ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1582/2012

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 221 din 22 iulie

2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru

cauze cu minori și de familie, s-a dispus, între altele, în temeiul

dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen.

achitarea inculpatului B.D. sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 208 -

209 alin. (3) lit. a) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 323 C.

pen.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut, în esență, că în perioada 2001 - 2003

conductele prin care partea civilă SC P. SA transporta produse petroliere au

fost supuse unor acțiuni de sustragere de cantități semnificative de produse

petroliere, grupurile infracționale constituite în scopul arătat, de sustragere

a produselor petroliere, beneficiind și de sprijinul unor agenți de poliție și

jandarmi care, în schimbul "protecției" oferite, primeau sume de bani

și diferite cantități de benzină.

Inculpatul B.D. a

fost trimis în judecată prin Rechizitoriul nr. 343/P/2003 al PNA, secția de

Combatere a Corupției, actul de inculpare reținând că a făcut parte din grupul

condus de inculpatul I.M., dar și din cel condus de inculpatul G.V.G.,

participând în mod repetat - ca autor - la activitatea infracțională

desfășurată de cele două grupuri menționate.

Din examinarea

probelor administrate (de către instanțele militare inițial sesizate și,

ulterior, de către instanța civilă) respectiv declarațiile inculpaților, ale

martorilor, raportul de expertiză contabilă, completarea acestuia, înscrisuri,

prima instanță a constatat că din procesul-verbal de confruntare și declarația

inculpatului (înscrisuri făcând parte dintr-un dosar privind pe numitul C.D.I.,

trimis în judecată în altă cauză) rezultă că inculpatul cunoștea persoane care

sustrăgeau produse petroliere, aceeași concluzie rezultând și din declarația

inculpatului G.V.

S-a reținut,

totodată, că inculpații G.V., I.M., B.S. și D.I. au dat declarații succesive

recunoscând sustragerea de produse petroliere, indicând locurile și cu

aproximație datele și grupul, dar nemenționând că inculpatul B. ar fi făcut

parte din gruparea lor, sau că ar fi participat alături de ei la atacarea

conductelor de petrol.

De asemenea,

inculpatul P.D. a arătat că l-a cunoscut pe inculpatul B. doar în cursul

procesului, iar inculpatul B.S. a menționat că nu l-a văzut pe inculpatul B.

sustrăgând combustibil din conductă.

Prima instanță a

constatat că nici în rechizitoriu nu se precizează faptele prin care s-a

materializat presupusa activitate infracțională a inculpatului; astfel,

instanța a concluzionat că doar simplul fapt că inculpatul cunoștea, probabil

pe inculpatul G. și alte persoane asemenea acestuia nu poate contura nici

apartenența acestuia la grupările infracționale ale respectivilor inculpați din

care făceau parte alți inculpați din cauză și nici săvârșirea, ca și coautor, a

sustragerii de produse petroliere. S-a mai avut în vedere și declarația

inculpatului B. care a negat săvârșirea faptelor, apreciindu-se că există un

dubiu insurmontabil că inculpatul ar fi comis faptele imputate, despre care

există certitudinea că au fost comise de alți inculpați, astfel că s-a dispus,

în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C.

proc. pen., achitarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute

de art. 323 alin. (1) și (2) și art. 208 - 209 alin. (3) cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. pen.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție - Direcția Națională Anticorupție criticând-o pentru greșita achitare a

inculpatului și greșita încadrare juridică a infracțiunii de furt calificat

(art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen.) în speță fiind

incidente dispozițiile art. 209 alin. (4), iar nu art. 209 alin. (3) lit. a) C.

pen., prejudiciul cauzat depășind valoarea de 200.000 RON. S-a solicitat

admiterea recursului, casarea sentinței atacate, condamnarea inculpatului la

pedeapsa de 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art.

208 - 209 alin. (4) C. pen. și la o pedeapsă orientată spre minim pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzută de art. 323 C. pen., aplicarea pedepsei complementare a

interzicerii dreptului prevăzut de art. 64 lit. a) teza a II-a C. pen. și

admiterea acțiunii civile.

Analizând recursul

prin prisma criticii invocate și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 385

9

alin. (3) și 4 C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat, astfel că

va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

După cum rezultă din

interceptarea coroborată a dispozițiilor art. 62 și 63 C. proc. pen. aflarea

adevărului și lămurirea unei cauze concrete sub toate aspectele presupune cu

obligativitate administrarea de probe; probele nu au valoare prestabilită, iar

aprecierea fiecăreia dintre ele presupune examinarea în ansamblu a tuturor

probelor administrate.

