- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 4 iunie 2013
- Stat pârât
- HRV
- Concluzia
- Inadmisibil
Habulinec și Filipović împotriva Croației
Traducere în română Auto
Reclamanții, dl Josip Habulinec și dna Anita Filipović, sunt resortisanți croați născuți în 1968 și, respectiv, în 1972 și trăiesc în Krapinske Toplice. Ele au fost reprezentate în fața Curții de către dna I. Bojić, un avocat practicant la Zagreb. Guvernul croat (“Guvernul”) au fost reprezentate de agentul lor, dna Š. Stažnik. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții sunt cohabite care au doi copii împreună, născuți în 2007 și 2008. La 26 ianuarie 2010, al doilea reclamant a dat naștere la A., care a murit o zi mai târziu în spitalul general Zabok. La 28 ianuarie 2010, nașterea A. a fost înregistrată la Biroul de Registru al Zabok și al doilea reclamant a fost înregistrat ca mama lui A., în timp ce datele despre tatăl copilului nu au fost înregistrate.
În martie 2010, primul reclamant a mers la Biroul de Registru al Zabok cerând să fie înregistrat ca tatăl lui A., dar s-a spus că nu a fost posibilă recunoașterea paternității unui copil decedat. La 2 iulie 2010, reclamanții au contactat biroul de înregistrare Zabok prin intermediul reprezentantului lor, cerând înregistrarea paternității primului reclamant. La 9 iulie 2010, avocatul reclamantului a fost informat prin scrisoare că înregistrarea paternității primului reclamant nu a fost posibilă deoarece copilul a decedat.
10. Dispozițiile relevante ale Constituției Republicii Croația (Ustav Republike Hrvatske, Gazette Oficiale nr. 56/1990, 135/1997, 8/1998 (text consolidat), 113/2000, 124/2000 (text consolidat), 28/2001 și 41/2001 (text consolidat), 55/2001 (corregdul) și 76/2010) se citesc după cum urmează: „Toată lumea din Republica Croația beneficiază de drepturi și libertăți, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, convingeri politice sau alte, origine națională sau socială, proprietate, naștere, educație, statut social sau alte caracteristici.
Toti vor fi egali in fata legii.” „Toata lumea are dreptul la respectarea si protectia juridica a vietii sale private si familiale, demnitatii, reputatiei si onoarei.” „Acordurile internaționale în vigoare care au fost încheiate si ratificate in conformitate cu Constitutia si facute publice fac parte din ordinul juridic intern al Republicii Croația si au prioritate in ceea ce priveste efectele lor juridice asupra statutelor [domenice]. În hotărârile sale nr. U-I-892/1994 din 14 noiembrie 1994 (Journal Oficial nr. 83/1994) și U-I 130/1995 din 20 februarie 1995 (Journal Oficial nr. 112/1995), Curtea Constituțională a susținut că toate drepturile garantate în Convenția și în Protocolurile sale trebuie, de asemenea, să fie considerate drepturi constituționale cu forță juridică egală cu dispozițiile Constituției.
12. Secțiunea 62 alineatul (1) din Legea Constituțională privind Curtea Constituțională (Ustavni zakon o Ustavnom sudu, Jurnalul Oficial nr. 29/2002) citește: „1. Oricine poate depune o plângere constituțională la Curtea Constituțională dacă consideră că o decizie (pojedinačni akt) a unui organism de stat, un organism local sau regional de autonomie, sau o persoană juridică cu autoritate publică, care a hotărât cu privire la drepturile și obligațiile sale, sau cu privire la suspiciune sau acuzații în ceea ce privește un act penal, și-a încălcat drepturile omului sau libertățile fundamentale, ... Garantată de Constituția (denumită în continuare „dreptul constituțional”) ...” 13. Partea relevantă a Legii Curților (Zakon o sudovima, Gazette Oficial nr. 3/1994, 100/96, 131/97, 129/2000, 17/2004 și 141/2004), astfel cum este în vigoare la momentul material, cu condiția următoare: „1.
