SAMANTHA IMMOBILIARE S.R.L. ET AUTRES c. ITALIE

La originea cauzelor se află trei cereri (nr. 43041/02, 43387/02 și 43440/02) introduse împotriva Republicii Italiene de M. Antonio Viola, lichidator și reprezentant legal al Samantha Immobiliare S.r.l. („reclamanta"), care a sesizat Curtea la 17 ianuarie 2000, 29 februarie 2000 și, respectiv, 20 mai 1999 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția"), plângându-se de durata nerezonabilă a trei proceduri civile la care societatea menționată a fost parte (articolul 6 § 1 din Convenție).

Reclamanta este reprezentată de avocatul S. Ferrara, din Benevento. Guvernul italian („Guvernul") a fost reprezentat de coagentul său adjunct, M. N. Lettieri.

La 2 septembrie 2004, președintele secției a doua a decis să comunice cererile Guvernului.

La 2 decembrie 2004, 15 februarie, 16 martie și 22 aprilie 2005, Curtea a primit observațiile părților cu privire la admisibilitatea și fondul cauzelor, precum și cererile de satisfacție echitabilă ale reclamantei și comentariile Guvernului.

La 3 august 2012, Curtea a solicitat societății reclamante informații cu privire la stadiul procedurii la care se referea cererea nr. 43387/02, precum și cu privire la situația lichidării sale. Reclamanta a fost invitată să furnizeze un extras din registrul comerțului, bilanțurile anuale de lichidare din ultimele cinci exerciții și eventualul bilanț final de lichidare.

La 19 octombrie 2012, Curtea a primit o scrisoare datată 15 octombrie 2012 și semnată de avocatul S. Ferrara, care arăta că procedura la care se referea cererea nr. 43387/02 fusese stinsă și solicita Curții să admită pretențiile reclamantei. Această scrisoare avea două anexe: procesul-verbal al ultimelor ședințe ale procedurii menționate mai sus și un extras din registrul comerțului datat 10 septembrie 2012. FAPTE A. Circumstanțele cauzei

Societate cu răspundere limitată având ca scop construcția și vânzarea de imobile, reclamanta a fost parte la trei proceduri civile a căror durată a contestat-o prin intermediul recursului „Pinto". Faptele esențiale ale cererilor pot fi rezumate după cum urmează. 1. Procedurile principale a) Cererea nr. 43041/02

La 20 martie 1987, reclamanta a fost chemată în judecată în fața tribunalului din Benevento (R.G. nr. 635/87) de proprietarul unei case, situată într-un complex imobiliar denumit Parco Samantha, care cerea repararea viciilor de construcție ale imobilului, în plus față de daune-interese.

Cercetarea cauzei, care a antrenat audierea de martori, precum și trei expertize care vizau determinarea viciilor pretinse și evaluarea daunelor, s-a întins pe douăzeci și opt de ședințe, între 29 aprilie 1987 și 23 aprilie 1998. Trei ședințe au fost amânate la cererea comună a părților.

La ședința din 22 septembrie 2000, după doi ani de inactivitate datorați reorganizării tribunalului, s-a constatat că dosarul cauzei se pierduse.

Într-o scrisoare din 27 iunie 2004, reclamanta a informat Curtea că procedura se încheiase în 2001 din cauza stingerii instanței, datorate inactivității reclamantului. b) Cererea nr. 43387/02

La 25 ianuarie 1987, reclamanta a chemat în judecată în fața tribunalului din Benevento (R.G. nr. 266/87) șapte proprietari de case din Parco Samantha pentru a se declara că aceștia erau titulari doar ai unei simple servituți de trecere pe strada de acces și de circulație a complexului imobiliar și că, în consecință, nu aveau dreptul să-și parcheze acolo automobilele. La această procedură au fost conexate alte două proceduri, pendinte ca urmare a ordonanțelor de urgență obținute de reclamantă și vizând îndepărtarea unui grilaj și a unei bariere care împiedicau trecerea vehiculelor sale, respectiv pe strada în cauză și pe un alt drum învecinat.

Din cele douăzeci de ședințe care au avut loc între 12 martie 1987 și 15 decembrie 1993, opt au fost amânate la cererea comună a părților. Din cele șaisprezece ședințe care au avut loc între 14 decembrie 1994 și 15 ianuarie 2002, una a fost amânată din cauza abținerii avocaților de la ședințe, iar nouă au fost amânate la cererea comună a părților.

