LĂZĂRESCU v. ROMANIA
LĂZĂRESCU v. ROMANIA (CtEDO, 2013)
Cererea nr. 3014/12 Gabriela LĂZĂRESCU împotriva României depusă la 23 noiembrie 2011 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, dna Gabriela Lăzărescu, este un național român, născut în 1930 și trăiește în București. Faptele cazului, astfel cum a fost prezentat de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 12 septembrie 2007, reclamantul a fost returnat și a primit posesia de aproximativ 21 ha de teren nationalizat. Aproximativ 19 ha din aceste terenuri au fost ocupate din anii 1970 de clădiri amovibile, depozite în aer liber, un teren de fotbal, vehicule de transport și talie aparținând unei companii minere deținute de stat („societatea minieră”) care funcționează în zonă. La 30 noiembrie 2007, reclamantul a cerut companiilor minere să își îndepărteze posesiunile din terenul ei. Alternativ, ea a cerut companiei minere să își plătească chiria pentru utilizarea terenului respectiv. Într-o dată neespecificată în 2010, reclamantul a introdus o procedură împotriva companiei minere care solicită compensare pentru incapacitatea ei de a-și utiliza terenurile din septembrie 2007 până în ianuarie 2008. că cererea de compensare a acesteia nu se referă la compensarea pierderilor suportate de incapacitatea ei de a cultiva terenurile, deoarece aceste terenuri nu mai pot fi utilizate pentru agricultură. De asemenea, ea a prezentat o copie a notificării trimise companiei minere cere să-i plătească chirie pentru utilizarea terenurilor sale. Prin hotărârea din 30 noiembrie 2010, Curtea de district Târgu-Jiu a permis acțiunea reclamantului. Acesta a susținut că, în conformitate cu dovezile disponibile, terenurile în cauză nu mai pot fi utilizate pentru agricultură, ci numai pentru activitate industrială. Prin urmare, reclamantul poate solicita compensații numai pentru pierderea închirierii. Potrivit raportului de experți disponibil, societatea minieră ocupa o mare parte din terenurile reclamantului și pentru cele patru luni în cauză reclamantul a fost datorată 137.826 lei (aproximativ 34.000 de euro (EUR)) având în vedere prețurile contractelor de închiriere semnate în zonă. Compania minieră a apelat împotriva hotărârii. Prin hotărârea din 23 februarie 2011, Curtea județului Gorj a permis apelul societății minere și a respins acțiunea reclamantului. Afirmă că permiterea acțiunii reclamantului ar constitui obligarea părților să încheie un contract de închiriere cu o închiriere stabilită de instanță și nu de propria voință a părților. Reclamantul a apelat la punctele de drept (recursuri ) împotriva hotărârii. Prin o hotărâre finală din 31 mai 2011, Curtea de Apel Craiova a respins recursul reclamantului asupra punctelor de drept. În ceea ce privește chiria reclamată, reclamantul ar fi trebuit să fi notificat societății minere, având în vedere că nu a contestat documentele care i-au dat companiei minere dreptul de a utiliza terenurile. Faptul că părțile nu au încheiat un contract de închiriere cu un preț fix, nu a putut obliga instanța să le ordone să facă acest lucru fără să-și depășească testamentul. 1 din Convenție, reclamantul se plânge de nedreptatea procedurii în măsura în care instanțele de apel nu au examinat în mod corespunzător toate argumentele și argumentele sale. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul se plânge că decizia instanțelor de apel și-a încălcat drepturile de proprietate în măsura în care i-a refuzat dreptul de a fi compensat pentru incapacitatea de a-și utiliza proprietatea. Reclamantul a avut o audiere echitabilă în determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile, în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție? În special, au efectuat instanțe interne o examinare adecvată a argumentelor și a dovezilor susținute de ea? A existat o ingerință în dreptul reclamantului la bucurarea pașnică a posesiunii ei în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, având în vedere faptul că instanțele interne au respins acțiunile ei în căutarea unei compensații pentru incapacitatea de a-și folosi terenurile? Dacă este așa, a fost această interferență în conformitate cu condițiile prevăzute în art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, așa cum a fost interpretat în jurisprudența Curții?