ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1068/2019

Ședința publică din data de 30 mai 2019

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă la data de 15 septembrie 2014, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C., D., E., F., G. și H., pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate nulitatea absolută a actului juridic intitulat "Acord de rezoluțiune", autentificat sub nr. x/14.03.2014 de B.N.P. I., pe temeiul fraudei la lege.

Prin sentința civilă nr. 1299 din data de 17 iunie 2015 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă a fost respinsă, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei S.C. A. S.A., invocată de pârâtul B.; a fost admisă cererea reclamantei S.C. A. S.A., constatându-se nulitatea absolută a înscrisului intitulat "Acord de rezoluțiune" autentificat la Biroul Individual Notarial I. sub nr. x/14.03.2014.

Prin decizia nr. 134/C din data de 9 noiembrie 2015, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței nr. 1299 din data de 17 iunie 2015 pronunțată de Tribunalul Constanța.

Prin decizia nr. 888 din data de 24 mai 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâtul B. și recursul declarat de pârâtele J. și K. (succesoarele pârâtului G. - decedat) împotriva deciziei nr. 134/C din 9 noiembrie 2015 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, fiind casată decizia recurată, precum și sentința nr. 1299 din 17 iunie 2015 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă și trimisă cauza spre rejudecare la prima instanță.

În rejudecare, Tribunalul Constanța, secția I civilă a pronunțat sentința civilă nr. 2116 din data de 11 octombrie 2017, prin care a respins, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale active, a admis acțiunea și a constatat nulitatea absolută a acordului de rezoluțiune autentificat la Biroul Individual Notarial I. sub nr. x/14.03.2014.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că acordul de rezoluțiune are o cauză nelicită, deoarece scopul urmărit la încheierea actului juridic civil este contrar ordinii publice, motivul determinant al încheierii acestuia fiind voința părților de a reveni la situația juridică anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, iar nu nerespectarea obligației de garanție de către vânzătorii de drepturi litigioase, în încercarea cumpărătorului B. de a obține restituirea în natură a imobilului notificat, restituire ce este interzisă de legislația în vigoare.

Prin decizia civilă nr. 95/C din data de 23 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a fost respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 2116 din data de 11 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Constanța.

Împotriva deciziei instanței de apel, pârâtul B. a declarat recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanțele de fond au respins în mod greșit excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei S.C. A., în condițiile în care aceasta nu are niciun drept asupra imobilului situat în Constanța, Str. x, motiv pentru care nu reprezintă o persoană interesată în constatarea nulității absolute a acordului de rezoluțiune nr. 320/2014; că interesul chiar și din perspectiva invocării nulității absolute trebuie să existe chiar dacă nu este legat efectiv de constatarea nulității absolute a actului a cărei nulitate se solicită.

În aceeași idee, s-a învederat că nu este justificată din prisma condiției interesului, deci a calității procesuale active, introducerea unei asemenea acțiuni în constatarea nulității absolute parțiale, deoarece reclamanta-intimată nu deține cu titlu de proprietate sau cu orice alt titlu construcția din Constanța, str. x. fapt stabilit în mod irevocabil și cu autoritate de lucru judecat în dosar nr. x/2007 în condițiile în care S.C. A. nu a recurat sub acest motiv sentința civilă nr. 4573/10.12.2013 prin care instanța a stabilit că deține fără drept acest imobil.

S-a învederat că instanța de apel a reținut în mod greșit în pag. 12 a deciziei că "este fără relevanță titlul sub care S.C. A. deține imobilul pentru care s-a formulat notificarea pentru că obiectul cauzei, nu este dezlegarea acestei chestiuni, ci existența sau nu a unui folos practic în urma înlăturării Acordului de reziliere".

Cum S.C. A. nu deține un titlu legal asupra acestui imobil, nu poate justifica un "interes legitim" întrucât acesta ar fi primit imobilul în administrare prin Decizia nr. 124/1990 a Prefecturii Constanța din 1991 prin care în art. 1 se arată că imobilele din lista anexă se transmit în administrare și, nu în proprietate pentru a putea opune titlul său.

Ca urmare a demersurilor efectuate de către instanța de judecată în dosar nr. x/2007 Consiliul Județean Constanța a comunicat că a existat o singură anexă la Decizia nr. 124/1990 în care imobilul din Constanța, str. x nu apare că a fost dat în administrarea S.C. L., actuala S.C. A.. .

S-a arătat că, Consiliul Județean Constanța a comunicat instanței copia anexei la Decizia nr. 124/1991 după originalul aflat în arhiva acestuia și care cuprinde un număr de 16 imobile în care nu este menționat și imobilul situat în Constanța, str. x.

Cum S.C. A. nu deține în mod legal acest imobil, el nefăcând parte din capitalul social al S.C. A. Constanța, nu poate exhiba un interes legitim în prezenta cauză, aspect pe care instanța de apel l-a soluționat în mod greșit, apreciind că nu face obiectul cauzei această chestiune. Este esențial, susține recurentul, să se stabilească titlul în baza căruia A. deține imobilul din Constanța, str. x deoarece numai astfel se va putea clarifica modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active a acesteia în prezenta cauză.

Se mai susține că, instanța de apel nu a valorificat modalitatea în care construcția din Constanța, str. x a ajuns în prezent să fie ocupată de către S.C. A., întrucât S.C. L. S.A. actuala A. nu a dobândit în administrare și ulterior în proprietate decât un număr de 16 imobile, cele menționate în anexa oficială la Decizia nr. 124/12.03.1991 și, în care nu este menționat imobilul din Constanța, str. x.

În același sens se învederează că S.C. A. a ocupat în mod abuziv acest imobil și, că ulterior a procedat la intabularea lui în baza unor înscrisuri false, fără să aibă calitatea de proprietară a acestuia, astfel că nu poate invoca niciun drept asupra acestui imobil în baza căruia să formuleze prezenta acțiune de constatare a nulității absolute a unui act juridic care are ca obiect acest imobil.