La ședința din 16 martie 2004, pârâții au cerut judecătorului autorizația de a o chema în garanție pe societatea V.A., în faliment (punctul 26 de mai jos), având în vedere că la 14 iunie 1994 reclamanta îi vânduse acesteia strada litigioasă și că, prin urmare, o decizie pronunțată față de reclamantă ar fi putut fi practic ineficace. Judecătorul a admis această cerere și a amânat cauza la ședința din 21 septembrie 2004.

Părțile nu s-au mai prezentat la ședință. La 17 aprilie 2007, cauza a fost scoasă de pe rol. c) Cererea nr. 43440/02

La 6 august 1987, reclamanta a chemat în judecată în fața tribunalului din Benevento (RG nr. 1670/87) cinci proprietari de case din Parco Samantha pentru a se declara că aceștia nu erau titulari decât ai unei servituți de trecere pe strada de acces și de circulație menționată mai sus a complexului imobiliar.

Din cele paisprezece ședințe care au avut loc între 5 noiembrie 1987 și 11 martie 1994, șapte au fost amânate la cererea comună a părților și una la cererea reclamantei. Din cele șase ședințe care au avut loc între 10 februarie 1995 și 3 aprilie 1998, două au fost amânate la cererea comună a părților și una din cauza absenței părților.

La 9 noiembrie 2000, cauza a fost scoasă de pe rol ca urmare a absenței părților pentru două ședințe consecutive. 2. Procedurile „Pinto"

La 17 ianuarie 2000, 29 februarie 2000 și, respectiv, 20 mai 1999, reclamanta a sesizat Curtea cu trei cereri denunțând încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție.

La 13 iulie 2001, ca urmare a intrării în vigoare a legii „Pinto", reclamanta a sesizat curtea de apel din Roma cu trei cereri, solicitând despăgubirea pentru prejudiciul, patrimonial și nepatrimonial, suferit din cauza duratei nerezonabile a procedurilor principale.

Prin deciziile nr. 47069, 47074 și 47075, depuse la grefă la 22 și, respectiv, 27 noiembrie 2011, curtea de apel, după ce a examinat durata procedurilor principale până la introducerea recursurilor „Pinto" și a dedus întârzierile imputabile reclamantei în fiecare dintre acestea (punctele 8-18 de mai sus), a constatat încălcarea termenului rezonabil, a respins cererea de despăgubire, în absența probei prejudiciului, și a compensat cheltuielile de judecată.

Sesizată la 16 ianuarie 2002 prin trei recursuri ale reclamantei, prin hotărârile nr. 11573, 11592 și 11600 din 2 august 2002, Curtea de Casație a confirmat deciziile curții de apel. 3. Alte informații

Conform unui extras din 8 aprilie 1999 din registrul comerțului, ținut la camera de comerț din Benevento, societatea reclamantă fusese constituită la 8 martie 1977 și trebuia să-și înceteze activitățile la 31 decembrie 1997. Dnii Raffaele și Augusto Viola erau singurii săi asociați, al doilea îndeplinind rolul de administrator unic.

La 15 septembrie 1977, aceștia au constituit o altă societate, denumită V.A., având de asemenea ca scop construcția de imobile și realizarea altor lucrări de renovare.

La 17 iunie 1994, aceștia au decis punerea în lichidare a societății reclamante, iar M. Antonio Viola, fiul lui Augusto Viola, a fost numit lichidator unic. Reiese dintr-un extras din registrul comerțului din 22 septembrie 2006 că, în 1994, societatea reclamantă nu avea niciun angajat.

Printr-o hotărâre depusă la 2 iunie 1997, tribunalul din Benevento a declarat falimentul societății V.A., precum și falimentul personal al dlor Augusto și Raffaele Viola în calitate de asociați ai acesteia. Durata acestei proceduri a fost examinată de Curte în hotărârea Viola și alții c. Italiei, nr. 7842/02, §§ 5-17 și 58-63, 8 ianuarie 2008.

Conform extrasului din registrul comerțului datat 10 septembrie 2012 (punctul 6 de mai sus), la 30 decembrie 2008, conservatorul registrului comerțului din Benevento a cerut judecătorului delegat la supravegherea registrului menționat să ordone radierea societății reclamante „în temeiul articolului 2490 din codul civil", adică din lipsa depunerii bilanțului anual de lichidare la registrul comerțului timp de trei ani consecutivi (punctul 30 de mai jos). Starea societății reclamante, astfel cum reiese din extrasul menționat, este de „radiată". B. Dreptul și practica internă pertinente

Societatea cu răspundere limitată este reglementată de Capitolul VII din Titlul III al Cărții V din codul civil, astfel cum a fost modificat prin decretul legislativ nr. 6 din 17 ianuarie 2003, în vigoare de la 1 ianuarie 2004.

