ZELENKA c. RÉPUBLIQUE TCHÈQUE

Secțiunea a cincea Cerere nr. 27501/10 Ondřej ZELENKA împotriva Republicii Cehe introdusă la 10 mai 2010 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, dl Ondřej Zelenka, este un cetățean ceh, născut în 1986. El își ispășește pedeapsa cu închisoarea în închisoarea Liberec. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Având în vedere faptul că reclamantul a fost acuzat penal și că a fost judecat în mod corespunzător într-un caz în care era necesar să se acorde asistență unui pârât în temeiul articolului 36 alineatul (1) litera (a) și al articolului 3 din Codul de procedură penală, reclamantului i s-a atribuit un avocat de către instanță la data de 20 martie 2009. Prin hotărârea din 15 iulie 2009, Tribunalul Districtual Příbram l-a recunoscut pe reclamantul vinovat de fraudă în credite și l-a condamnat la șapte ani de închisoare fermă. La 31 iulie 2009, reclamantul a transmis instanței un formular de competență prin care a acordat un mandat unui avocat angajat de tatăl său, M.S., pentru a-l reprezenta în procedură și, prin urmare, la 14 august 2009, Tribunalul a anulat măsura din 20 martie 2009 prin care i-a atribuit un avocat. Prin hotărârea din 4 noiembrie 2009, Tribunalul Regional de la Praga a modificat modalitățile pedepsei cu închisoarea aplicate reclamantului. În decembrie 2009, M.S. i-a răspuns reclamantului care i-a cerut să introducă în favoarea sa un recurs în casație, informând că această prestație era plătibilă și că părinții săi refuzau să o plătească și, prin urmare, i-a propus reclamantului să solicite instanței să-i atribuie un avocat în scopul procedurii de casare. Potrivit afirmațiilor sale, reclamantul a răspuns de patru ori la Tribunalul Districtual din Příbram, solicitându-i să-i atribuie un avocat, dar nu a primit niciun răspuns. Prin urmare, în ianuarie 2010, reclamantul a solicitat să i se trimită în barou o copie a unei hotărâri judecătorești prin care cererea sa de atribuire a unui avocat a fost respinsă. Întrucât nu a putut prezenta o astfel de decizie, reclamantul și-a văzut cererea respinsă de barou. La 6 februarie 2010, reclamantul a trimis Curții Supreme un transport numit Prin scrisoarea din 23 februarie 2010, Curtea Supremă i-a comunicat că, întrucât nu a fost prezentată de un avocat, acest transport nu putea fi considerat un recurs în casație. La fel, Curtea Supremă i-a comunicat că reprezentarea legală era obligatorie în procedura în casare și că ..ar putea solicita fie instanței judecătorești, fie baroului ceh să-i atribuie un avocat, cu titlu gratuit. Între timp, la 27 ianuarie 2010, reclamantul a introdus o acțiune constituțională împotriva hotărârii din 15 iulie 2009 și a hotărârii din 4 noiembrie 2009, din moment ce acțiunea sa nu îndeplinea cerințele formale, reclamantului i s-a acordat un termen de 30 de zile pentru a-și prezenta observațiile. La 10 martie 2010, acesta și-a completat recursul prin intermediul unui avocat desemnat de baroul ceh. La 13 aprilie 2010, Curtea Constituțională a respins acțiunea constituțională a reclamantului din cauza lipsei vădite de temei. În ceea ce privește motivul întemeiat pe încălcarea dreptului de a-i atribui un avocat, instanța se rezumă la formularea articolului 41 alineatul (5) din Codul de procedură penală. Aceasta a arătat că, deși a fost informat în mod corespunzător cu privire la necesitatea de a fi reprezentat de un avocat în procedura de Casație și, deși reprezentat în procedura penală de un avocat ales de acesta, care era autorizat să introducă în numele său un recurs în casație, a formulat un recurs în casație fără a fi reprezentat, fiind astfel lipsit de posibilitatea de a fi examinat. În timp ce admitea că Tribunalul de District nu avea, în mod eronat, răspuns la cererile reclamantului care intenționa să i se atribuie un avocat în sensul procedurii de casare, Curtea Constituțională consideră că această încălcare nu putea aduce atingere dreptului reclamantului de a sesiza Curtea Supremă, deoarece reclamantul fusese în procedura penală reprezentată de un avocat care avea o obligație legală de a introduce un recurs în Casație în mod corespunzător și la timp. În plus, având în vedere că termenul de introducere a recursului la Casație a fost în litigiu, o eventuală decizie a Curții Constituționale privind încălcarea drepturilor fundamentale ale reclamantului nu ar fi putut remedia acest lucru. Dreptul și practica internă relevante 1. Codul de procedură penală (Legea nr. 141/1961) În conformitate cu art. 36 alineatul (1) litera (a) și cu art. 3, un inculpat trebuie să beneficieze de asistență din partea unui apărător încă