În aceeași idee, se arată că Legea nr. 165/2013 nu conferă un drept de proprietate nici măcar prezumat în favoarea reclamantei S.C. A., chiar în situația în care imobilul nu este restituit în natură.

În susținerea motivului de recurs invocat s-a mai învederat că instanța de apel a interpretat în mod greșit conținutul acordului de rezoluțiune în raport de natura obligației de garanție instituite în cuprinsul acestuia; că instanța de apel a apreciat în mod greșit că "avantajul reclamantei subzistă indiferent de calitatea în temeiul căreia S.C. A. are bunul în patrimoniu, căci beneficiul se raportează la obligația de a soluționa notificarea nr. x/08.11.2001 cu a cărei rezolvare societatea a fost învestită, în calitate de unitate deținătoare - entitate cu personalitate juridică ce are înregistrat în patrimoniul bunul ce face obiectul legii".

Față de aspectele invocate, se arată că S.C. A. nu poate să își constituie un drept de proprietate pe imposibilitatea de restituire a bunului, deci nu poate justifica deținerea ulterioară soluționării dosarului nr. x/2007 * a acestui bun.

Se mai susține că instanța de apel a considerat în mod greșit că "interesul invocării nulității absolute trebuie limitat la constatarea posibilității aplicării acestei dispoziții legale, iar nu la aspectul că, pe calea incidenței art. 1 alin. (3) Legea nr. 165/2013 s-ar apară o deținere ilegală a bunului notificat pentru că analiza titlului statului este de esența procedurii guvernate de Legea nr. 10/2001, care nu poate fi eludată pe această cale". Este adevărat, susține recurentul, că art. 1 alin. (3) Legea nr. 165/2013 nu operează cu o asemenea distincție, dar ea se referă la modalitatea de preluare a bunului de către comuniști de la proprietarul de drept al acestuia, cu sau fără titlu. În niciun caz, legea nu are în vedere faptul că o persoană a ajuns să dețină acest bun în prezent, în baza unui abuz, iar, dacă acest bun nu se restituie în natură, atunci el ar devenit proprietatea acesteia.

Recurentul consideră că în vederea aflării adevărului, reclamanta trebuia să fie obligată de instanța de apel să facă dovada calității de proprietară asupra imobilului din Constanța, str. x, sens în care susține încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) teza a doua C. proc. civ. conform căreia "cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc", că potrivit art. 10 alin. (2) C. proc. civ. "dacă o parte deține un mijloc de probă, judecătorul poate, la cererea celeilalte părți sau din oficiu, să dispună înfățișarea acestuia, sub sancțiunea plății unei amenzi judiciare".

Or, susține recurentul, simpla deținere de fapt exercitată asupra imobilului nu justifică promovarea unei asemenea acțiuni în constatarea nulității absolute, astfel cum în mod greșit a apreciat instanța de apel, deoarece interesul trebuie să fie legitim, iar S.C. A. nu deține în mod legal acest imobil.

Faptul că S.C. A. are calitatea de "unitate deținătoare" în accepțiunea Legii nr. 10/2001, fiind și emitenta deciziei contestate în dosar nr. x/2007 nu echivalează cu existența unui drept de proprietate asupra acestui imobil, drept care să confere acesteia interesul legitim în formularea acțiunii în nulitate absolută ce face obiectul prezentului litigiu.

Se mai învederează că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că "doar din perspectiva calității necontestate de intimați, de unitate deținătoare, calitate ce impune sarcina soluționării notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 trebuie analizat interesul și calitatea procesuală activă a S.C. A., iar nu din perspectiva titlului sub care bunul a fost înregistrat în patrimoniul său" și, că în mod eronat instanța de apel a apreciat că "analiza titlului statului este de esența procedurii guvernate de Legea nr. 10/2001, care nu poate fi eludată pe această cale", că obligarea intimatei A. la înaintarea notificării cu propunerea de acordare despăgubiri către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor nu conferă acesteia un "interes legitim" în invocarea nulității acordului de rezoluțiune autentificat sub nr. x/14.03.2014".

Or, susține recurentul, interesul legitim în constatarea nulității acestui acord ar fi trebuit să fie raportat în mod exclusiv la existența actelor de proprietate ale intimatei A. cu privire la imobilul din Constanța, str. x; că în condițiile în care asemenea acte nu există, intimata nu exhibă nici măcar un drept de proprietate aparent cu privire la acest imobil în mod greșit instanța a reținut că aceasta are legitimare procesuală activă în prezenta cauză. Simpla deținere a imobilului, fapt ce i-a conferit calitatea de "unitate deținătoare" în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001 în dosar nr. x/2007, susține recurentul, nu atrage de plano calitatea procesuală activă în prezenta cauză.

Se mai învederează că, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 33 teza întâi C. proc. civ. potrivit cu care "interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual", întrucât în cauză nu este îndeplinită condiția legitimității interesului reclamantei S.C. A., având în vedere că aceasta nu a probat nici măcar cu un titlu de proprietate aparent dreptul său de proprietate asupra imobilului din Constanța, str. x.

S-a mai susținut că, instanța de apel a reținut în mod greșit că "obligația de garanție nu a existat niciodată pentru că, așa cum rezultă în mod evident din clauzele contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase nr. 1198/09.07.2004, cedenții au garantat cumpărătorului existența "dreptului cedat așa cum rezultă din actele de proprietate predate cumpărătorului".

Obiectul și cauza acordului din 14.03.2014 trebuie analizată prin prisma obiectului și a cauzei care au determinat încheierea actului a cărui rezoluțiune s-a convenit prin acest acord, respectiv contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase nr. 1198/09.07.2014. De altfel, chiar instanța de apel arată că "a pornit în analiza de la obiectul contractului nr. x/09.07.2004".