Aceasta este obligatoriu înscrisă în registrul comerțului, care este ținut la un oficiu ad hoc al camerei de comerț, în principiu în fiecare capitală de provincie, și la care este delegat un judecător desemnat de președintele tribunalului (a se vedea articolele 2188 din codul civil, precum și articolele 1 și 8 din legea nr. 580 din 29 decembrie 1993). Ca urmare a înscrierii în registrul comerțului, societatea cu răspundere limitată dobândește personalitatea juridică de plin drept (a se vedea articolele 2330 și 2463 din codul civil).

Conform articolului 2490 din codul civil, lichidatorii societății cu răspundere limitată trebuie să supună anual asociaților bilanțul de lichidare și trebuie să relateze perspectivele lichidării, precum și criteriile adoptate; dacă acest bilanț nu este depus la registrul comerțului timp de trei ani consecutivi, societatea este radiată din oficiu din registrul comerțului la finalul unei proceduri administrative contradictorii și sub controlul judecătorului delegat la registru. Astfel cum prevede paragraful 6 al articolului 2490, radierea antrenează „efectele prevăzute de articolul 2495" din codul civil.

Articolul 2495 din codul civil, astfel cum a fost modificat prin decretul legislativ nr. 6 din 17 ianuarie 2003, în vigoare de la 1 ianuarie 2004, prevede: „1. După aprobarea bilanțului final de lichidare, lichidatorii trebuie să ceară radierea societății din registrul comerțului. 2. După stingerea societății, creditorii care nu au fost satisfăcuți pot să își valorifice creanțele împotriva asociaților, în limita sumelor pe care le-au obținut pe baza bilanțului final de lichidare, și împotriva lichidatorilor, dacă absența satisfacerii decurge din conduita lor culpabilă. Acțiunea în justiție, dacă este introdusă în anul următor radierii, poate fi notificată la ultimul sediu social".

Prin hotărârea nr. 4061 din 22 februarie 2010, Curtea de Casație în plen (Sezioni Unite) a afirmat că, ținând cont de modificările aduse celui de-al doilea alineat al articolului 2495 din codul civil, radierea unei societăți cu răspundere limitată din registrul comerțului antrenează de plin drept stingerea acesteia. Acest principiu a fost confirmat, în special, de prima cameră civilă a Curții de Casație (hotărârea nr. 5655 din 10 aprilie 2012) cu privire la o societate cu răspundere limitată care fusese radiată din registrul comerțului în temeiul articolului 2490 din codul civil. Prin urmare, lichidatorii nu mai au puterea de a sta în justiție în numele societății radiate (a se vedea, de asemenea, hotărârile nr. 3107 din 11 februarie 2010 și nr. 29242 din 12 decembrie 2008, tot cu privire la societățile cu răspundere limitată).

Ținând cont de similitudinea cererilor în ceea ce privește problemele pe care le pun, Curtea consideră necesar să le conexeze și decide să le examineze într-o singură decizie. B. Cu privire la consecințele care decurg din radierea reclamantei din registrul comerțului

Reiese din extrasul din registrul comerțului din 10 septembrie 2012 (punctele 6 și 27 de mai sus) că societatea reclamantă a fost radiată din acest registru, în temeiul articolelor 2490 și 2495 din codul civil, ca urmare a unei cereri din 30 decembrie 2008 formulate de conservatorul registrului comerțului din Benevento.

Curtea observă că în dreptul italian, radierea din registrul comerțului a unei societăți cu răspundere limitată antrenează stingerea de plin drept a acesteia și pierderea, în privința lichidatorilor, a puterii de a sta în justiție în numele societății radiate (punctele 31-32 de mai sus).

Curtea reamintește că, în conformitate cu jurisprudența sa, stingerea unei societăți poate fi asimilată decesului unei persoane fizice parte la procedura în fața sa (SC Placebo Consult SRL c. României (revizuire), nr. 28529/04, §§ 22-23, 21 iunie 2011) și că reprezentantul unui reclamant, după ce a prezentat o procură sau o împuternicire scrisă (articolul 45 § 3 din regulament), nu trebuie să piardă orice contact cu persoana în cauză în cursul procedurii (a se vedea, mutatis mutandis, Ali c. Elveției, 5 august 1998, § 32, Culegere de hotărâri și decizii 1998-V și Hussun și alții c. Italiei (radiere), nr. 10171/05, 10601/05, 11593/05 și 17165/05, §§ 48-49, 19 ianuarie 2010). În plus, în principiu, atunci când o societate a fost parte la o procedură internă, doar ea se poate pretinde „victimă" a încălcărilor pertinente în sensul articolului 34 din Convenție (a se vedea Centro Europa 7 S.R.L. și di Stefano c. Italiei [MC], nr. 38433/09, § 92, CEDO 2012). În cele două ipoteze menționate mai sus, Curtea poate decide să radieze cererea de pe rol în temeiul articolului 37 § 1 c) din Convenție.

