HABULINEC AND FILIPOVIĆ v. CROATIA

Reclamanții, dl Josip Habulinec și dna Anita Filipović, sunt resortisanți croați născuți în 1968 și, respectiv, în 1972 și trăiesc în Krapinske Toplice. Ele au fost reprezentate în fața Curții de către dna I. Bojić, un avocat practicant la Zagreb. Guvernul croat (“Guvernul”) au fost reprezentate de agentul lor, dna Š. Stažnik. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții sunt cohabite care au doi copii împreună, născuți în 2007 și 2008. La 26 ianuarie 2010, al doilea reclamant a dat naștere la A., care a murit o zi mai târziu în spitalul general Zabok. La 28 ianuarie 2010, nașterea A. a fost înregistrată la Biroul de Registru al Zabok și al doilea reclamant a fost înregistrat ca mama lui A., în timp ce datele despre tatăl copilului nu au fost înregistrate. În martie 2010, primul reclamant a mers la Biroul de Registru al Zabok cerând să fie înregistrat ca tatăl lui A., dar s-a spus că nu a fost posibilă recunoașterea paternității unui copil decedat. La 2 iulie 2010, reclamanții au contactat biroul de înregistrare Zabok prin intermediul reprezentantului lor, cerând înregistrarea paternității primului reclamant. La 9 iulie 2010, avocatul reclamantului a fost informat prin scrisoare că înregistrarea paternității primului reclamant nu a fost posibilă deoarece copilul a decedat. 10. Dispozițiile relevante ale Constituției Republicii Croația (Ustav Republike Hrvatske, Gazette Oficiale nr. 56/1990, 135/1997, 8/1998 (text consolidat), 113/2000, 124/2000 (text consolidat), 28/2001 și 41/2001 (text consolidat), 55/2001 (corregdul) și 76/2010) se citesc după cum urmează: „Toată lumea din Republica Croația beneficiază de drepturi și libertăți, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, convingeri politice sau alte, origine națională sau socială, proprietate, naștere, educație, statut social sau alte caracteristici. Toti vor fi egali in fata legii.” „Toata lumea are dreptul la respectarea si protectia juridica a vietii sale private si familiale, demnitatii, reputatiei si onoarei.” „Acordurile internaționale în vigoare care au fost încheiate si ratificate in conformitate cu Constitutia si facute publice fac parte din ordinul juridic intern al Republicii Croația si au prioritate in ceea ce priveste efectele lor juridice asupra statutelor [domenice]. În hotărârile sale nr. U-I-892/1994 din 14 noiembrie 1994 (Journal Oficial nr. 83/1994) și U-I 130/1995 din 20 februarie 1995 (Journal Oficial nr. 112/1995), Curtea Constituțională a susținut că toate drepturile garantate în Convenția și în Protocolurile sale trebuie, de asemenea, să fie considerate drepturi constituționale cu forță juridică egală cu dispozițiile Constituției. 12. Secțiunea 62 alineatul (1) din Legea Constituțională privind Curtea Constituțională (Ustavni zakon o Ustavnom sudu, Jurnalul Oficial nr. 29/2002) citește: „1. Oricine poate depune o plângere constituțională la Curtea Constituțională dacă consideră că o decizie (pojedinačni akt) a unui organism de stat, un organism local sau regional de autonomie, sau o persoană juridică cu autoritate publică, care a hotărât cu privire la drepturile și obligațiile sale, sau cu privire la suspiciune sau acuzații în ceea ce privește un act penal, și-a încălcat drepturile omului sau libertățile fundamentale, ... Garantată de Constituția (denumită în continuare „dreptul constituțional”) ...” 13. Partea relevantă a Legii Curților (Zakon o sudovima, Gazette Oficial nr. 3/1994, 100/96, 131/97, 129/2000, 17/2004 și 141/2004), astfel cum este în vigoare la momentul material, cu condiția următoare: „1. Instanța judecă cauze pe baza Constituției și statutelor. Instanțele judecă și cauzele pe baza acordurilor internaționale care fac parte din ordinul [intern] juridic al Republicii Croația ...” 