Cauza care a determinat încheierea contractului nr. x/09.07.2004 în ceea ce îl privește a fost posibilitatea legitimă de a obține dreptul de proprietate asupra construcției situate în Constanța, str. x în urma soluționării dosarului nr. x/2004, motiv pentru care a achitat suma de 440.000 USD din prețul convenit de 500.000 usd cu privire la acest imobil.

S-a arătat că, în dosar nr. x/2010, instanța a stabilit cu autoritate de lucru judecat că "actul juridic intitulat contract de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase a vizat în mod neechivoc o operațiune permisă prin prisma dispozițiilor art. 1391-1392 C. civ. părțile urmărind să opereze o translație asupra cesionarilor a drepturilor invocate în considerarea calității cedenților de pretinse persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru acest imobil în contextul dat de Legea nr. 10/2001".

Se mai susține că, instanța de apel a apreciat în mod greșit că "niciodată vânzătorii acestui drept nu au condiționat valabilitatea transmisiunii de pronunțarea unei anumite soluții de către instanța investită cu soluționarea contestației (mai specific, de admiterea și restituirea în natură a imobilului)"întrucât dreptul litigios ce a făcut obiectul contractului nr. x/09.07 1-a constituit dreptul de proprietate asupra construcției ce urma a fi stabilit de către instanța de judecată în dosar nr. x/2004, iar nu imobilul în sine a cărui existență putea fi constată și la acel moment atât fizic cât și prin actele de proprietate ale familiei M..

Nu dreptul de proprietate al familiei M., susține recurentul, era pus în discuție în dosar, deoarece chiar S.C. A. recunoscuse calitatea de proprietari ai acestora, respingându-le notificarea doar pe considerentul că "este o societate integral privatizată, astfel că nu mai este posibilă restituirea în natură a construcției existente în patrimoniul acesteia" și că, în cauza nr. 1190/36/2007* se decidea numai posibilitatea de restituire în natură a construcției, deci prin urmare aceasta constituia dreptul litigios din perspectiva dispozițiilor art. 1403 C. civ. 1864 potrivit cu care "lucrul se socotește litigios când există proces sau contestație asupra fondului dreptului".

Prin urmare, se susține că prin contractul de cesiune de drepturi litigioase vânzătorii nu au garantat dreptul lor de proprietate asupra construcției care de altfel nici măcar nu le fusese contestat, ci au garantat practic restituirea în natură a acesteia. Mai mult, acest drept de proprietate al vânzătorilor a fost recunoscut de către Tribunalul Constanța în dosar nr. x/2007, prin sentința civilă nr. 4573/10.12.2013, iar împotriva aceste hotărâri S.C. A. nu a declarat recurs.

Se mai arată că, instanța de apel a reținut în mod greșit că plata restului de preț nu este decât o obligație condiționată sub condiția suspensivă:

"dacă se restituie cumpărătorului imobilul în natură se va plăti și restul de preț, iar dacă nu, riscul procesului este împărțit, în sensul că nici cesionarul nu va primi înapoi avansul, nici cedenții nu vor putea solicita "restul de preț".

În fapt, ceea ce s-a plătit, susține recurentul, nu a fost prețul dreptului litigios, ci prețul construcției din Constanța, str. x, părțile convenind faptul că se va achita prețul de 500.000 USD, în două transe: 440.000 USD la data semnării contractului nr. x/2004, iar diferența de 60.000 USD la predarea imobilului, fără nicio mențiune legată de modul de finalizare a procesului sau de data soluționării acestuia. Mai mult, chiar instanța de apel apreciază în pag. 14 din decizie că, ceea ce îl interesa pe concesionarul B. era obținerea unui anume tip de măsuri reparatorii - restituirea în natură -, iar nu una dintre celelalte forme de reparație ce ar fi însemnat orice altceva decât intrarea "efectivă și reală în posesia" imobilului din Constanta, str. x nr. 7-9".

Imobilul nu a făcut obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 și, deci nu s-a pus existența unor asemenea acte juridice care să impieteze restituirea în natură a construcției și în mod evident nici problema constatării vreunei nulității a acestora, în condițiile în care atât cedenții, cât și cesionarii cunoșteau clar situația juridică a imobilului din dosar nr. x/2007 (înregistrat în 2004) și faptul că el putea fi retrocedat în natură, neexistând impedimente în acest sens, la data încheierii cesiunii, decât refuzul nejustificat al A.. De altfel, nici măcar A. nu a invocat existența unor contracte încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, ci doar că nu poate restitui imobilul în natură deoarece "este o societate integral privatizată".

În același sens, se mai arată că instanța de apel nu a ținut seama că deja cedenții M. obținuseră măsuri reparatorii în echivalent sub forma acordării de despăgubiri, în condițiile în care prin Decizia nr. 135/2004 notificarea acestora a fost respinsă pentru că S.C. A. era o societate integral privatizată și nu mai puteau opera restituirea în natură din patrimoniul acesteia, fără a se nega dreptul moștenitorilor M. la obținerea de despăgubiri.

Se învederează că, din obiectul contestației formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, atât în redactarea inițială cât și precizat în rejudecare la data de 21/05.2012, rezultă clar că a solicitat anularea Deciziei nr. 135/2004 și restituirea în natură a construcției, deci acest lucru se viza în dosar nr. x/2007 (inițial înregistrat sub nr. x/2004); că de fapt contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase nr. 1198/09.07.2004 a fost încheiat după emiterea Deciziei nr. 135/24.06.2004 și după data introducerii contestației în temeiul art. 25 Legea nr. 10/2001, deci părțile cunoșteau clar obiectul dreptului cedat, adică ce se viza prin dosar nr. x/2004, actualmente reînregistrat sub nr. x/2007*, respectiv efectiva restituire în natură a construcției.