În speță, nu reiese din dosar care sunt sau ar putea fi persoanele interesate să continue procedura, dat fiind că lichidatorul și-a încetat funcțiile ca urmare a stingerii societății, că foștii asociați au fost puși în faliment în 1997 și că rezultatul procedurii de faliment este necunoscut.

De altfel, trebuie reamintit că, dacă noi evoluții importante survin în cursul procedurii în fața Curții și dacă – în pofida obligației exprese care îi revine în temeiul articolului 47 § 6 din regulament –, reclamantul nu o informează, împiedicând-o astfel să se pronunțe asupra cauzei în deplină cunoștință de cauză, cererea sa poate fi respinsă ca fiind abuzivă. Curtea subliniază în plus că, în conformitate cu articolul 44A din regulament, „[p]ărțile au obligația de a coopera pe deplin la desfășurarea procedurii..." (a se vedea Basileo și alții c. Italiei (dec.), nr. 11303/02, 23 august 2011; Simonetti (II) și Simonetti (III) c. Italiei, (dec.), nr. 50914/11 și 58323/11, 10 iulie 2012, §§ 19 și 21 și referințele care figurează acolo).

În acest context, avocații trebuie să dea dovadă de un nivel ridicat de diligență profesională și de cooperare activă cu Curtea, care este însărcinată cu numeroase cereri ce ridică probleme serioase de respectare a drepturilor omului: ei trebuie nu doar să evite să ridice capete de cerere lipsite de orice substanță, ci și, după ce au introdus cererea, să se conformeze oricăror reguli de deontologie și procedură (Petrović c. Serbiei (dec.), nr. 56551/11 și alte zece, 18 octombrie 2011; Simonetti (II) și Simonetti (III), citată mai sus, § 26 și referințele care figurează acolo).

În prezentele cauze, consilierul societății reclamante nu a informat Curtea despre radierea clientei sale din registrul comerțului, un fapt potențial decisiv pentru rezultatul cauzelor (SC Placebo Consult SRL, citată mai sus, §§ 17 și 20), decât la 15 octombrie 2012 și la cererea expresă a Curții. În plus, în scrisoarea sa din 19 octombrie 2012, nu a menționat nici radierea societății reclamante, care reiese doar din extrasul din registrul comerțului anexat, nici consecințele care decurg din aceasta în dreptul intern, limitându-se să invite Curtea să admită pretențiile clientei sale (punctul 6 de mai sus).

În lumina celor precedente, Curtea ar fi putut declara cererile abuzive în temeiul articolului 35 § 3 a). Totuși, ținând cont de stingerea societății reclamante și de absența oricărei informații cu privire la persoanele potențial interesate să continue procedura, Curtea consideră că, în conformitate cu articolul 37 § 1 c) din Convenție, nu se mai justifică continuarea examinării cererilor (mutatis mutandis, SC Placebo Consult SRL, citată mai sus, §§ 22-23).

De altfel, pe terenul articolului 37 § 1 in fine, Curtea consideră că nicio circumstanță particulară referitoare la respectarea drepturilor garantate de Convenție sau de Protocoalele acesteia nu cere continuarea examinării cererilor. În această privință, este suficient să se observe că problemele dreptului la un termen rezonabil în materie civilă și despăgubirii societăților comerciale în cadrul remediului „Pinto" și a eficacității acestuia în această materie au făcut obiectul unei jurisprudențe abundente a Curții (a se vedea, printre altele, Provide S.r.l. c. Italiei, nr. 62155/00, §§ 15-19, 5 iulie 2007; Delfa Montaggi Industriali S.r.l. și Nava S.n.c. c. Italiei, nr. 19875/03 și 30899/03, §§ 15-17 și 22, 19 octombrie 2010).

