentée par N. Seyitoğlu.
Melike DEMİR, née le 06/01/2003, est une ressortissante turque résidant à Hakkâri et représentée par N. Seyitoğlu.
Onur DEMİR, né le 15/01/2000, est un ressortissant turc résidant à Hakkâri et représenté par N. Seyitoğlu.