ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1043/2019

HOTĂRÂRE

29.05.2019

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1043/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20 noiembrie 2015 pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă, sub nr. x/2015, reclamanții Județul Constanța prin președinte, Consiliul Județean Constanța și Președintele Consiliului Județean Constanța au solicitat, în contradictoriu cu pârâta A., obligarea acesteia la restituirea sumei de 500.000 de RON plătite de reclamanți în temeiul HCJ Constanța nr. 54/12.03.2013, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanții au arătat că, în urma controlului de audit financiar efectuat de auditori externi din cadrul Camerei de Conturi a Județului Constanța, în perioada 05.05.2014 - 27.06.2014, asupra contului anual de execuție la UAT Județul Constanța, pentru anul 2013, s-a constatat efectuarea de plăți nelegale la categoria de operațiuni Transferuri către unități ale administrației publice din cadrul cap. 67.02 alin. (51).01.01 - Transferuri curente/Transferuri către instituții publice, în sensul că în anul 2013 din bugetul Consiliului Județean Constanța au fost finanțate cheltuieli cu activitățile sportive, în sumă de 10.452.685 RON.

Prin Sentința nr. 1533 din 10 iunie 2016 Tribunalul Constanța a admis excepția de nelegalitate a HCJ Constanța nr. 54/12.03.2013; a admis acțiunea; a obligat pârâta să restituie reclamanților suma de 500.000 RON, plătită în temeiul HCJ Constanța nr. 54/12.03.2013; a obligat pârâta la plata de dobânzi și majorări de întârziere aplicabile la suma de 500.000 RON, calculate pentru perioada de când s-a efectuat plata și până la data restituirii acesteia; a obligat pârâta la plata, către reclamanți, a sumei de 1.500 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 2/C din 15 ianuarie 2018 Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei A. împotriva sentinței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, comunicat intimaților reclamanți, conform rezoluției din 03.04.2018, cu mențiunea de a depune întâmpinare în termen de 30 de zile, dispunându-se totodată, întocmirea raportului prevăzut de art. 493 C. proc. civ., după efectuarea formalităților de comunicare menționate în art. XV din Legea nr. 2/2013.

Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare, prin care au arătat că hotărârea recurată este temeinică și legală, reținând în mod corect toate circumstanțele de drept și de fapt ale cauzei.

Prin încheierea de ședință din 17.10.2018 a fost suspendată judecata recursului în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la soluționarea dosarului nr. x/2018 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în vederea tranșării chestiunii admisibilității căii de atac.

Dosarul nr. x/2018 a fost soluționat prin Decizia nr. 2/14.01.2019, astfel încât prin rezoluția din 17.01.2019 s-a dispus repunerea pe rol a cauzei și întocmirea unei completări la raportul de admisibilitate, cu analiza celorlalte condiții prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ.

S-a constatat că recursul este admisibil, criticile sunt încadrabile în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., prin încheierea din 3 aprilie 2019 dispunându-se admiterea în principiu a recursului și dezbaterea în ședință publică a acestuia.

Potrivit memoriului de recurs al pârâtei, s-a susținut caracterul nelegal al soluției cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru următoarele argumente:

- Hotărârea este rezultatul unei eronate interpretări a dispozițiilor legale aplicabile, instanța de apel reținând că odată cu admiterea excepției de nelegalitate a HCJ Constanța nr. 54/12.03.2013, s-ar confirma caracterul nedatorat al plății efectuate în baza unui act administrativ individual.

Contrar celor reținute în considerentele deciziei din apel, pentru analiza temeiniciei pretențiilor reclamanților trebuie avut în vedere, sub un prim aspect, contextul în care a fost adoptată HCJ nr. 54/12.03.2013.

Astfel, hotărârea menționată a avut la bază punctele de vedere ale tuturor compartimentelor de specialitate ale autorității publice locale și a primit avizul de legalitate al secretarului unității administrativ-teritoriale.

Astfel fiind, soluția de admitere a pretențiilor deduse judecății echivalează cu sancționarea pârâtei pentru punerea în executare a unui act administrativ la adoptarea căruia nu a avut calitatea de parte nici posibilitatea de a-l contesta.

De aceea, pârâta nu poate fi sancționată, prin obligarea la restituirea sumei de 500.000 RON, pentru conduita manifestată de către autoritatea publică cu ocazia adoptării hotărârii.

De altfel, potrivit art. 163 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, entitatea audiată are posibilitatea de a adopta o serie de măsuri în vederea recuperării prejudiciului - printre care răspunderea civilă a funcționarului care a contribuit la producerea prejudiciului - așa încât este nelegal și abuziv demersul reclamanților de a opta pentru recuperarea prejudiciului de la pârâtă.

S-a arătat că această critică a pârâtei este susținută, o dată în plus, de împrejurarea că recurenta nu a participat la adoptarea HCJ și nici la controlul efectuat de Curtea de Conturi și că entitatea audiată trebuie să acorde prioritate măsurilor de recuperare a prejudiciului prin prisma răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie. Altminteri, recuperarea prejudiciului de la pârâtă ar avea consecințe negative inclusiv în ce privește eventuala antrenare a răspunderii civile sau penale împotriva persoanelor care sunt răspunzătoare, în mod direct, de producerea prejudiciului.

Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

- Susținând nelegalitatea deciziei din apel, recurenta-pârâtă pretinde că admiterea excepției de nelegalitate a HCJ n-ar fi suficientă pentru a confirma caracterul nedatorat al plății efectuate în baza acesteia deoarece, pe de o parte, trebuie avute în vedere circumstanțele în care a fost adoptată respectiva hotărâre (având exprimate punctele de vedere ale tuturor compartimentelor de specialitate, inclusiv avizul de legalitate al secretarului unității administrativ-teritoriale) și pe de altă parte, că alta ar fi trebuit să fie modalitatea prioritară de recuperare a sumelor, prin sancționarea funcționarului responsabil direct de cauzarea prejudiciului.

Aceste argumente nu susțin nelegalitatea soluției și nu combat argumentele instanței de apel în legătură cu identificarea, în persoana pârâtei, a unei cauze de restituire a prestației primite, raportat la dispozițiile art. 1635 alin. (1) C. civ., art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și la faptul că Hotărârii nr. 54/12.03.2013 i s-a constatat caracterul nelegal.

Astfel, pârâta nu a contestat, pe calea apelului declarat, soluția dată de prima instanță asupra excepției de nelegalitate a HCJ nr. 54/2013, potrivit căreia ceea ce s-a nesocotit, atrăgând lipsa de efecte a actului administrativ, au fost condițiile prevăzute de Legea nr. 350/2005, referitoare la regimul finanțărilor nerambursabile din fondurile publice alocate activităților nonprofit de interes general, inclusiv cu caracter sportiv.

S-a reținut că nu a existat o transparență în finanțare și nici o cofinanțare din partea beneficiarului, nu a existat o selecție publică de proiecte, o alocare prealabilă în bugetul anual al autorității finanțatoare, n-a existat un program anual pentru astfel de finanțări și nici un raport cu privire la contractele încheiate.

Or, exercitând apelul, pârâta nu a contestat neîndeplinirea acestor cerințe legale de natură a afecta actul în baza căruia se făcuse finanțarea, ci doar a arătat că autoritatea publică locală avea dreptul, potrivit autonomiei sale, să aibă inițiative în toate domeniile (inclusiv cel sportiv) și să susțină, prin alocații, competițiile sportive iar pârâta, la rândul său, avea dreptul să primească în bugetul său venituri de la organele administrației publice locale.

Mai mult, pârâta consideră o dată în plus, că dreptul de a primi finanțarea s-a născut în baza HCJ nr. 54/2013 și că aceasta este de natură să înlăture aplicabilitatea dispozițiilor art. 1635 C. civ.

În acest context, instanța de apel avea de analizat consecințele juridice ale constatării nelegalității unui act administrativ cu caracter individual asupra prestațiilor efectuate în baza respectivului act.

Pornind de la regimul juridic al admiterii excepției de nelegalitate, asimilabil cu cel al constatării nulității unui act juridic (lipsirea de efecte juridice cu caracter retroactiv, ex tunc), instanța a reținut în mod corect lipsa de cauză juridică (de temei) a prestației și astfel, obligația de restituire în sarcina pârâtei, beneficiarul acesteia.

În acest sens sunt dispozițiile art. 1635 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "restituirea prestațiilor are loc ori de câte ori cineva este ținut, în virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desființat ulterior cu efect retroactiv.

Reiterarea în recurs a faptului că organul administrației publice locale avea competența să emită hotărâre prin care să finanțeze domeniul sportiv și totodată, existența avizelor formale ale diferitelor compartimente de specialitate la momentul emiterii actului, demonstrează încă o dată că pârâta (la fel ca în apel) nu deduce judecății critici care să combată aspectele de nelegalitate care au condus la admiterea excepției.

Ceea ce s-a reproșat actului administrativ, ducând la concluzia nelegalității acestuia, așa cum s-a arătat anterior, a fost nerespectarea procedurii de transparență în finanțare prevăzute de Legea nr. 350/2005, iar nu lipsa capacității vreuneia dintre părți de a face finanțări iar a celeilalte de a le primi, nici inexistența condițiilor formale (referitoare la avize ale diferitelor compartimente de specialitate).

Astfel fiind, coroborarea dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 referitoare la consecințele admiterii excepției de nelegalitate a actului administrativ (act care reprezentase temei al plății) cu cele ale art. 1635 alin. (1) C. civ., nu puteau conduce decât la concluzia lipsei de cauză a prestației efectuate în baza actului nelegal și deci, a subzistenței obligației de restituire.

- Împrejurarea că pârâta datorează restituirea sumei primite în condițiile menționate anterior nu reprezintă, cum sugerează aceasta, o sancționare pe teren delictual, căci plata nedatorată - fundament al obligației ce îi incumbă - este fapt licit, așa cum rezultă din dispozițiile art. 1341 și urm. C. civ., iar nu un fapt ilicit.

În același timp însă, orice plată presupune o datorie (conform art. 1470 C. civ.) iar dacă datoria pentru stingerea căreia se face plata nu există, cel care a plătit în asemenea condiții (fără a datora) are drept la restituire.

Aceasta înseamnă că din faptul plății nedatorate se naște un raport obligațional pe temeiul căruia cel care a plătit dobândește un drept de creanță, adică dreptul de a cere restituirea prestației executate fără a fi datorată.

Nici aspectul invocat - al existenței și a altor modalități de recuperare a sumelor, respectiv, prin îndreptarea demersului, în mod prioritar, împotriva funcționarului nediligent - nu este unul care să demonstreze nelegalitatea soluției.

Ceea ce a avut instanța de analizat, raportat la cadrul procesual fixat prin cererea de chemare în judecată, a fost dacă subzistă elementele plății nedatorate, iar nu posibilitatea pentru creditor de a valorifica alte căi pentru recuperarea creanței (facultate care este oricum la aprecierea sa iar nu a debitorului).

Pentru toate considerentele arătate, criticile deduse judecății au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.