Trebuie deci să se radieze cererile de pe rol. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, Decide să conexeze cererile și să le examineze împreună într-o singură decizie; Decide să radieze cererile de pe rol. Françoise Elens-Passos Peer Lorenzen Grefieră adjunctă i.f. Președinte ANEXĂ Nr. cererilor Numele reclamantelor 43387/02 SAMANTHA IMMOBILIARE S.R.L. împotriva Italiei 43440/02 SAMANTHA IMMOBILIARE S.R.L. împotriva Italiei

A l’origine des affaires se trouvent trois requêtes (n os 43041/02, 43387/02 et 43440/02) introduites contre la République italienne par M. Antonio Viola, liquidateur et représentant légal de Samantha Immobiliare S.r.l. (« la requérante »), qui a saisi la Cour le 17 janvier 2000, le 29 février 2000 et le 20 mai 1999 respectivement en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention ») se plaignant de la durée déraisonnable de trois procédures civiles auxquelles ladite société a été partie (article 6 § 1 de la Convention).

La requérante est représentée par M e S. Ferrara, avocat à Bénévent. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté par son coagent adjoint, M. N. Lettieri.

Le 2 septembre 2004, le président de la deuxième section a décidé de communiquer les requêtes au Gouvernement.

Le 2 décembre 2004, les 15 février, 16 mars et 22 avril 2005, la Cour a reçu les observations des parties sur la recevabilité et le fond des affaires ainsi que les demandes de satisfaction équitable de la requérante et les commentaires du Gouvernement.

Le 3 août 2012, la Cour a demandé à la société requérante des renseignements sur l’état de la procédure sur laquelle portait la requête n o 43387/02 ainsi que sur la situation relative à sa liquidation. La requérante a été invitée à fournir un extrait du registre des entreprises, les bilans annuels de liquidation des cinq dernières exercices et l’éventuel bilan final de liquidation.

Le 19 octobre 2012, la Cour a reçu un courrier daté du 15 octobre 2012 et signé par M e S. Ferrara faisant état de l’extinction de la procédure sur laquelle portait la requête n o 43387/02 et priant la Cour de bien vouloir faire droit aux prétentions de la requérante. Ce courrier comportait deux annexes : le procès-verbal des dernières audiences de la procédure susmentionnée et un extrait du registre des entreprises daté du 10 septembre 2012. FAITS A. Les circonstances de l’espèce

Société à responsabilité limitée ayant pour but la construction et la vente d’immeubles, la requérante a été partie à trois procédures civiles dont elle a contesté la durée au moyen du recours « Pinto ». Les faits essentiels des requêtes peuvent se résumer comme suit. 1. Les procédures principales a) Requête n o 43041/02

Le 20 mars 1987, la requérante fut assignée devant le tribunal de Bénévent (R.G. n o 635/87) par le propriétaire d’une maison, située dans un complexe immobilier dénommé Parco Samantha , qui demandait la réparation des malfaçons de l’immeuble en sus des dommages-intérêts.

La mise en état de l’affaire, qui entraîna l’audition de témoins ainsi que trois expertises visant la détermination des vices allégués et l’évaluation des dommages, s’étala sur vingt-huit audiences, entre le 29 avril 1987 et le 23 avril 1998. Trois audiences furent renvoyées à la demande conjointe des parties.

A l’audience du 22 septembre 2000, après deux ans d’inactivité dus à la réorganisation du tribunal, il fut constaté que le dossier de l’affaire avait été perdu.

Dans une lettre du 27 juin 2004, la requérante informa la Cour que la procédure s’était achevée en 2001 en raison de l’extinction de l’instance, due à l’inactivité du demandeur. b) Requête n° 43387/02

Le 25 janvier 1987, la requérante assigna devant le tribunal de Bénévent (R.G. n o 266/87) sept propriétaires de maisons dans le Parco Samantha pour entendre déclarer qu’ils étaient titulaires d’une simple servitude de passage sur la rue d’accès et de circulation du complexe immobilier et qu’en conséquence, ils n’avaient pas le droit d’y garer leurs voitures. A cette procédure furent jointes deux autres procédures, pendantes à la suite des ordonnances en référé obtenues par la requérante et visant l’enlèvement d’une grille et d’une barrière qui empêchaient le passage de ses véhicules, respectivement, sur la rue en question et sur un autre chemin contigu.

Des vingt audiences qui eurent lieu entre le 12 mars 1987 et le 15 décembre 1993, huit furent renvoyées à la demande conjointe des parties. Des seize audiences qui eurent lieu entre le 14 décembre 1994 et le 15 janvier 2002, une fut renvoyée en raison de l’abstention des avocats des audiences et neuf furent renvoyées à la demande conjointe des parties.