Or, susține recurentul, instanța de apel nu a ținut seama de faptul că, în ceea ce îi privește pe moștenitorii M., aceștia nu aveau niciun impediment legal în a obține restituirea în natură a imobilului la data încheierii contractului în 2004. Singura apărare a societății A. a fost susținerea că "era privatizată integral" astfel că nu mai putea retroceda construcția din Constanța, str. x în natură, iar moștenitorii M. erau îndreptații doar la despăgubiri conform reglementarii Legii nr. 10/2001 de la acea dată. Cesiunea drepturilor succesorale ale familiei M. s-a efectuat după soluționarea notificării și după promovarea contestației, când se știa în mod clar ce se viza prin acea cauză - obținerea restituirii în natură a construcției din Constanța, str. x.

O altă critică a hotărârii instanței de apel vizează faptul că, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1020 din C. civ. de la 1864 privind rezoluțiunea contractului ca urmare a asumării de către vânzători a obligației de garanție a obținerii restituirii în natură a construcției situate în Constanța, Str. x, și neîndeplinirea acestei obligații.

S-a mai arătat că, ceea ce a determinat încheierea contractului nr. x/09.07.2004 în ce îl privește a fost posibilitatea legitimă de a obține dreptul de proprietate asupra construcției situate în Constanța, str. x în urma soluționării dosarului nr. x/2004, drept pentru care a și achitat suma de 440.000 USD din prețul convenit de 500.000 USD cu privire la acest imobil.

Prin urmare, susține recurentul, prin contractul de cesiune de drepturi litigioase vânzătorii nu au garantat dreptul lor de proprietate asupra construcției care de altfel nici măcar nu le fusese contestat, ci au garantat practic restituirea în natură a acesteia.

În contractul nr. x/09.07.2004 se menționează că "prețul vânzării este de 500.000 USD din care s-au plătit 440.000 USD la data încheierii actului, iar restul de 60.000 USD se vor plăti la intrarea în posesie efectivă a imobilului". Prin urmare, ceea ce părțile au urmărit a fost plata prețului pentru vânzători și intrarea în posesia efectivă a construcției după restituirea acesteia de instanța de judecată, în ceea ce îl privește pe cumpărătorul dreptului litigios. Mai mult, susține recurentul, în contractul nr. x/2004 este prevăzută clauza potrivit cu care "dacă după judecarea contestației și exercitarea tuturor căilor de atac legale nu va avea câștig de cauză, suma dată cu titlu de avans, respectiv 440.000 USD rămâne vânzătorilor".

Din această perspectivă, se arată că instanța de apel a reținut în mod greșit în pag. 18 din decizie că "rezoluțiunea s-a produs convențional, în lipsa unei obligații de garanție a vânzătorilor"; or, în considerentele sentinței civile nr. 4573/10.12.2013 se menționează că, potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România "în situația în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietății, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) și 4".

În atare situație, nu s-a mai realizat obiectul contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase nr. 1980/09.07.2004 respectiv "toate drepturile ce se cuveneau vânzătorilor M. în urma formulării contestației împotriva deciziei S.C. A. cu privire la imobilul situat în Mun. Constanța, str. x colț cu str. x, respinsă prin Decizia nr. 135/04.06.2004". Este evident, arată recurentul, că voința părților a fost, la momentul perfectării contractului de cesiune de drepturi litigioase, transmiterea dreptului de proprietate asupra construcției din Constanța, str. x, drept ce urma a fi consfințit de instanța de judecată în dosar nr. x/2004, actual nr. 1190/36/2007*.Or, schimbarea legislativă intervenită ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 nu putea fi avută în vedere de părți la data perfectării contractului de cesiune de drepturi litigioase nr. 1198/09.07.2004.

Se arată că o asemenea obligație a fost asumată în mod expres de către vânzători care "au garantat cumpărătorului existența dreptului cedat, așa cum rezultă din actele de proprietate predate cumpărătorului, la data semnării contractului". Din actele de proprietate rezultă că vânzătorii dețin dreptul de proprietate asupra construcției din Constanța, str. x, ceea ce justifica o soluție de restituire în natură a acesteia în dosar nr. x/2004.

Se mai susține că, în mod eronat, instanța de apel a reținut că "obiectul contractului nr. x/2004 este dreptul litigios ce face obiectul dosarului nr. x/2004 iar nu imobilul revendicat prin notificarea nr. x/2001"; că întreaga situație litigioasă a fost generată de notificarea nr. x/2001, iar fără această notificare nu era posibilă existența dosarului nr. x/2004 actual 1190/36/2007*.

Obligația de garanție a existenței dreptului care face obiectul tranzacției, susține recurentul, este o obligație generică în materia contractului de vânzare-cumpărare ceea ce înseamnă că nu poate fi reținută teza instanței că ea nu ar exista în cazul perfectării unui contract de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase. Orice contract de vânzare-cumpărare își produce efectele prin transmiterea bunului și plata prețului, dar aceasta nu înseamnă că vânzătorul nu garantează cumpărătorul pentru evicțiune în legătură cu bunul care a făcut obiectul vânzării.

Or, arată recurentul, chiar în contractul nr. x/09.07.2004 se menționează că "prețul vânzării este de 500.000 USD din care s-au plătit 440.000 USD la data încheierii actului, iar restul de 60.000 USD se vor plăti la intrarea în posesie efectivă a imobilului".

Prin urmare, susține recurentul, chiar din această clauză a plății diferenței de preț la data intrării în posesia imobilului rezultă că ceea ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase nr. 1198/2004 a fost dreptul de proprietate asupra construcției raportat la un lucru individual determinat, respectiv o construcție a cărei restituire în natură nu s-a mai obținut de către cumpărătorii de drepturi litigioase nu din cauza soartei procesului, care a fost avută în vedere de către părți la data semnării contractului, ci din motive independente de instanța de judecată sau conduita părților, respectiv din cauza intrării în vigoare a unei legi, la nouă ani de la data încheierii contractului.