Instanța judecă cauze pe baza Constituției și statutelor. Instanțele judecă și cauzele pe baza acordurilor internaționale care fac parte din ordinul [intern] juridic al Republicii Croația ...” 14. Dispozițiile relevante ale Legii de Procedură Administrativă (Zakon o općem upravnom postupku, Gazette Oficial nr. 53/1991 din 8 octombrie 1991) sunt următoarele: Secțiunea 218 (1) prevede că, în chestiuni simple, în cazul în care nu este necesar să se desfășoare proceduri separate de examinare, o autoritate administrativă trebuie să decidă și să-l servească pe o parte în termen de o lună de la depunerea unei cereri. În toate celelalte cazuri, mai complexe, autoritatea trebuie să decidă și să-l servească într-o parte în termen de două luni.
Secțiunea 218 (2) prevede că o parte a căror cerere nu a fost decisă și servită în termenele prevăzute la alineatul (1) poate depune un recurs (apel pentru nereplicare, žalba zbog šutnje administracije) ca și cum cererea sa a fost respinsă. Secțiunea 247 alin. (1) prevede că o decizie privind un recurs va fi dată și servită la o parte cât mai curând posibil, dar cel târziu în termen de două luni de la prezentarea acestui recurs. Secțiunea 246 alin. (1) prevede că autoritatea administrativă de a doua instanță decizând un recurs de nu răspundere solicită autorității de primă instanță să-și dea motive pentru omisiune. În cazul în care constată că nu răspundea a fost atribuită părții sau că motivele unei astfel de omisiuni au fost justificate altfel, autoritatea de a doua instanție ordonă autorității de primă instanție să ia o decizie în termen de o lună.
În cazul în care constată că omisia nu a fost justificată, autoritatea de a doua instanție solicită dosarul. Secțiunea 246 alineatul (2) prevede că, în cazul în care dosarul conține suficiente informații, autoritatea administrativă din a doua instanță decidă cazul. În caz contrar, aceasta trebuie să audă mai întâi cazul și să ia probe și apoi să ia o decizie. În mod excepțional, dacă consideră că o astfel de procedură ar economisi timp și costuri, autoritatea de primă instanție ordonă să audă cazul și să ia dovezi într-un termen specificat, în cazul în care decide cazul în sine. Această decizie este finală.
15. Dispozițiile relevante ale Legii privind litigiile administrative (Zakon o upravnim sporovima, Gazette Oficial nr. 53/1991, 9/92 și 77/92) sunt următoarele: Secțiunea 26 alineatul (1) prevede că, dacă autoritatea administrativă de apel nu depune o decizie cu privire la recursul unei părți împotriva unei hotărâri de primă instanță în termen de șase zile și nu o face la o cerere repetată într-o perioadă suplimentară de șapte zile, partea poate aborda o acțiune în Curtea Administrativă (acțiune de nu răspunde, tužba zbog šutnje administracje), ca și în cazul în care apelul său a fost respins. Secțiunea 26 alin. (2) prevede că atunci când autoritatea administrativă din prima instanță nu a dat o decizie împotriva căreia nu există niciun recurs, partea poate introduce direct o acțiune în Curtea Administrativă.
Secțiunea 26 alineatul (3) prevede că, în cazul în care există dreptul de recurs, în cazul în care o autoritate administrativă de primă instanță nu ia o decizie cu privire la cererea unei părți în termen de șasezeci de zile, această parte poate prezenta cererea sa către autoritatea administrativă de apel.
Contrar hotărârea acesteia din urmă, partea poate introduce o acțiune în Curtea de Administrație și, dacă autoritatea nu a adoptat o decizie, partea poate adopta o acțiune administrativă în condițiile prevăzute la alineatul (1). Secțiunea 42 (5) prevede că atunci când Curtea Administrativă, în urma unei acțiuni de nerespectare, constată în favoarea reclamantului, aceasta trebuie fie să instruiască autoritatea administrativă contestată în ceea ce privește modul de a hotărî situația în privința punctelor de drept, fie să se pronunțe în favoarea cererii (în calitate de instanță de jurisdicție deplină în temeiul alineatului (2) din secțiunea 64). Secțiunea 64 alineatul (1) prevede că, în executarea hotărârii rendue în temeiul articolului 42 alineatul (5), autoritatea administrativă își emite decizia imediată, dar cel târziu în termen de treizeci de zile.