din etapa pregătitoare a procedurii în cazul în care este în detenție provizorie, în închisoare și sub observație într-o instituție medicală sau în cazul în care procedura se referă la o infracțiune care implică o pedeapsă cu închisoarea cu o limită superioară de cinci ani. La art. 41 alineatul (5) prevede că, cu excepția cazului în care mandatul a fost convenit altfel în momentul alegerii sau al atribuirii unui pârât, mandatul acestuia se încheie în momentul încheierii urmăririi penale. Chiar dacă mandatul a luat astfel sfârșit, pârâtul este autorizat să introducă un recurs în Casație în numele pârâtului și să participe la procedură în fața Curții Supreme. ; are, de asemenea, dreptul de a solicita grațierea sau amânarea executării pedepsei. La art. 265d § 2 prevede că persoana acuzată nu poate introduce un recurs în casație decât prin intermediul pârâtului său. O rejudecare de la persoana acuzată care nu a fost introdusă de susținătorul său nu este considerată un recurs în casație, chiar dacă este numită astfel 2. Legea nr. 85/1996 privind avocații În conformitate cu art. 16 alin. (1), avocatul este obligat să apere și să susțină drepturile și interesele legitime ale clientului său și să-și urmeze instrucțiunile. Cu toate acestea, nu este obligat să respecte aceste instrucțiuni atunci când acestea sunt contrare normelor juridice sau profesionale, lucru pe care trebuie să-l informeze clientul. La art. 16 alineatul (2) prevede că, în cursul exercitării profesiei sale, avocatul trebuie să acționeze într-un mod onest și conștiincios; acesta este obligat să facă uz în mod corespunzător de toate mijloacele legale și, prin urmare, să facă uz de orice lucru care poate, potrivit convingerilor sale, să servească intereselor clientului său. 3. Hotărârea nr. IV. ÚS 167/05 pronunțată de Curtea Constituțională la aprilie 2005 În această hotărâre, Curtea Constituțională a statuat că, atunci când un avocat a concluzionat că: ..ar putea fi justificat să se îndeplinească dorința clientului său de a introduce un recurs în casation (de exemplu, având în vedere necesitatea de a epuiza toate căile de atac), acesta ar fi trebuit să îl introducă. Dacă această obligație nu ar fi rezultat din Codul de procedură penală, aceasta ar fi rezultat din legea nr. 85/1996 privind avocații și normele lor profesionale. În măsura în care legiuitorul a decis că un pârât nu avea nevoie de un nou mandat în scopul procedurii de casare (art. 41 alineatul (5) din Codul de procedură penală), singura interpretare rezonabilă consta în: Potrivit Curții, această interpretare nu se referea la art. 12 alineatul (10) din Codul de procedură penală, conform căruia urmărirea penală se încheie în momentul în care hotărârea capătă putere de lucru judecat, cu atât mai mult cu cât hotărârea Curții de Casație putea afecta această stare de lucruri. 4. 11 Tdo 1340/2006 pronunțată de Curtea Supremă la octombrie 2006 În această decizie, Curtea Supremă a considerat că dacă, în momentul încheierii procedurii, acuzatul era reprezentat de un avocat, acesta era autorizat sau chiar obligat, având în vedere dispozițiile relevante ale Legii privind avocații (de exemplu, art. 16 din Legea nr. 85/1996), de a introduce în numele instanței acuzate un recurs în casație și de a participa la procedura în casare, în pofida faptului că mandatul avocatului pentru apărarea acuzatului a luat sfârșit în momentul în care hotărârea pronunțată în apel a dobândit forță de lucru judecat. În acest caz, nu era justificat ca instanța să atribuie unui nou pârât. În cazul în care nu este nevoie de un avocat în temeiul articolului 36 din Codul de procedură penală și în cazul în care acuzarea nu a fost până în prezent asistată de un pârât, Tribunalul îi atribuie un avocat în scopul introducerii unui recurs în casație, sub rezerva altor condiții. GRIEF Invocând art. 6 alin. (3) lit. (c) din Convenție, reclamantul se plânge că a fost privat de dreptul său la un avocat. (1) Reclamantul a avut dreptul la asistență gratuită de către un avocat desemnat din oficiu, în sensul art. 6 alin. (3) lit. (c) din Convenție, în scopul introducerii unui recurs în casație, dat fiind că pârâtul angajat de tatăl său a refuzat să introducă un astfel de recurs și că Tribunalul Districtual din Příbram nu a răspuns la cererile reclamantului de a desemna un avocat din oficiu (2) Dreptul de acces la Curtea Supremă, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție, a fost respectat în speță, dat fiind că reprezentarea de către un avocat era obligatorie pentru introducerea unui recurs în casație și că reclamantul nu a putut obține desemnarea unui avocat din oficiu