Așadar, rezultă că

soluționarea unei cauze presupune administrarea de probe și aprecierea lor

coroborată, în vederea formării convingerii organului judiciar asupra comiterii

sau nu a unei infracțiuni și asupra existenței, ori a inexistenței vinovăției

unei persoane. De asemenea, instanța, în baza administrării și readministrării

probelor (administrate în cursul urmăririi penale) în condiție de oralitate,

nemijlocire și contradictorialitate valorifică probele legal administrate și

care se coroborează, putând înlătura motivat anumite probe, soluția pronunțată

reflectând fie împrejurarea că probele în sensul vinovăției persoanei trimisă

în judecată au fost apte a răsturna prezumția de nevinovăție, fie că există

dubii cu privire la vinovăția respectivei persoane, găsindu-și, deci, aplicarea

principiul "in dubio pro reo".

Raportând

considerațiile teoretice anterior expuse speței de față se constată că prima

instanță a dat o riguroasă aplicare normelor și principiilor menționate.

Astfel, soluția de

achitare a inculpatului pe temeiul prevăzut de art. 11 pct. 2 lit. a) raportat

la art. 10 lit. c) C. proc. pen. constituie o justă aplicare a principiilor

privind acordarea de relevanță probelor ce se coroborează precum și a adagiului

"in dubio pro reo"; în mod corect prima instanță a reținut că nici

simpla referire în actul de inculpare la împrejurarea că inculpatul B.D. a

făcut parte din anumite grupuri infracționale, după cum nici împrejurarea că

avea cunoștințe între persoanele care sustrăgeau combustibil nu pot constitui

prin ele însele probe apte a conduce fără putință de tăgadă la concluzia că

inculpatul a săvârșit faptele pentru care a fost trimis în judecată, respectiv

furt calificat - având ca obiect produse petroliere - și asociere în vederea

săvârșirii de infracțiuni.

Se constată că, în

condițiile în care inculpații aparținând grupurilor infracționale din care se

pretinde că ar fi făcut parte inculpatul B.D. nu au confirmat că acesta ar fi

fost membru al respectivelor grupări și nici că ar fi sustras produse petroliere,

există dubii cu privire la implicarea sa în activitatea infracțională

(inculpatul la rândul său negând comiterea faptelor). În acest context,

declarația unui martor (socru al inculpatului G.V.) invocată de parchet în

recurs - în sensul că inculpatul ar fi deținut o instalație destinată

sustragerii de combustibil nu are capacitatea de a dovedi săvârșirea de către

inculpatul B.D. a faptelor imputate, deoarece nu se coroborează cu alte probe.

Astfel, instanța de

recurs apreciază că prima instanță a evaluat just probele administrate în cauză

în cursul urmăririi și cercetării judecătorești, oferind o interpretare corectă

principiilor statuate de dispozițiile art. 1 alin. (1) raportat la art. 3 C.

proc. pen., concluzionând riguros exact că dubiile serioase privind implicarea

inculpatului B.D. în activitatea infracțională nu pot decât să profite

acestuia, probele neavând capacitatea de a răsturna prezumția de nevinovăție a

inculpatului, față de care, în consecință, s-a dispus o soluție de achitare

legală, temeinică, corect și complet motivată.

Rezultă, așadar, că

nu pot fi primite criticile invocate în recurs privind greșita încadrare

juridică a uneia dintre infracțiunile reținute în sarcina inculpatului (cea de

furt calificat), probele administrate și care se coroborează demonstrând că

faptele pentru care inculpatul a fost trimis în judecată nu au fost comise de

către acesta.

Pentru considerentele

ce preced, constatându-se legalitatea și temeinicia sentinței recurate,

caracterul netemeinic al motivelor de recurs invocate și inexistența unor

cazuri de casare a căror reținere din oficiu să conducă la desființarea

hotărârii atacate, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție va fi respins, în temeiul

dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., ca nefondat.

Se va constata că

inculpatul este arestat în altă cauză.

Conform dispozițiilor

art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare rămân în sarcina

statului, onorariul translatorului urmând a se suporta din fondul Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva Sentinței penale nr. 211

din 22 iulie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, privind pe

inculpatul B.D.

Constată că

inculpatul este arestat în altă cauză.

Cheltuielile avansate

de stat rămân în sarcina acestuia.

Onorariul translatorului

în cuantum echivalent a 3 ore se suportă din fondul Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 15 mai 2012.

Procesat

de GGC - NN