În caz contrar, o parte poate formula o declarație specială ce solicită să facă acest lucru. În cazul în care autoritatea nu depune o decizie în termen de șapte zile de la o astfel de depunere, această parte poate să se aplice Curții administrative. Secțiunea 64 (2) prevede că, în cazul în care se depune o astfel de cerere, Curtea administrativă cere în primul rând autorității administrative să dea motive pentru omiterea sa. Autoritatea răspunde imediat, dar cel târziu în termen de șapte zile. În cazul în care autoritatea nu reușește să facă acest lucru sau în cazul în care motivele prezentate nu justifică nevoia de a hotărî, Curtea Administrativă dă o decizie care va înlocui decizia autorității administrative.
16. Dispozițiile relevante ale Legii privind familia (Obiteljski zakon, Gazette Oficial nr. 116/2003, 17/2004, 136/2004 și 107/2007), care au intrat în vigoare la 22 iulie 2003, citește următoarele: „Maternitatea și paternitatea nu pot fi recunoscute după moartea unui copil, cu excepția cazului în care un copil are descendenți.” 17. Partea relevantă a Legii privind prevenirea discriminării (Zakon o suzbijanju discriminacije, Gazette Oficial nr. 85/2008) se citește după cum urmează: „(1) Prezenta lege asigură protecția și promovarea egalității ca valoarea cea mai înaltă a ordinului constituțional al Republicii Croației; creează condiții pentru egalitatea de oportunități și reglementează protecția împotriva discriminării pe baza rasei sau a originei etnice sau a culorii pielii, a genului, a limbii, a religiei, a condamnării politice sau a altor convingeri, a originii naționale sau sociale, a stării de bogăție, a aderării unui sindicat, a educației, a statutului social, a stării conjugale sau a familiei, vârstă, starea de sănătate, invaliditatea, moștenirea genetică, identitatea de gen, expresia sau orientarea sexuală.
(2) Discriminarea în sensul prezentei legi înseamnă a pune orice persoană într-o poziție dezavantajoasă pe oricare dintre motivele prevăzute în subsecțiunea 1 din prezentul articol, precum și rudele sale apropiate ...” Prezentul act se aplică în ceea ce privește toate organismele de stat ... Entitățile juridice și persoanele fizice ...” „Cineva care consideră că, datorită discriminării, oricare dintre drepturile sale a fost încălcat poate solicita protecția acestui drept în cadrul procedurii în care determinarea acestui drept este problema principală și poate, de asemenea, să caute protecție în proceduri separate în temeiul articolului 17 din prezenta lege.” „O persoană care pretinde că a fost victimă de discriminare în conformitate cu dispozițiile prezentei legi poate aduce o cerere și caută: 1. o hotărâre că acuzatul a încălcat dreptul reclamantului la egalitate de tratament sau că un act sau omisiune de către inculpat poate duce la încălcarea dreptului reclamantului la egalitate de tratament (reclamă de recunoaștere a discriminării); 2. interzicerea (acuzatului) de a lua acțiuni care încălcă sau poate încălca dreptul reclamantului la egalitate de tratament sau a unui ordin de eliminare a discriminării sau a consecințelor sale (declară interzicerea sau îndepărtarea discriminării);
3. compensarea pentru prejudiciu material și moral cauzate de încălcarea drepturilor protejate de prezenta lege (declarația pentru daune); 4. o hotărâre care constată încălcarea dreptului la egalitate de tratament care urmează să fie publicată în mass-media la cheltuielile inculpatului ...”
1. The applicants, Mr Josip Habulinec and Ms Anita Filipović, are Croatian nationals who were born in 1968 and 1972 respectively and live in Krapinske Toplice. They were represented before the Court by Ms I. Bojić, a lawyer practising in Zagreb.
The Croatian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Ms Š. Stažnik.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
The applicants are cohabitees who have two children together, born in 2007 and 2008.