CINQUIÈME SECTION

Requête n

o

27501/10

Ondřej ZELENKA contre la République tchèque

introduite le 10 mai 2010

EXPOSÉ DES FAITS

Le requérant, M. Ondřej Zelenka, est un ressortissant tchèque, né en 1986. Il purge sa peine de prison dans la prison de Liberec.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Etant donné que le requérant était pénalement poursuivi et qu’il s’agissait d’un cas où l’assistance d’un défenseur était nécessaire en vertu de l’article 36 §§ 1 a) et 3 du code de procédure pénale, le requérant se vit attribuer un avocat par le tribunal, en date du 20 mars 2009.

Par un jugement du 15 juillet 2009, le tribunal de district de Příbram reconnut le requérant coupable de fraudes aux crédits et le condamna à sept ans de prison ferme.

Le 31 juillet 2009, le requérant fit parvenir au tribunal un formulaire de pouvoir par lequel il donnait mandat à un avocat engagé par son père, M.S., pour le représenter dans la procédure. Par conséquent, le 14 août 2009, le tribunal annula la mesure du 20 mars 2009 par laquelle il lui avait attribué un avocat.

Par un arrêt du 4 novembre 2009, le tribunal régional de Prague modifia les modalités de la peine de prison infligée au requérant.

Le 1

er

décembre 2009, M.S. répondit au requérant qui lui avait demandé d’introduire en sa faveur un pourvoi en cassation, l’informant que cette prestation était payante et que ses parents refusaient de la payer. Il proposa dès lors au requérant de demander au tribunal de lui attribuer un avocat aux fins de la procédure de cassation.

Selon ses dires, le requérant s’adressa ensuite quatre fois au tribunal de district de Příbram pour lui demander de lui attribuer un avocat, mais ne reçut aucune réponse.

En janvier 2010, le requérant s’adressa donc au barreau tchèque afin qu’il lui désigne un avocat aux fins de l’introduction d’un pourvoi en cassation. Le barreau l’invita à lui faire parvenir copie d’une décision judiciaire par laquelle sa demande d’attribution d’un avocat avait été rejetée. N’ayant pas pu soumettre une telle décision, le requérant vit sa demande rejetée par le barreau.

Le 6 février 2010, le requérant fit parvenir à la Cour suprême un envoi intitulé «

pourvoi en cassation

». Par une lettre du 23 février 2010, la Cour suprême lui fit savoir que, n’ayant pas été soumis par un avocat, cet envoi ne pouvait pas être considéré comme un pourvoi en cassation. Elle l’informa également que la représentation légale était obligatoire dans la procédure en cassation et qu’il pouvait demander soit au tribunal soit au barreau tchèque de lui attribuer un avocat, à titre gratuit.

Entretemps, le 27 janvier 2010, le requérant avait introduit un recours constitutionnel contre le jugement du 15 juillet 2009 et l’arrêt du 4

novembre 2009. Dès lors que son recours ne remplissait pas les exigences formelles, le requérant se vit accorder un délai de trente jours pour y

remédier. Le 10 mars 2010, il compléta son recours par le biais d’un avocat qui lui avait été désigné par le barreau tchèque. Il s’y plaignit de l’iniquité de la procédure pénale ainsi que de la violation de son droit à une protection judiciaire due au fait que le tribunal de district ne lui avait pas attribué un avocat aux fins de l’introduction d’un pourvoi en cassation.

Le 13 avril 2010, la Cour constitutionnelle rejeta le recours constitutionnel du requérant pour défaut manifeste de fondement. Quant au grief tiré du manquement du tribunal de district de lui attribuer un avocat, la cour se référa au libellé de l’article 41 § 5 du code de procédure pénale. Elle releva que le requérant, bien que dûment informé de la nécessité d’être représenté par un avocat dans la procédure en cassation et bien que représenté dans la procédure pénale par un avocat de son choix qui était autorisé à introduire en son nom un pourvoi en cassation, avait formé un pourvoi en cassation sans être représenté, s’étant ainsi privé de la possibilité de le faire examiner. Tout en admettant que le tribunal de district n’avait pas, à tort, réagi aux demandes du requérant tendant à se voir attribuer un avocat aux fins de la procédure en cassation, la Cour constitutionnelle estima que ce manquement ne pouvait pas porter atteinte au droit du requérant de saisir la Cour suprême car le requérant avait été dans la procédure pénale représenté par un avocat qui avait une obligation légale d’introduire un pourvoi en cassation dûment et à temps. De plus, étant donné que le délai pour introduire un pourvoi en cassation était en l’espèce écoulé, une éventuelle décision de la Cour constitutionnelle constatant une violation des droits fondamentaux du requérant n’aurait pas pu y remédier.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

o

141/1961)

Selon l’article 36 §§ 1 a) et 3, un inculpé doit bénéficier de l’assistance d’un défenseur dès la phase préparatoire de la procédure s’il est en détention provisoire, en prison et sous observation dans un établissement médical, ou lorsque la procédure porte sur une infraction passible d’une peine de prison dont la limite supérieure dépasse cinq ans.

L’article 41 § 5 dispose que, à moins qu’il en ait été convenu autrement lors du choix ou de l’attribution d’un défenseur, le mandat de celui-ci prend fin au moment de la clôture des poursuites pénales. Même si le mandat a

pris ainsi fin, le défenseur est autorisé à introduire un pourvoi en cassation au nom de l’accusé et à participer à la procédure devant la Cour suprême

; il a également le droit de demander la grâce ou le report de l’exécution de la peine.

L’article 265d § 2 dispose que l’inculpé ne peut introduire un pourvoi en cassation que par l’intermédiaire de son défenseur. Une requête de l’inculpé qui n’a pas été introduite par son défenseur n’est pas considérée comme un pourvoi en cassation même si elle est intitulée ainsi

; l’inculpé doit être instruit en ce sens.

o

85/1996 sur les avocats

Aux termes de l’article 16 § 1, l’avocat est obligé de défendre et de faire valoir les droits et les intérêts légitimes de son client et de suivre ses instructions. Il n’est cependant pas lié par ces instructions lorsqu’elles sont contraires aux règles juridiques ou professionnelles, ce dont il doit informer le client.

L’article 16 § 2 dispose que lors de l’exercice de son métier, l’avocat doit agir de manière honnête et consciencieuse

; il est tenu de faire dûment usage de tous les moyens légaux et, ce faisant, de faire valoir tout ce qui peut selon ses convictions servir les intérêts de son client.

o

IV. ÚS 167/05 rendu par la Cour constitutionnelle le

26

avril 2005

Dans cet arrêt, la Cour constitutionnelle releva que, lorsqu’un avocat avait conclu qu’il pouvait être justifié de réaliser le souhait de son client d’introduire un pourvoi en cassation (par exemple eu égard à la nécessité d’épuiser toutes les voies de recours), il avait l’obligation de l’introduire. Si cette obligation ne ressortait pas du code de procédure pénale, elle ressortait de la loi n

o

85/1996 sur les avocats et de leurs règles professionnelles. Dans la mesure où le législateur avait décidé qu’un défenseur n’avait pas besoin d’un nouveau mandat aux fins de la procédure en cassation (l’article 41 § 5 du code de procédure pénale), la seule interprétation raisonnable consistait à

dire qu’il continuait à exercer ce mandat. Selon la cour, cette interprétation ne se heurtait pas à l’article 12 § 10 du code de procédure pénale selon lequel les poursuites pénales prennent fin au moment où la décision acquiert force de chose jugée, d’autant plus que la décision de la cour de cassation pouvait affecter cet état de choses.

o

11 Tdo 1340/2006 rendue par la Cour suprême le

30

octobre 2006

Dans cette décision, la Cour suprême considéra que si, au moment où la procédure avait pris fin, l’inculpé était représenté par un avocat, celui-ci était autorisé, voire obligé, eu égard aux dispositions pertinentes de la loi sur les avocats (par exemple l’article 16 de la loi n

o

85/1996), d’introduire au nom de l’inculpé un pourvoi en cassation et de participer à la procédure en cassation, et ce malgré le fait que le mandat de l’avocat pour défendre l’inculpé avait pris fin au moment où la décision rendue en appel avait acquis force de chose jugée. Dans un tel cas il n’était donc pas justifié que le tribunal attribue à l’inculpé un nouveau défenseur. C’est seulement lorsqu’il s’agit des cas où l’assistance d’un défenseur n’est pas nécessaire selon l’article 36 du code de procédure pénale et où l’inculpé n’avait pas été jusqu’alors assisté par un défenseur que le tribunal lui attribue un avocat aux fins de l’introduction d’un pourvoi en cassation, sous réserve d’autres conditions.

GRIEF

Invoquant l’article 6 § 3 c) de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été privé de son droit à l’assistance d’un défenseur.

QUESTIONS AUX PARTIES

?

?