În condițiile în care prin sentința civilă nr. 4573/10.12.2013 s-a dispus acordarea de măsuri compensatorii sub forma de puncte în conformitate cu dispozițiile art. 24 alin. (2), (3) și 4 Legea nr. 165/2014, arată recurentul, a fost afectată însăși existența dreptului de proprietate al vânzătorilor asupra construcției, ceea ce înseamnă că nu s-a respectat obligația de a garanta existența acestui drept de proprietate asupra construcției. Or, existența acestui drept de proprietate asupra construcției a fost negată de instanța de judecată ca urmare a aplicării art. 1 alin. (3) Legea nr. 165/2013.

Se arată că, apariția unui act normativ, în speță Legea nr. 165/2013, a determinat neîndeplinirea obligației de garanție asumată de către vânzători, că imposibilitatea restituirii în natură a devenit clară după pronunțarea hotărârii primei instanțe în dosar nr. x/2007, motiv pentru care a înțeles să se prevaleze de obligația de garanție asumată de către vânzătorii drepturilor litigioase.

Din perspectiva celor expuse, se arată că sunt îndeplinite condițiile rezoluțiunii pentru nerespectarea obligației de garanție asumată prin contractul din 2004, deoarece nu s-a realizat obiectul acestui contract respectiv obținerea construcției din Constanța, str. x.

O altă critică adusă hotărârii instanței de apel vizează că nu s-a arătat care este dispoziția legală concretă din Legea nr. 10/2001, sau Legea nr. 165/2013 care a fost încălcată prin încheierea acordului de rezoluțiune din 14 martie 2014, că în lipsa unei dispoziții legale care să interzică respectivul act juridic, reiese că acesta nu are o cauză ilicită și nu putea fi anulat de instanță.

Se mai arată că, nu există niciun text de lege care să interzică rezoluțiunea unui contract de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase având ca obiect drepturile născute în temeiul Legii nr. 10/2001, atât judiciară cât și convențională, iar acest aspect este menționat în pag. 11 din decizia instanței de apel.

Se învederează că, reclamanta nici în cererea de chemare în judecată și nici în față instanței nu a fost în măsură să indice textul de lege ce interzice o asemenea manifestare de voință a părților, în sensul opririi rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase. De asemenea, niciuna dintre instanțele de fond nu au determinat care a fost dispoziția legală încălcată de părțile semnatare ale Acordului de rezoluțiune perfectat la data de 14.03.2014.

În acest sens, se susține că instanța de apel a reținut în mod greșit că "prin Acordul de rezoluțiune nu s-a urmărit decât eludarea interdicției prevăzute de art. 1 alin. (1) Legea nr. 165/2013 care împiedică restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv cesionarilor de drepturi privind măsurile reparatorii", că potrivit art. 1 alin. (3) Legea nr. 165/2013 în situația în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăți, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) și (4)".

Textul de lege invocat instituie doar faptul că nu se pot acorda decât măsuri reparatorii în echivalent pentru cumpărătorii de drepturi născute din legile de restituire a proprietății, adică acordarea de puncte în compensare. Legiuitorul a limitat în această manieră natură reparației pe care o pot obține conform Legii nr. 165/2013 cumpărătorii de drepturi litigioase. În niciun caz, textul de lege invocat nu conține o interzicere de încheiere a anumitor acte juridice, ci numai o restrângere a măsurilor reparatorii de care pot beneficia cumpărătorii de drepturi litigioase.

Se arată că, dacă legiuitorul ar fi avut în vedere o asemenea interdicție, de încheiere a anumitor acte juridice, ea ar fi trebuit să fie prevăzută în mod expres și distinct în conținutul Legii nr. 165/2013 printr-un articol care să interzică clar rezoluțiunea unor asemenea acte juridice de tranzacționare de drepturi litigioase.

Mai mult, susține recurentul, ar fi fost imposibil pentru legiuitor să interzică rezoluțiunea unui act juridic - indiferent de natura acestuia în situația în care una dintre părțile litigante nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale asumate prin actul respectiv. Legea poate interzice doar perfectarea anumitor acte juridice, iar nu rezoluțiunea acestora.

Or, susține recurentul, contractulde vânzare-cumpărare de drepturi litigioase nr. 1198/09.07.2004 a fost încheiat sub imperiul C. civ. de la 1864, ceea ce înseamnă că și acordul de rezoluțiune a acestui act intervenit la data de 14.03.2014 este guvernat tot de prevederile C. civ. de la 1864 (art. 1020). Legea nr. 165/2013 nici măcar nu ar fi putut să intervină în ceea ce privește un act juridic încheiat anterior intrării în vigoare a acesteia, deoarece potrivit art. 6 Legea nr. 287/2009-N. C. civ. "legea civilă nu are putere retroactivă".Prin urmare, o lege adoptată în anul 2013 nu poate să interzică de plano rezoluțiunea unui act juridic civil încheiat în anul 2004.

În acest sens, se arată că în considerentele sentinței civile nr. 1256/16.07.2010 se stipulează că "nu se poate reține că vânzarea de drepturi litigioase a avut un obiect ilicit, deoarece nu există o dispoziție în Legea nr. 10/2001 sau într-un alt act normativ special, care să interzică în mod expres înstrăinarea, de persoanele îndreptățite în sensul acestei legi, a drepturilor litigioase ce derivă din atacarea în instanța a deciziei/dispoziției unității deținătoare". În considerentele deciziei nr. 143/14.03.2011, curtea de apel reține că "dacă legiuitorul a restrâns, prin textele art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, sfera persoanelor care puteau pretinde restituirea în natură sau masurile reparatorii, la cel deposedat abuziv și la moștenitorii legali sau succesorali ai acestuia, nu a stabilit și o interdicție în privința încheierii ulterioare a unui contract de vânzare a drepturilor litigioase de către aceste persoane în favoarea unor terți".

