ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1129/2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamantii A. și B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L., prin lichidator judiciar D.., au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună reducerea corespunzătoare a prețului contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.03.2015 la B.I.N. E., având ca obiect transmiterea dreptului de proprietate asupra apartamentului A15, situat în Predeal, Șoseaua x, judetul Brasov; obligarea pârâtei la plata daunelor-interese corespunzătoare prejudiciului cauzat prin realizarea partială a bunului contractat; obligarea intimatei plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 1056 din 04 iulie 2018, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți.

Prin decizia civilă nr. 185 din 10 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost respins apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B., împotriva sentinței civile nr. 1056 din 04 iulie 2018, pronunțate de Tribunalul Constanța în dosar nr. x/2017, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanții au declarat recurs, motivele fiind, în esență, următoarele:

În susținerea primului motiv de recurs, recurenții- reclamanți arată faptul că pretențiile deduse judecății au fost întemeiate, pe de o parte, pe dispozițiile art. 1658 C. civ. și, pe de altă parte, pe art. 1710 și art. 1714 C. civ.. Dispozițiile art. 1658 C. civ. reglementează vânzarea bunului viitor, iar 1710 și art. 1714 C. civ. răspunderea vânzătorului unui bun realizat, existent.

Așadar, recurenții-reclamanți susțin că fiind două ipoteze distincte, reglementate de norme distincte, se impunea lămurită calificarea acțiunii de către prima instanță, în raport de dispozițiile art. 22 C. proc. civ.

Astfel, în opinia recurenților-reclamanți, calificarea juridică exactă era cu atât mai necesară cu cât, temeiurile de drept indicate de aceștia prin cererea de chemare în judecată reglementează două situații incompatibile, cea a bunului viitor și cea a bunului realizat, critica încadrându-se în motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În susținerea celui de al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți aduc următoarele argumente:

Raportat la dispozițiile art. 1658 alin. (3) C. civ., expertiza administrată în fața instanței de fond relevă, punctual, următoarele: parcarea, accesele auto, trotuarul și accesul pietonal nu sunt realizate; nu este realizată canalizarea apelor pluviale; nu este realizat branșamentul electric și postul Trafo; nu sunt realizate lucrările de hidroizolații; nu este realizată drenarea apei și evacuarea acesteia; nu este realizată instalația de încălzire a spațiilor comune, nu este realizată hidroizolația pereților exteriori; este realizată defectuos hidroizolația apartamentului de la mansardă și cea a acoperișului, ceea ce determină infiltrații din precipitații în apartamentul recurenților-reclamanți.

În ceea ce privește argumentul instanței de apel, potrivit cu care, în măsura în care bunul asupra căruia au convenit prin promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare nu corespundea imobilului pe care au promis că îl vor cumpăra, aveau posibilitatea de a nu încheia contractul și de a solicita restituirea avansului, recurenți-reclamanți arată că intimata se afla, atât la scadența obligației de perfectare a contractului de vânzare, cât și la data perfectării acestuia, în procedura insolvenței. În această situație, rezoluțiunea antecontractului i-ar fi pus, ca și creditori, într-o situație mai precară decât perfectarea contractului de vânzare.

Asupra considerentului instanței de apel, potrivit cu care pentru a reține aplicabilitatea dispozițiilor art. 1710 C. civ., în sensul că reclamanții trebuia să dovedească existența viciilor imobilului și faptul că acestea sunt imputabile intimatei, situație neverificată în speță, deoarece viciile invocate de aceștia nu intră în categoria viciilor ascunse, astfel cum sunt acestea reglementate de dispozițiile art. 1707 alin. (2) C. civ., recurenții-reclamanți susțin că aceste vicii reies din expertiza administrată în fața instanței de fond, neputând fi identificare de un cumpărător prudent și diligent decât cu asistență de specialitate.

Cu privire la momentul al care au luat cunoștință despre viciile descrise în cererea introductivă de instanță, recurenții-reclamanți susțin că au aflat despre aceste vicii prin hotărârea judecătorească prin care intimata a fost obligată de judecătorul sindic la executarea tuturor acestor lucrări la cererea unui alt creditor.

Recurenții-reclamanți invocă, de asemenea, dispozițiile art. 1272 C. civ., motiv pentru care, în măsura în care "deficiențele" constatate de expertiză ar fi calificate drept "lipsă a unor calități" și nu "vicii ascunse", existența unei clauze exprese era inutilă. Potrivit art. 1707 alin. (1) C. civ., bunul ce formează obiect al contractului de vânzare trebuie să fie "propriu" întrebuințării la care este destinat sau să corespundă în mare măsură acesteia.

În ceea ce privește hotărârea pronunțată de judecătorul sindic în dosarul nr. x/2012, prin care intimata a fost obligată la finalizarea lucrărilor la condominiu, recurenții-reclamanți arată că acesta profită tuturor proprietarilor din condominiu

Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost întocmit și comunicat părților, pentru a depune puncte de vedere cu privire la acesta.

Părțile nu au prezentat puncte de vedere.

Analizând recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 din același cod, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Recurenții-reclamanți au indicat ca temei de drept al cererii dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

În expunerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenții-reclamanți au reluat, integral, criticile exprimate în cererea de apel, fără să dezvolte motive de nelegalitate ce privesc hotărârea atacată.

Susținerile recurenților-reclamanți prezentate de aceștia drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile acelorași părți făcute în fața instanței de apel, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenții-reclamanți tind să obțină o nouă verificare a susținerilor lor, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, de exemplu atunci când nu se arată și dezvoltarea motivelor de nelegalitate. O astfel de situație intervine și în cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, susținerile recurenților-reclamanți nu vizează decizia atacată, ci doar temeinicia afirmată a cererii de apel, deși recursul nu are caracter devolutiv.

Argumentele expuse de recurenții-reclamanți în susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează exclusiv situația de fapt, respectiv starea imobilului, viciile ce afectează imobilul, expertiza tehnică judiciară administrată în cauză.

Se tinde, așadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte de Casație și Justiție, raportat la dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 185 din 10 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 185 din 10 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 iunie 2020.