On 26 January 2010 the second applicant gave birth to A., who died a day later in Zabok General Hospital.
On 28 January 2010 the birth of A. was registered at the Zabok Register Office and the second applicant was registered as A.’s mother, while data about the child’s father were not registered.
In March 2010 the first applicant went to the Zabok Register Office asking to be registered as A.’s father, but was told that it was not possible to recognise paternity of a deceased child.
On 2 July 2010 the applicants contacted the Zabok Register Office through their representative, seeking registration of the first applicant’s paternity.
On 9 July 2010 the applicants’ counsel was informed by letter that registration of the first applicant’s paternity was not possible because the child was deceased.
The relevant provisions of the Constitution of the Republic of Croatia (Ustav Republike Hrvatske, Official Gazette nos. 56/1990, 135/1997, 8/1998 (consolidated text), 113/2000, 124/2000 (consolidated text), 28/2001 and 41/2001 (consolidated text), 55/2001 (corrigendum) and 76/2010) read as follows: “Everyone in the Republic of Croatia shall enjoy rights and freedoms regardless of their race, colour, sex, language, religion, political or other belief, national or social origin, property, birth, education, social status or other characteristics. All shall be equal before the law.” “Everyone has the right to respect for and legal protection of his or her private and family life, dignity, reputation and honour.” “International agreements in force which have been concluded and ratified in accordance with the Constitution and made public shall be part of the internal legal order of the Republic of Croatia and shall have precedence in terms of their legal effects over the [domestic] statutes… ”
In its decisions nos. U-I-892/1994 of 14 November 1994 (Official Gazette no. 83/1994) and U-I-130/1995 of 20 February 1995 (Official Gazette no. 112/1995) the Constitutional Court held that all rights guaranteed in the Convention and its Protocols were also to be considered constitutional rights having legal force equal to the provisions of the Constitution.
Section 62(1) of the Constitutional Act on the Constitutional Court (Ustavni zakon o Ustavnom sudu, Official Gazette no. 29/2002) reads: “1. Everyone may lodge a constitutional complaint with the Constitutional Court if he or she deems that a decision (pojedinačni akt) of a State body, a body of local or regional self-government, or a legal person with public authority, which has decided on his or her rights and obligations, or on a suspicion or accusation in respect of a criminal act, has violated his or her human rights or fundamental freedoms, ... guaranteed by the Constitution (hereinafter: ‘constitutional right’) ...”
The relevant part of the Courts Act (Zakon o sudovima, Official Gazette no. 3/1994, 100/96, 131/97, 129/2000, 17/2004, and 141/2004), as in force at the material time, provided as follows: “1. The courts adjudicate cases on the basis of the Constitution and statutes. 2. The courts adjudicate cases also on the basis of the international agreements which are the part of the [internal] legal order of the Republic of Croatia ...”
The relevant provisions of the Administrative Procedure Act (Zakon o općem upravnom postupku, Official Gazette no. 53/1991 of 8 October 1991) are as follows: Section 218 (1) provides that in simple matters, where there is no need to undertake separate examination proceedings, an administrative authority shall give a decision and serve it on a party within one month following the submission of an application. In all other, more complex cases, the authority shall give a decision and serve it on a party within two months. Section 218 (2) provides that a party whose application has not been decided and served within the time-limits set out in paragraph (1) may lodge an appeal (appeal for failure to respond, žalba zbog šutnje administracije) as if his or her application had been dismissed. Section 247 (1) provides that a decision on an appeal shall be given and served on a party as soon as possible, but at the latest within two months following the submission of the appeal. Section 246 (1) provides that the second-instance administrative authority deciding on an appeal for failure to respond shall request the firstinstance authority to give reasons for its omission. If it finds that the failure to respond was attributable to the party, or that the reasons for such an omission were otherwise justified, the second-instance authority shall order the first-instance authority to give a decision within one month. If it finds that the omission was not justified, it shall request the case file. Section 246 (2) provides that if the case file contains sufficient information, the second-instance administrative authority shall decide the case. Otherwise, it shall first hear the case and take evidence, and then give a decision. Exceptionally, if it considers that such a procedure would save time and costs, it shall order the first-instance authority to hear the case and take evidence within a specified time-limit, whereupon it shall decide the case itself. That decision shall be final.