Se mai susține că, pentru aceleași considerente rezoluțiunea contractului de vânzare de drepturi litigioase nu are nici aceasta un obiect sau o cauză ilicită, ci doar reflectă voința părților contractante de rezoluțiune a actului inițial, ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor de către una dintre părțile contractante.

Astfel, se arată că nu există nicio normă juridică prevăzută de Legea nr. 10/2001 care să deroge de la dreptul comun, respectiv 1391-1392 C. civ., și să interzică vânzarea de drepturi litigioase izvorâte din acest act normativ; că nu există nicio normă juridică în raport de care să fie considerate inaplicabile dispozițiile art. 1020 C. civ. 1864 în temeiul cărora a fost încheiat acordul de rezoluțiune a contractului de cesiune de drepturi litigioase nr. 1198/09.07.2004; că nu există niciun fel de interdicție expresă în Legea nr. 10/2001 și nici în Legea nr. 165/2013 care să nu permită realizarea unui asemenea transfer de calitate procesuală într-o cauză având ca obiect pretenții izvorâte din aceste acte normative.

Prin urmare, susține recurentul, în condițiile în care Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 165/2013 nu instituie o asemenea reglementare specială, se aplică și cu privire la acest contract dispozițiile dreptului comun. Din moment ce vânzătorii s-au angajat să transmită un anumit bun, dar această transmitere nu a mai avut loc, este evident că a intervenit culpa acestora și că această neîndeplinire a obligației asumate atrage rezoluțiunea contractului inițial. Astfel că nu era necesar să existe un asemenea pact comisoriu de gradul IV pentru ca părțile să poată proceda la rezoluțiunea contractului nr. x/2004 prin acordul încheiat la data de 14.03.2014.

Se arată că, atunci când ambele părți hotărăsc rezoluțiunea contractului nu mai poate fi reținută incidența art. 1021 C. civ. 1864, astfel cum în mod greșit a considerat instanța de apel, ci incidența principiului de drept ce reglementează efectele contractului în materie civila "mutus consensus, mutus dissensus" ce derivă din prevederea art. 969 C. civ. potrivit cu care "ele se pot revoca prin consimțământul mutual..". Faptul că motivul revocării l-a constituit neîndeplinirea obligației de către una dintre părțile contractante, nu înlătură aplicabilitatea art. 969 alin. (2) C. civ.

Se susține că, în mod eronat instanța de apel a reținut că "nu sunt îndeplinite condițiile rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2004, în primul rând inserarea unui pact comisoriu de gradul II sau mai puternic". În situația în care ambele părți contractante convin rezoluțiunea contractului, aceasta se realizează prin acordul de voință al acestora, astfel cum a fost de altfel și încheierea contractului, fără să fie necesar ca părțile să fi stabilit posibilitatea unei asemenea rezoluțiuni în contractul inițial. Pactele comisorii își produc efectele juridice numai în situația în care, fiind consemnate în contractul resolvit, una din părți solicită rezoluțiunea contractului pentru neîndeplinirea obligațiilor de către cealaltă parte, iar aceasta din urma nu își dă acordul pentru rezoluțiunea contractului.

O asemenea răspundere juridică, arată recurentul, putea fi reclamată și printr-o acțiune în instanță de rezoluțiune a unui contract de cesiune de drepturi litigioase, dar în condițiile în care cealaltă parte a agreat această modalitate de încetare a contractului nr. x/2004 este legală înțelegerea părților de rezoluțiune a unui asemenea contract.

Acordul de rezoluțiune încheiat la data de 14.03.2014, susține recurentul, a avut ca finalitate tocmai evitarea unui asemenea litigiu ulterior între vânzători și cumpărători, în condițiile în care vânzătorii au înțeles că nu s-a mai realizat dreptul a cărui existența au garantat-o.

Calitatea de notificator a familiei M. a fost cedată la momentul perfectării contractului de vânzare de drepturi litigioase și a revenit acestora în momentul semnării acordului de rezoluțiune din 14.03.2014. Cum acordul de rezoluțiune din data de 14.03.2014 respectă dispozițiile art. 1020 C. civ. 1864. instanța de apel a pronunțat o soluție cu încălcarea legii în condițiile în care părțile au încheiat un contract de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, riscul contractului fiind preluat de cumpărător, în sensul că nu va putea imputa vânzătorilor eventuala soluție nefavorabilă din dosarul nr. x/2004 actualmente 1190/36/2007, aspect reținut de instanța de apel în considerentele deciziei nr. 95/23.05.2018.

Se mai susține că, instanța de apel nu a avut în vedere motivarea din considerentele sentinței civile nr. 4573/0.12.2014 care nu a respins cererea de restituire în natură a construcției ce a făcut obiectul contractului de vânzare de drepturi litigioase pentru aspecte legate de situația de fapt dedusă judecății cunoscută de părți la momentul încheierii contractului de cesiune de drepturi litigioase, ci prin prisma aplicării în cauză a dispozițiilor Legii nr. 165/2013.

Se arată că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, 09.07.2004, părțile nu puteau prevedea faptul că peste 10 ani legiuitorul va modifica în mod radical dispozițiile Legii nr. 10/2001 care stătea la baza dreptului litigios cesionat și, că restituirea în natură a construcției, adică exact obiectul contractului, va deveni imposibilă ca urmare a unei prevederi legale exprese.

În considerentele Deciziei nr. 95/23.05.2018 - pag. 13 se reține că "esența unui contract aleatoriu este aceea că înstreinatorul nu poate garanta întinderea dreptului cedat pentru că astfel existența și întinderea prestației la care s-a obligat nu ar mai fi incertă, nu ar mai depinde de hazard, astfel încât contractul ar fi unul comutativ - art. 947 alin. (1) vechiul C. civ.