14. Dispozițiile relevante ale Legii de Procedură Administrativă (Zakon o općem upravnom postupku, Gazette Oficial nr. 53/1991 din 8 octombrie 1991) sunt următoarele: Secțiunea 218 (1) prevede că, în chestiuni simple, în cazul în care nu este necesar să se desfășoare proceduri separate de examinare, o autoritate administrativă trebuie să decidă și să-l servească pe o parte în termen de o lună de la depunerea unei cereri. În toate celelalte cazuri, mai complexe, autoritatea trebuie să decidă și să-l servească într-o parte în termen de două luni. Secțiunea 218 (2) prevede că o parte a căror cerere nu a fost decisă și servită în termenele prevăzute la alineatul (1) poate depune un recurs (apel pentru nereplicare, žalba zbog šutnje administracije) ca și cum cererea sa a fost respinsă. Secțiunea 247 alin. (1) prevede că o decizie privind un recurs va fi dată și servită la o parte cât mai curând posibil, dar cel târziu în termen de două luni de la prezentarea acestui recurs. Secțiunea 246 alin. (1) prevede că autoritatea administrativă de a doua instanță decizând un recurs de nu răspundere solicită autorității de primă instanță să-și dea motive pentru omisiune. În cazul în care constată că nu răspundea a fost atribuită părții sau că motivele unei astfel de omisiuni au fost justificate altfel, autoritatea de a doua instanție ordonă autorității de primă instanție să ia o decizie în termen de o lună. În cazul în care constată că omisia nu a fost justificată, autoritatea de a doua instanție solicită dosarul. Secțiunea 246 alineatul (2) prevede că, în cazul în care dosarul conține suficiente informații, autoritatea administrativă din a doua instanță decidă cazul. În caz contrar, aceasta trebuie să audă mai întâi cazul și să ia probe și apoi să ia o decizie. În mod excepțional, dacă consideră că o astfel de procedură ar economisi timp și costuri, autoritatea de primă instanție ordonă să audă cazul și să ia dovezi într-un termen specificat, în cazul în care decide cazul în sine. Această decizie este finală. 15. Dispozițiile relevante ale Legii privind litigiile administrative (Zakon o upravnim sporovima, Gazette Oficial nr. 53/1991, 9/92 și 77/92) sunt următoarele: Secțiunea 26 alineatul (1) prevede că, dacă autoritatea administrativă de apel nu depune o decizie cu privire la recursul unei părți împotriva unei hotărâri de primă instanță în termen de șase zile și nu o face la o cerere repetată într-o perioadă suplimentară de șapte zile, partea poate aborda o acțiune în Curtea Administrativă (acțiune de nu răspunde, tužba zbog šutnje administracje), ca și în cazul în care apelul său a fost respins. Secțiunea 26 alin. (2) prevede că atunci când autoritatea administrativă din prima instanță nu a dat o decizie împotriva căreia nu există niciun recurs, partea poate introduce direct o acțiune în Curtea Administrativă. Secțiunea 26 alineatul (3) prevede că, în cazul în care există dreptul de recurs, în cazul în care o autoritate administrativă de primă instanță nu ia o decizie cu privire la cererea unei părți în termen de șasezeci de zile, această parte poate prezenta cererea sa către autoritatea administrativă de apel. Contrar hotărârea acesteia din urmă, partea poate introduce o acțiune în Curtea de Administrație și, dacă autoritatea nu a adoptat o decizie, partea poate adopta o acțiune administrativă în condițiile prevăzute la alineatul (1). Secțiunea 42 (5) prevede că atunci când Curtea Administrativă, în urma unei acțiuni de nerespectare, constată în favoarea reclamantului, aceasta trebuie fie să instruiască autoritatea administrativă contestată în ceea ce privește modul de a hotărî situația în privința punctelor de drept, fie să se pronunțe în favoarea cererii (în calitate de instanță de jurisdicție deplină în temeiul alineatului (2) din secțiunea 64). Secțiunea 64 alineatul (1) prevede că, în executarea hotărârii rendue în temeiul articolului 42 alineatul (5), autoritatea administrativă își emite decizia imediată, dar cel târziu în termen de treizeci de zile. În caz contrar, o parte poate formula o declarație specială ce solicită să facă acest lucru. În cazul în care autoritatea nu depune o decizie în termen de șapte zile de la o astfel de depunere, această parte poate să se aplice Curții administrative. Secțiunea 64 (2) prevede că, în cazul în care se depune o astfel de cerere, Curtea administrativă cere în primul rând autorității administrative să dea motive pentru omiterea sa. Autoritatea răspunde imediat, dar cel târziu în termen de șapte zile. În cazul în care autoritatea nu reușește să facă acest lucru sau în cazul în care motivele prezentate nu justifică nevoia de a hotărî, Curtea Administrativă dă o decizie care va înlocui decizia autorității administrative. 16. Dispozițiile relevante ale Legii privind familia (Obiteljski zakon, Gazette Oficial nr. 116/2003, 17/2004, 136/2004 și 107/2007), care au intrat în vigoare la 22 iulie 2003, citește următoarele: „Maternitatea și paternitatea nu pot fi recunoscute după moartea unui copil, cu excepția cazului în care un copil are descendenți.” 17. Partea relevantă a Legii privind prevenirea discriminării (Zakon o suzbijanju discriminacije, Gazette Oficial nr. 85/2008) se citește după cum urmează: „(1) Prezenta lege asigură protecția și promovarea egalității ca valoarea cea mai înaltă a ordinului constituțional al Republicii Croației; creează condiții pentru egalitatea de oportunități și reglementează protecția împotriva discriminării pe baza rasei sau a originei etnice sau a culorii pielii, a genului, a limbii, a religiei, a condamnării politice sau a altor convingeri, a originii naționale sau sociale, a stării de bogăție, a aderării unui sindicat, a educației, a statutului social, a stării conjugale sau a familiei, vârstă, starea de sănătate, invaliditatea, moștenirea genetică, identitatea de gen, expresia sau orientarea sexuală. (2) Discriminarea în sensul prezentei legi înseamnă a pune orice persoană într-o poziție dezavantajoasă pe oricare dintre motivele prevăzute în subsecțiunea 1 din prezentul articol, precum și rudele sale apropiate ...” Prezentul act se aplică în ceea ce privește toate organismele de stat ... Entitățile juridice și persoanele fizice ...” „Cineva care consideră că, datorită discriminării, oricare dintre drepturile sale a fost încălcat poate solicita protecția acestui drept în cadrul procedurii în care determinarea acestui drept este problema principală și poate, de asemenea, să caute protecție în proceduri separate în temeiul articolului 17 din prezenta lege.” „O persoană care pretinde că a fost victimă de discriminare în conformitate cu dispozițiile prezentei legi poate aduce o cerere și caută: 1. o hotărâre că acuzatul a încălcat dreptul reclamantului la egalitate de tratament sau că un act sau omisiune de către inculpat poate duce la încălcarea dreptului reclamantului la egalitate de tratament (reclamă de recunoaștere a discriminării); 2. interzicerea (acuzatului) de a lua acțiuni care încălcă sau poate încălca dreptul reclamantului la egalitate de tratament sau a unui ordin de eliminare a discriminării sau a consecințelor sale (declară interzicerea sau îndepărtarea discriminării); 3. compensarea pentru prejudiciu material și moral cauzate de încălcarea drepturilor protejate de prezenta lege (declarația pentru daune); 4. o hotărâre care constată încălcarea dreptului la egalitate de tratament care urmează să fie publicată în mass-media la cheltuielile inculpatului ...”