A l’audience du 16 mars 2004, les défendeurs demandèrent au juge l’autorisation de mettre en cause la société V.A. , en faillite (paragraphe 26 ci-dessous), vu que le 14 juin 1994, la requérante avait vendu à celle-ci la rue litigeuse et que, dès lors, une décision rendue à l’égard de la requérante aurait pu s’avérer pratiquement inefficace. Le juge fit droit à cette instance et renvoya l’affaire à l’audience du 21 septembre 2004.

Les parties ne comparurent plus à l’audience. Le 17 avril 2007, l’affaire fut rayée du rôle. c) Requête n° 43440/02

Le 6 août 1987, la requérante assigna devant le tribunal de Bénévent (RG n o 1670/87) cinq propriétaires de maisons dans le Parco Samantha pour faire déclarer qu’ils n’étaient titulaires que d’une servitude de passage sur la susdite rue d’accès et de circulation du complexe immobilier.

Des quatorze audiences qui eurent lieu entre le 5 novembre 1987 et le 11 mars 1994, sept furent renvoyées à la demande conjointe des parties et une à la demande de la requérante. Des six audiences qui eurent lieu entre le 10 février 1995 et le 3 avril 1998, deux furent renvoyées à la demande conjointe des parties et une en raison de l’absence des parties.

Le 9 novembre 2000, l’affaire fut rayée du rôle suite à l’absence des parties pour deux audiences consécutives. 2. Les procédures « Pinto »

Le 17 janvier 2000, le 29 février 2000 et le 20 mai 1999, respectivement, la requérante saisit la Cour de trois requêtes en dénonçant la violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

Le 13 juillet 2001, suite à l’entrée en vigueur de la loi « Pinto », la requérante saisit la cour d’appel de Rome de trois requêtes, demandant le dédommagement du préjudice, patrimonial et non, subi du fait de la durée déraisonnable des procédures principales.

Par les décisions n os 47069, 47074 et 47075, déposées au greffe les 22 et 27 novembre 2011 respectivement, la cour d’appel, après avoir examiné la durée des procédures principales jusqu’à l’introduction des recours « Pinto » et en avoir déduit les retards imputables à la requérante dans chacune de celles-ci (paragraphes 8-18 ci-dessus), constata la violation du délai raisonnable, rejeta la demande de dédommagement, faute de preuve du préjudice et compensa les frais et dépens.

Saisie le 16 janvier 2002 par trois pourvois de la requérante, par les arrêts n os 11573, 11592 et 11600 du 2 août 2002, la Cour de cassation confirma les décisions de la cour d’appel. 3. Autres informations

Selon un extrait du 8 avril 1999 du registre des entreprises, tenu auprès de la chambre de commerce de Bénévent, la société requérante avait été constituée le 8 mars 1977 et devait terminer ses activités le 31 décembre 1997. MM. Raffaele et Augusto Viola étaient ses seuls associés, le deuxième tenant le rôle d’administrateur unique.

Le 15 septembre 1977, ceux-ci constituèrent une autre société, dénommée V.A. , ayant aussi pour but la construction d’immeubles et la réalisation d’autres travaux de rénovation.

Le 17 juin 1994, ils décidèrent la mise en liquidation de la société requérante et M. Antonio Viola, fils d’Augusto Viola, fut nommé liquidateur unique. Il ressort d’un extrait du registre des entreprises du 22 septembre 2006 que, en 1994, la société requérante n’avait aucun employé.

Par un jugement déposé le 2 juin 1997, le tribunal de Bénévent déclara la faillite de la société V.A. ainsi que la faillite personnelle des MM.Augusto et Raffaele Viola en tant qu’associés de celle-ci. La durée de cette procédure a été examinée par la Cour dans l’arrêt Viola et autres c. Italie , n o 7842/02, §§ 5-17 et 58-63, 8 janvier 2008.

Selon l’extrait du registre des entreprises daté du 10 septembre 2012 (paragraphe 6 ci-dessus), le 30 décembre 2008, le conservateur du registre des entreprises de Bénévent a demandé au juge commis à la surveillance dudit registre d’ordonner la radiation de la société requérante «aux termes de l’article 2490 du code civil», à savoir faute de dépôt du bilan annuel de liquidation au registre des entreprises pendant trois ans consécutifs (paragraphe 30 ci-dessous). L’état de la société requérante, tel qu’il ressort dudit extrait, est de «rayée». B. Le droit et la pratique interne pertinents

La société à responsabilité limitée est réglée par le Chapitre VII du Titre III du Livre V du code civil, tel que modifié par le décret législatif n o 6 du 17 janvier 2003, en vigueur depuis le 1 er janvier 2004.

Elle est obligatoirement inscrite dans le registre des entreprises, qui est tenu auprès d’un office ad hoc de la chambre de commerce, en principe dans chaque chef-lieu de province, et auquel est commis un juge délégué par le président du tribunal (voir les articles 2188 du code civil ainsi que les articles 1 et 8 de la loi n o 580 du 29 décembre 1993). Suite à l’inscription dans le registre des entreprises, la société à responsabilité limité acquiert la personnalité juridique de plein droit (voir les articles 2330 et 2463 du code civil).

Selon l’article 2490 du code civil, les liquidateurs de la société à responsabilité limité doivent soumettre annuellement aux associés le bilan de liquidation et doivent relater les perspectives de la liquidation ainsi que les critères adoptées ; si ce bilan n’est pas déposé au registre des entreprises pendant trois ans consécutifs, la société est rayée d’office du registre des entreprises à l’issue d’une procédure administrative contradictoire et sous le contrôle du juge commis au registre. Comme le prévoit le paragraphe 6 de l’article 2490, la radiation entraîne «les effets prévus par l’article 2495» du code civil.

L’article 2495 du code civil, tel que modifié par le décret législatif n o 6 du 17 janvier 2003, en vigueur depuis le 1 èr janvier 2004, prévoit : « 1. Après l’approbation du bilan final de liquidation, les liquidateurs doivent demander la radiation de la société du registre des entreprises. 2. Après l’extinction de la société, les créanciers qui n’ont pas été satisfaits peuvent faire valoir leurs créances contre les associés, dans la limite des montants qu’ils ont obtenus sur la base du bilan final de liquidation, et contre les liquidateurs, si l’absence de satisfaction découle de leur conduite fautive. La demande en justice, si elle est introduite dans l’année suivant la radiation, peut être notifiée auprès du dernier siège social ».

Par l’arrêt n o 4061 du 22 février 2010, la Cour de cassation plénière ( Sezioni Unite ) a affirmé que, compte tenu des modifications apportées au deuxième alinéa de l’article 2495 du code civil, la radiation d’une société à responsabilité limitée du registre des entreprises entraîne de plein droit l’extinction de celle-ci. Ce principe a été confirmé, notamment, par la première chambre civile de la Cour de cassation (arrêt n o 5655 du 10 avril 2012) à l’égard d’une société à responsabilité limitée qui avait été rayée du registre des entreprises aux termes de l’article 2490 du code civil. Par conséquent, les liquidateurs n’ont plus le pouvoir d’ester en justice au nom de la société rayée (voir aussi les arrêts n o 3107 du 11 février 2010 et n o 29242 du 12 décembre 2008, toujours à propos de sociétés à responsabilité limitée). GRIEFS

Invoquant les articles 6 § 1, 13, 19 et 53 de la Convention, la requérante se plaint de la durée des procédures principales, de l’absence d’indemnisation dans le cadre du remède « Pinto » et de l’inefficacité de celui-ci. EN DROIT A. Sur la jonction des requêtes

Compte tenu de la similitude des requêtes quant aux problèmes qu’elles posent, la Cour estime nécessaire de les joindre et décide de les examiner dans une seule décision. B. Sur les conséquences découlant de la radiation de la requérante du registre des entreprises

Il ressort de l’extrait du registre des entreprises du 10 septembre 2012 (paragraphes 6 et 27 ci-dessus), que la société requérante a été rayée de ce registre, aux termes des articles 2490 et 2495 du code civil, suite à une demande du 30 décembre 2008 formulée par le conservateur du registre des entreprises du Bénévent.

La Cour relève qu’en droit italien, la radiation du registre des entreprises d’une société à responsabilité limitée entraîne l’extinction de plein droit de celle-ci et la perte, dans le chef des liquidateurs, du pouvoir d’ester en justice au nom de la société rayée (paragraphes 31-32 ci-dessus).

La Cour rappelle que, d’après sa jurisprudence, l’extinction d’une société peut être assimilée au décès d’une personne physique partie à la procédure devant elle ( SC Placebo Consult SRL c. Roumanie (révision), n o 28529/04, §§ 22-23, 21 juin 2011) et que le représentant d’un requérant, après avoir produit une procuration ou un pouvoir écrit (article 45 § 3 du règlement), ne doit pas perdre tout contact avec l’intéressé au cours de la procédure (voir, mutatis mutandis , Ali c. Suisse , 5 août 1998, § 32, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ V et Hussun et autres c. Italie (radiation), n os 10171/05, 10601/05, 11593/05 et 17165/05, §§ 48-49, 19 janvier 2010). En outre, en principe, lorsqu’une société a été partie à une procédure interne c’est seulement elle qui peut se prétendre « victime » des violations pertinentes au sens de l’article 34 de la Convention (voir Centro Europa 7 S.R.L. et di Stefano c. Italie [GC], n o 38433/09, § 92, CEDH 2012). Dans les deux hypothèses mentionnées ci-dessus, la Cour peut décider de rayer la requête du rôle aux termes de l’article 37 § 1 c) de la Convention.

En l’espèce, il ne ressort pas du dossier quelles sont ou pourraient être les personnes intéressées à continuer la procédure, vu que le liquidateur a cessé ses fonctions suite à l’extinction de la société, que les anciens associés ont été mis en faillite en 1997 et que l’issue de la procédure de faillite est inconnue.

D’ailleurs, il y a lieu de rappeler que, si de nouveaux développements importants surviennent au cours de la procédure devant la Cour et si – en dépit de l’obligation expresse lui incombant en vertu de l’article 47 § 6 du règlement –, le requérant ne l’en informe pas, l’empêchant ainsi de se prononcer sur l’affaire en pleine connaissance de cause, sa requête peut être rejetée comme étant abusive. La Cour souligne en outre qu’aux termes de l’article 44A du règlement, « [l]es parties ont l’obligation de coopérer pleinement à la conduite de la procédure... » (voir Basileo et autres c. Italie (déc.), n o 11303/02, 23 août 2011 ; Simonetti (II) et Simonetti (III) c. Italie , (déc.), n os 50914/11 et 58323/11, 10 juillet 2012, §§ 19 et 21 et les références qu’y figurent).

Dans ce contexte, les avocats doivent manifester un haut niveau de diligence professionnelle et de coopération active avec la Cour, qui est chargée de nombreuses requêtes qui soulèvent des problèmes sérieux de respect des droits de l’homme : ils doivent non seulement éviter de soulever des griefs dépourvus de toute substance mais aussi, après avoir introduit la requête, se conformer à toute règle de déontologie et de procédure ( Petrović c. Serbie (déc.), n os 56551/11 et dix autres, 18 octobre 2011 ; Simonetti (II) et Simonetti (III) , précité, § 26 et les références qu’y figurent).

Dans les présentes affaires, le conseil de la société requérante n’a pas informé la Cour de la radiation de sa cliente du registre des entreprises, un fait potentiellement décisif pour l’issue des affaires ( SC Placebo Consult SRL , précité, §§ 17 et 20) que le 15 octobre 2012 et à la demande expresse de la Cour. De surcroît, dans sa lettre du 19 octobre 2012, il n’a mentionné ni la radiation de la société requérante, qui ressort seulement de l’extrait du registre des entreprises en annexe, ni les conséquences qui en découlent en droit interne, se limitant à inviter la Cour à bien vouloir faire droit aux prétentions de sa cliente (paragraphe 6 ci-dessus).

A la lumière de ce qui précède, la Cour aurait pu déclarer les requêtes abusives aux termes de l’article 35 § 3 a). Toutefois, compte tenu de l’extinction de la société requérante et de l’absence de toute information sur les personnes potentiellement intéressées à continuer la procédure, la Cour considère que, conformément à l’article 37 § 1 c) de la Convention, il ne se justifie plus de poursuivre l’examen des requêtes ( mutatis mutandis , SC Placebo Consult SRL , précité, §§ 22-23).

Par ailleurs, sur le terrain de l’article 37 § 1 in fine , la Cour estime qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits garantis par la Convention ou ses Protocoles n’exige la poursuite de l’examen des requêtes. A ce propos, il suffit d’observer que les questions du droit au délai raisonnable en matière civile et du dédommagement des sociétés commerciales dans le cadre du remède « Pinto » et de l’efficacité de celui-ci en la matière ont fait l’objet d’une jurisprudence abondante de la Cour (voir, entre autres, Provide S.r.l. c. Italie , n o 62155/00, §§ 15-19, 5 juillet 2007 ; Delfa Montaggi Industriali S.r.l. et Nava S.n.c. c. Italie , n os 19875/03 et 30899/03, §§ 15-17 et 22, 19 octobre 2010).

Il y a donc lieu de rayer les requêtes du rôle. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Décide de joindre les requêtes et de les examiner conjointement dans une seule décision ; Décide de rayer les requêtes du rôle. Françoise Elens-Passos Peer Lorenzen Greffière adjointe f.f. Président ANNEXE N° des requêtes Noms des requérants 43387/02 SAMANTHA IMMOBILIARE S.R.L. contre l’Italie 43440/02 SAMANTHA IMMOBILIARE S.R.L. contre l’Italie