Se învederează că, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase și la stabilirea unui preț de 500.000 USD, din care a și achitat la data perfectării actului suma de 440.000 USD s-au avut în vedere șansele de câștig ale procesului bazate pe dispozițiile legale în vigoare la acea dată, care îl îndreptățeau la restituirea în natură a construcției din Constanta, str. x, în raport de acele șanse evaluate la momentul anului 2004 plătind prețul cesiunii dreptului litigios ce viza construcția.

Or, susține recurentul, instanța de apel a apreciat în mod eronat că "încercând să eludeze interdicția de a primi bunul în materialitatea lui pentru care s-a emis notificarea, după ce a fost pronunțată soluția de respingere a solicitării cesionarului de obligare la restituirea în natură, cesionarul a urmărit desființarea contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase într-o manieră care, aparent, să lipsească de orice efecte vânzarea produsă".

Se mai arată că, apariția Legii nr. 165/2013 a înlăturat chiar dreptul care a făcut obiectul contractului de cesiune de drepturi litigioase nr. 1198/2004, astfel că vânzătorii și-au încălcat obligația asumata prin contract.

Cauza acordului de rezoluțiune încheiat la data de 14.03.2014, constă în neîndeplinirea de către vânzători a obligației de garantare a existenței dreptului de proprietate asupra construcției din Constanța, str. x, astfel că instanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. C. civ. 1864.

Se învederează că, în condițiile în care dreptul de proprietate asupra construcției nu mai poate fi dobândit a fost încălcată obligația de garantare a acestui drept asumată de vânzătorii M. la încheierea contractului nr. x/2004 și a justificat rezoluțiunea acestuia. Indiferent de motivul care a afectat existența dreptului de proprietate asupra bunurilor care au făcut obiectul unor asemenea contracte de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, acesta a fost grav vătămat, astfel că vânzătorii răspund pentru evicțiunea suferită de către cumpărătorii unor asemenea drepturi.

Se susține că, este adevărat că dispozițiile art. 1 alin. (3) și art. 4 Legea nr. 165/2013 au constituit motivul rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, dar acordul de rezoluțiune nu s-a încheiat pentru eludarea acestor dispoziții legale, astfel cum în mod greșit au considerat instanțele de fond, ci tocmai în considerarea faptului că aceste dispoziții au afectat însăși existența dreptului de proprietate ce a făcut obiectul cesiunii, făcând astfel imposibilă valorificarea acestuia de către vânzători, adică realizarea obiectul contractului nr. x/09.07.2004. Vânzătorii de drepturi litigioase nu puteau să își asume câștigarea procesului, dar ei au garantat existența dreptului lor de proprietate asupra construcției și transmiterea lui în calitate de cumpărători de drepturi litigioase.

Se arată că, instanța de apel a apreciat în mod greșit că "pârâtul N. a urmărit exclusiv redobândirea de către moștenitorii M. a calității de notificanți pentru ca acestora să nu le poată fi opusă o interdicție de restituire a imobilului în natură".

În primul rând, arată recurentul, instanța se contrazice deoarece anterior reținuse că pârâții M. nu ar recapăta calitatea de notificatori la momentul rezoluțiunii, dar apoi se susține că acesta a fost mobilul care a determinat perfectarea acestui acord. În al doilea rând, susține recurentul, a urmărit restituirea avansului achitat de 440.000 USD pentru un bun imobil;- construcția din Constanța, str. x.

Or, instanța de apel reține în mod eronat că "cedenții M. nu au intervenit direct în dosarul nr. x/2007, ci prin recurenții N. care au solicitat să se constate că a intervenit o transmisiune a calității procesuale active în cauză și că "succesorii au dobândit calitatea de recurenți-reclamanți".

Se mai învederează că, din punct de vedere procedural, familia M. nu putea interveni direct în proces în faza recursului, în dosar nr. x/2007 *, astfel cum se pretinde în considerentele deciziei nr. 95/23.05.2018, nefiind legală formularea unei cereri de intervenție principală direct în recurs.

În atare situație, singura soluție procedurală corectă, în raport de dispozițiile art. 35-37 C. proc. civ.. a fost aceea de a se invoca transmiterea calității procesuale active către noii dobânditori ai dreptului dedus judecații în dosar nr. x/2007, ca urmare a rezoluțiunii contractului nr. x/2004. Faptul că în acest acord de rezoluțiune nu s-a stipulat restituirea prețului la momentul perfectării lui, nu afectează valabilitatea acestuia, deoarece părțile pot conveni în orice act juridic civil, un termen de executare a obligațiilor asumate prin acesta.

"Nerestituirea avansului", susține recurentul, la data perfectării acordului, la care se face referire de către instanța de apel în pag. 18, nu înseamnă că nu există posibilitatea legală de a obține ulterior acest lucru, atât pe cale amiabilă, cât și prin intermediul instanței de judecată, tocmai în temeiul acestui acord. Atât timp cât legea permite rezoluțiunea convențională a unui act juridic bilateral rezultă că acesta nu poate reprezenta un motiv de cauză ilicită, astfel cum în mod greșit a reținut instanța de apel.

Se mai susține că, instanța de apel a apreciat, în mod tendențios, că s-a inserat în mod inutil un paragraf în Acord conform căruia "urmare a achitării sumelor datorate de vânzători, părțile nu vor mai avea pretenții de nicio natură", cu motivarea că "dacă s-a stabilit un termen pentru restituirea avansului nu mai era necesară o altă confirmare a lipsei unor pretenții viitoare, desigur dacă vânzătorii nu ar fi restituit avansul în termenul stabilit, poate cesionarul ar fi acceptat în schimb imobilul ce l-ar fi primit notificatorii în natură".

În aceeași idee, se învederează că instanța de apel invocă în mod greșit faptul că părțile nu au așteptat finalizarea procesului în care dreptul era litigios, deși abia la momentul când acesta ar fi fost închis definitiv, dacă exista, ar fi devenit operabilă o garanție a înstreinatorilor.