The relevant provisions of the Administrative Disputes Act (Zakon o upravnim sporovima, Official Gazette nos. 53/1991, 9/92 and 77/92) are as follows: Section 26 (1) provides that if the appellate administrative authority fails to give a decision on a party’s appeal against a first-instance decision within sixty days, and fails to do so upon a repeated request within a further period of seven days, the party may bring an action in the Administrative Court (action for failure to respond, tužba zbog šutnje administracije), as if his or her appeal had been dismissed. Section 26 (2) provides that when the first-instance administrative authority fails to give a decision against which no appeal lies, the party may directly bring an action in the Administrative Court. Section 26 (3) provides that, in matters where the right of appeal exists, if a first-instance administrative authority fails to give a decision on a party’s application within sixty days, that party may submit his or her application to the appellate administrative authority. Against the latter authority’s decision the party may bring an action in the Administrative Court, and if the authority fails to give a decision the party may bring an administrative action under the conditions set out in paragraph 1. Section 42 (5) provides that when the Administrative Court, following an action for failure to respond, finds for the plaintiff, it shall either instruct the respondent administrative authority as to how to decide the case on points of law, or shall itself rule on the application (acting as a court of full jurisdiction under paragraph 2 of section 64). Section 64 (1) provides that, in execution of the judgment rendered under section 42 (5), the administrative authority shall issue its decision immediately, but at the latest within thirty days. Otherwise, a party may make a special submission requesting it to do so. If the authority does not issue a decision within seven days following such a submission, that party may apply to the Administrative Court. Section 64 (2) provides that if such an application is made, the Administrative Court shall first ask the administrative authority to give reasons for its omission. The authority shall reply immediately, but at the latest within seven days. If the authority fails to do so, or if the reasons given do not justify the failure to decide, the Administrative Court shall give a decision which will substitute the decision of the administrative authority.
The relevant provisions of the Family Act (Obiteljski zakon, Official Gazette nos. 116/2003, 17/2004, 136/2004 and 107/2007), which entered into force on 22 July 2003, read as follows: “Maternity and paternity cannot be recognised after a child’s death, save where a child has descendants.”
The relevant part of the Prevention of Discrimination Act (Zakon o suzbijanju diskriminacije, Official Gazette no. 85/2008) reads as follows: “(1) This Act ensures protection and promotion of equality as the highest value of the constitutional order of the Republic of Croatia; creates conditions for equal opportunities and regulates protection against discrimination on the basis of race or ethnic origin or skin colour, gender, language, religion, political or other conviction, national or social origin, state of wealth, membership of a trade union, education, social status, marital or family status, age, health condition, invalidity, genetic inheritance, gender identity, expression or sexual orientation. (2) Discrimination within the meaning of this Act means putting any person in a disadvantageous position on any of the grounds under subsection 1 of this section, as well as his or her close relatives ...” “This Act shall be applied in respect of all State bodies ... legal entities and natural persons ...” “Anyone who considers that, owing to discrimination, any of his or her rights has been violated may seek protection of that right in proceedings in which the determination of that right is the main issue, and may also seek protection in separate proceedings under section 17 of this Act.” “A person who claims that he or she has been a victim of discrimination in accordance with the provisions of this Act may bring a claim and seek: 1. a ruling that the defendant has violated the plaintiff’s right to equal treatment or that an act or omission by the defendant may lead to the violation of the plaintiff’s right to equal treatment (claim for an acknowledgment of discrimination); 2. a ban on (the defendant’s) taking actions which violate or may violate the plaintiff’s right to equal treatment or an order for measures aimed at removing discrimination or its consequences to be taken (claim for a ban or for removal of discrimination); 3. compensation for pecuniary and non-pecuniary damage caused by violation of the rights protected by this Act (claim for damages); 4. an order for a judgment finding a violation of the right to equal treatment to be published in the media at the defendant’s expense ...”