Pentru argumentele dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, trimiterea cauzei instanței de apel pentru rejudecare și respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 4 septembrie 2018, fiind repartizat spre soluționare completului de filtru CF x.

Prin rezoluția din data de 25 septembrie 2018 s-a dispus comunicarea recursului intimatei-reclamante și intimaților-pârâți, cu mențiunea că au obligația de a depune întâmpinare în termen de 30 de zile de la comunicare. La dosar nu au fost depuse întîmpinări în termenul prevăzut delege.

La data de 4 ianuarie 2019 a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, dispunându-se comunicarea acestuia părților.

Prin încheierea din data de 4 aprilie 2019 a fost admis în principiu recursul, stabilindu-se termen la data de 30 mai 2019 cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate de către recurentul-pârât, Înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat, pentru considerentele ce succed:

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, indicat ca motiv de recurs, Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în cauză, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză.

Or, examinarea criticilor din cererea de recurs raportat la obiectul dedus judecății, la succesiunea litigiilor ce au avut ca obiect situația juridică a imobilului situat în Constanța str. x, finalizate prin hotărâri definitive, respectiv sentința civileă nr. 4573/10 dec. 2013 aTribunalului Constanța prin care s-a reținut atât calitatea societății A. de deținătoare a imobilului situat în Constanța str. x cât și calitatea cedenților B. și O. de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii constând în compensarea prin puncte conform art. 24 alin. (2), (3) li 4 din Legea nr. 165/2013 pentru construcția situată în Constanța str. x, nu relevă că instanța de apel ar fi încălcat sau aplicat greșit vreo normă de drept material în soluționarea acțiunii în condițiile în care obiectul dedus vizează constatarea nulitatății absolute a actului juridic intitulat "Acord de rezoluțiune", autentificat sub nr. x/14.03.2014 de B.N.P. I., pe temeiul fraudei la lege, a existenței unei cauze ilicite, în condițiile în care acest act a fost încheiat după pronunțarea hotărârii enunțate.

Cum prin sentința civilă nr. 4573/10 dec 2013 Tribunalul Constanța a constatat calitatea societății A. de deținătoare a imobilului situat în Constanța str. x, precum și în condițiile în care obiectul dedus judecății nu vizează dezlegarea titlului cu care societatea reclamantă deține imobilul, ci existența sau nu a unui folos practic în urma înlăturării Acordului de reziliere în condițiile în care prin hotărârea sus enunțată a fost obligată societatea la propunerea de acordare a măsurilor reparatorii pentru B. și O. constând în compensarea prin puncte conform art. 24 alin. (2), (3) și 4 din Legea nr. 165/2013 pentru imobilul sus arătat, Înalta Curte reține că sunt nefondate criticile recurentului legate de excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, de încălcarea dispozițiilor art. 33 C. proc. civ. și ale art. 22 alin. (2) teza a doua C. proc. civ. coroborate cu dispozițiile art. art. 10 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, în ceea ce privește critica legată de greșita soluționare a excepției lipsei calității procesual active a reclamantei, Înalta Curte constată că interesul reclamantei S.C. A. Constanța, în constatarea nulității absolute a Acordului de rezoluțiune, se raportează la obligația acesteia de a soluționa notificarea nr. x/08.11.2001 cu a cărei rezolvare societatea în calitate de unitate deținătoare a fost învestită, în condițiile în care procedura inițiată de moștenitorii M. în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost continuată de concesionarii B. și O..

Or, unitatea deținătoare are interesul în constatarea nulității absolute a actului juridic intitulat "Acord de rezoluțiune" dat fiind faptul că de acesta depinde stabilirea calității celor ce se pretind persoane îndreptățite, cu atât mai mult cu cât prin sentința civilă nr. 4573/10 dec. 2013 a Tribunalului Constanța reclamanta a fost obligată la propunerea de măsuri reparatorii către concesionari constând în compensarea prin puncte conform art. 24 alin. (2), (3) și 4 din Legea nr. 165/2013 pentru construcția situată în Constanța str. x.

Cum propunerea de măsuri reparatorii către concesionari constând în compensarea prin puncte conform art. 24 alin. (2), (3) și 4 din Legea nr. 165/2013 pentru construcția situată în Constanța str. x a fost stabilită în sarcina reclamantei prin hotărârea enunțată, Înalta Curte reține că într-adevăr interesul invocării nulității absolute a Acordului de rezoluțiune trebuie raportat la constatarea posibilității aplicării dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 potrivit cărora " În situația în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietății, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) și (4".

Or, unitatea deținătoare are interes în constatarea nulității absolute a actului juridic intitulat "Acord de rezoluțiune" în condițiile în care, așa cum deja s-a arătat, de acesta depinde stabilirea calității celor ce se pretind persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Constanța str. x.

Din această perspectivă, precum și a obiectului dedus judecății ce vizează constatarea nulității absolute pe ilicitatea/falsitatea cauzei Acordului de rezoluțiune, Înalta Curte reține că potrivit art. 1237 C. civ. cauza este ilicită când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative, că frauda la lege constă în utilizarea principiului libertății contractuale, statuat în anumite limite de art. 1169 C. civ., în vederea eludării aplicării altor dispoziții legale imperative.

Or, în condițiile în care raportul juridic dintre S.C. A. și cesionarii B. și O., în ceea ce privește imobilul obiect al Acordului de rezoluțiune a fost deja analizat în litigiul finalizat prin sentința civilă nr. 4573/10 dec. 2013 a Tribunalului Constanța (în care recurentul de azi s-a prevalat de contractul de vânzare de drepturi litigioase), Înalta Curte reține că Acordul de rezoluțiune reprezintă mijlocul pentru eludarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, care prevăd imperativ și expres că " În situația în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietății, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea