ÎCCJ, Decizia nr. 148/2019

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 3274 din 27 septembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a dispus următoarele:

A respins, ca neîntemeiată, cererea de repunere în termen formulată de revizuenta A..

A admis excepția tardivității cererii de revizuire formulată de intimata B..

A respins, ca tardivă, cererea de revizuire a Deciziei civile nr. 481 A din 24 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, formulată de revizuenta A.

A respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata B..

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a avut în vedere considerentele arătate în continuare:

Cererea de revizuire este îndreptată împotriva Deciziei civile nr. 481A din 24 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, revizuenta susținând că această hotărâre este potrivnică Deciziei civile nr. 3742 din 1 noiembrie 2000 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, pronunțată în Dosar nr. x/2000.

Conform dispozițiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuirea pentru contrarietate de hotărâri poate fi exercitată în termen de o lună de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri.

În speță, ultima hotărâre dintre cele pretins potrivnice, respectiv Decizia civilă nr. 481A din 24 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a cărei anulare s-a solicitat pe calea revizuirii, este o hotărâre care are caracter definitiv, potrivit dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

În conformitate cu dispozițiile art. 634 alin. (2) C. proc. civ., hotărârile devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunțării.

În raport de data pronunțării hotărârii supusă revizuirii, care este și data rămânerii sale definitive - 24 aprilie 2018, termenul legal pentru exercitarea căii de atac, calculat potrivit regulii prescrise pentru termenele statornicite pe luni de dispozițiile art. 181 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., s-a împlinit la data de 24 mai 2018.

Cererea de revizuire a fost, însă, formulată peste termenul prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv la data de 20 iunie 2018 (data expedierii prin poștă), astfel cum rezultă din plicul aflat la dosar .

Art. 185 alin. (1) C. proc. civ. prevede:

"Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Articolul invocat prevede sancțiunea procedurală a decăderii în cazul nerespectării termenelor prevăzute de lege.

Nu poate fi primită cererea de repunere în termen formulată de revizuentă.

Astfel, art. 186 alin. (1) C. proc. civ. prevede:

"Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate."

În sensul acestor dispoziții legale, "motivele temeinic justificate" trebuie să fie obiective, care nu puteau fi prevăzute și nici depășite de partea care le invocă.

În cauza dedusă judecății, susținerea revizuentei în sensul că motivarea hotărârii împotriva căreia a formulat cererea de revizuire i-a fost comunicată după împlinirea termenului de o lună prevăzut de art. 511 pct. 8 C. proc. civ., nu poate constitui un motiv temeinic justificat, în sensul dispoziției legale enunțate.

Stabilirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești este de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, precum curgerea termenului de la momentul pronunțării, cum este în cazul revizuirii întemeiate pe contrarietate de hotărâri.

În speță, conform dispozițiilor art. 511 pct. 8 cu referire la art. 634 alin. (2) C. proc. civ., hotărârea supusă revizuirii a rămas definitivă la data pronunțării acesteia.

Ca atare, termenul de o lună în care se poate formula cererea de revizuire este socotit, în speță, de la momentul pronunțării hotărârii atacate, indiferent de momentul când partea interesată a luat cunoștință de motivele acestei hotărâri, acest fapt nefiind de natură a încălca sau restrânge vreun drept procesual al părții, întrucât hotărârea atacată prin intermediul revizuirii nu este criticată în raport de materialul dosarului existent la data pronunțării acelei hotărâri, ci numai pe baza unor împrejurări noi, necunoscute de instanța de judecată la data pronunțării. De aceea, formularea și motivarea unei cereri de revizuire nu depind în mod direct de cunoașterea argumentării instanței care a stat la baza pronunțării hotărârii atacate și, pentru aceleași rațiuni, nu îngrădesc dreptul la apărare sau liberul acces la justiție al revizuentului.

Așa fiind, susținerea revizuentei în sensul că nu a putut formula cererea de revizuire întrucât nu a cunoscut motivarea hotărârii atacate contravine intenției legiuitorului și nu poate fi primită.

Având în vedere aceste considerente, a fost dispusă respingerea cererii de repunere în termen, precum și respingerea, ca tardivă, a cererii de revizuire, făcând astfel aplicarea sancțiunii decăderii, prevăzută de art. 185 alin. (1) C. proc. civ. pentru neexercitarea în termen a oricărei căi de atac.

A fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimata B. prin întâmpinarea formulată în cauză, având în vedere că nu s-a făcut dovada acestor cheltuieli.

Împotriva deciziei menționate la pct. 1 a declarat recurs revizuenta A., invocând ca temei dispozițiile art. 513 alin. (6) C. proc. civ.

În esență, recurenta susține că instanța a interpretat eronat dispozițiile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. coroborat cu art. 185 și 186 din același cod, motivat de faptul că se încadrează într-o situație de excepție, care se circumscrie sintagmei legale, prevăzută în art. 185, "în afară de cazul în care legea dispune altfel", dar și sintagmei legale, prevăzută în art. 186, "întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate".

Decizia civilă nr. 481/A din 24 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a ignorat solicitarea recurentei de a da valoare juridică Deciziei nr. 1055/2008, pronunțată de Curtea Constituționala a României, a cărei concluzie a fost aceea că orice altă acțiune de restituire a aceluiași imobil nu se poate face pe un nou temei juridic, întrucât s-ar aduce atingere autorității de lucru judecat, generată în cazul recurentei prin Decizia civilă nr. 3742/2000, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, în Dosarul nr. x/2000.

Autoritatea de lucru judecat, ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017).

De asemenea, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României și, de la data publicării, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Având în vedere puterea obligatorie către toate subiectele de drept, în virtutea Constituției, a deciziilor pronunțate de către Curtea Constituțională a României, norma constituțională identificată prin art. 147 și efectele sale obligatorii, nu pot fi negate ori limitate, prin termene procedurale, cu efect de decădere ori nulitate, prevăzute în acte normative inferioare Constituției, chiar dacă acest act normativ este reprezentat prin C. proc. civ., ca lege organică.

Daca s-ar admite ideea că recurenta-revizuentă nu se găsește într-o situație excepțională, prevăzută de art. 185 C. proc. civ., ori nu ar avea un motiv temeinic justificat, potrivit art. 186 din același cod, s-ar admite punctul de vedere contrar, potrivit căruia art. 147 din Constituția României reprezintă o formă lipsită de conținut, care poate fi negată ori limitată printr-un termen procedural, prevăzut într-un act normativ și având, față de această dispoziție constituțională, un caracter evident discriminatoriu.

Arătând aceasta situație, recurenta invocă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 185 alin. (1) și art. 186 alin. (1) din același cod, în sensul că se impune a se obține din partea Curții Constituționale o decizie de interpretare, pentru a vedea în ce măsură art. 147 din Constituția României își produce puterea obligatorie, către toate subiectele de drept, atât timp cât prin dispozițiile sus-indicate din C. proc. civ., instanțele judecătorești tind să nege ori să limiteze forța obligatorie a deciziilor Curții Constituționale, în cazul de față fiind vorba de Decizia nr. 1055/2008, pronunțată de Curtea Constituțională a României (a se vedea art. 29 din Legea nr. 46/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale).

Pe de altă parte, considerentele unei decizii sunt importante, pentru că în felul acesta se poate observa dacă există similitudine între resorturile interne ale instanței și dispozitivul soluției pronunțate.

Există posibilitatea ca motivarea să fie într-atât de bine justificată încât să nu mai poată fi motivul contestării soluției pronunțate, întrucât există o corelare absolută, între considerente și dispozitiv.

Pe acest aspect, recurenta invocă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor prevăzute în art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. coroborat cu art. 634 alin. (2) din același cod, care arată că această revizuire, într-o astfel de situație, de contrarietate de hotărâri, trebuie depusă în termen de o lună de la momentul pronunțării.

Sintagma "de la momentul pronunțării" reprezintă un alt mod al legiuitorului legii organice de a nega și de a limita forța deciziilor Curții Constituționale, astfel cum este ea prevăzută prin art. 147 din Constituția României, pentru ca nu ni se poate explica situația în care Deciziile Curții Constituționale, obligatorii nu numai în ceea ce privește dispozitivul, dar și considerentele pe care se sprijină acel dispozitiv, poate admite situația în care justițiabilul poate contesta o decizie, fără a cunoaște considerentele, ori fără a exista aceste considerente, prin însăși neanalizarea, ignorarea totală, a motivelor invocate de către partea interesată a contesta, prin revizuire, decizia.

Solicită a se observa că, prin Decizia civilă nr. 481/2018 a Curții de Apel București se reține, pentru prima oară, în considerente (nu aveam cum să afle, prin dispozitiv acest lucru), în persoana recurentei, că avea un interes legitim de a obține cumpărarea apartamentului, în baza cererii făcută conform Legii nr. 112/1995, și că acest interes legitim chiar se putea transforma într-un drept de proprietate.

După cum se observă, situația prezentată chiar se poate circumscrie ipotezei care arată ca întârzierea se datorează unui motiv temeinic justificat (care reiese din considerente, iar nu din dispozitiv).

În concluzie, solicită admiterea recursului și, pe cale de consecință, admiterea revizuirii, în sensul anulării celei din urmă hotărâri, în cazul hotărârilor definitive potrivnice.

Recursul, fiind de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost urmată procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 C. proc. civ.

Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, magistratul-raportor a concluzionat în sensul că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 4 martie 2019, completul de filtru a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Raportul a fost comunicat părților la data de 12 și, respectiv, 13 martie 2019, conform dovezilor de comunicare atașate la dosar.

Recurenta A. a formulat punct de vedere asupra raportului susținând, în esență, admiterea recursului și reluând susținerile din cererea de recurs, inclusiv cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată. Intimata B., prin avocat C., a depus punct de vedere la raport, reluând argumentele din întâmpinarea depusă cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată de recurentă.

Prin încheierea din 13 mai 2019 a fost admis în principiu recursul declarat declarat de A. împotriva Deciziei nr. 3274 din 27 septembrie 2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în Dosarul nr. x/2018 și a fost fixat termen de judecată la data de 13 mai 2019, în ședință publică, pentru soluționarea pe fond a acestui recurs, cu citarea părților.

La termenul de astăzi, Înalta Curte a rămas în pronunțare cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. coroborate cu art. 185 alin. (1), art. 186 alin. (1) și art. 634 alin. (2) C. proc. civ., care va fi soluționată în dosarul asociat creat în acest sens, precum și cu privire la cererea de recurs asupra căreia se va pronunța prin prezenta decizie.

Analizând recursul dedus judecății, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Contrar celor susținute de către autoarea recursului, se constată că dezlegarea dată cererii repunere în termen și cererii de revizuire de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, este conformă dispozițiilor legale incidente.

Referitor la criticile ce vizează respingerea greșită a cererii de repunere în termen, recurenta invocă dispozițiile art. 186 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora, partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

Ipoteza legală presupune că partea însăși, datorită unor motive temeinic justificate, a depășit termenul procedural imperativ.

Astfel, prin motive temeinic justificate, doctrina și jurisprudența arată că înțelege acele împrejurări care, fără a avea gravitatea forței majore, sunt exclusive de culpă, fiind piedici relative, iar nu absolute, precum forța majoră.

Susținerea revizuentei că motivarea hotărârii împotriva căreia a formulat cererea de revizuire i-a fost comunicată după împlinirea termenului de o lună prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fapt ce ar constitui un motiv temeinic justificat, având în vedere și forța obligatorie a Deciziei CCR nr. 1055/2008, nu aparține ipotezei descrise de prevederile art. 186 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, motivele temeinic justificate țin de împrejurări ce aparțin exclusiv părții care le invocă, ca de exemplu, îmbolnăvirea și spitalizarea părții sau închiderea singurului oficiu poștal din localitate, în ultima zi a termenului, de unde rezultă că cererea de repunere în termenul de declarare a cererii de revizuire a fost respinsă, în mod legal, de instanța de revizuire.

Totodată, susținerea recurentei în sensul că s-ar încadra într-o situație de excepție, care se circumscrie sintagmei legale, prevăzută în art. 185, "în afară de cazul în care legea dispune altfel", nu poate fi primită, întrucât, în speță, legea prevede existența unui termen imperativ înăuntrul căruia trebuia exercitat un drept procesual, anume termenul de o lună, prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, neexistând vreo dispoziție legală care să înlăture aplicarea sancțiunii decăderii în acest caz.

De asemenea, susținerea recurentei în sensul că termenul pentru exercitarea revizuirii se calculează de la comunicare, iar nu de la data la care hotărârea a rămas definitivă, întrucât, pentru motivarea revizuirii, îi este necesar să cunoască considerentele hotărârii atacate, nu poate fi primită, având în vedere faptul că dispozițiile procedurale citate prevăd fără echivoc faptul că termenul curge de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Astfel, cererea de revizuire, astfel cum este reglementată de art. 509 și următoarele din C. proc. civ., trebuie să fie formulată în termenul prevăzut de lege pentru exercitarea acestei căi de atac, după distincțiile prevăzute în art. 511 din C. proc. civ.

În sensul celor expuse la pct. 2, recurenta nu contestă aspectele reținute în decizia recurată în sensul că Decizia civilă nr. 481A/2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a cărei anulare s-a solicitat pe calea revizuirii, întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este o hotărâre care are caracter definitiv, potrivit dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., care a fost pronunțată la data de 24 aprilie 2018, iar cererea de revizuire a fost depusă la oficiul poștal la data de 20 iunie 2018.

Criticile recurentei vizează momentul de la care se calculează termenul de o lună prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia "Termenul de revizuire este de o lună și se va socoti [...] în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8, de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri".

În speță, decizia atacată cu revizuire, fiind o hotărâre dată în apel, într-o cauză ce nu avea deschisă calea de atac a recursului, conform celor arătate mai sus, a devenit definitivă la data pronunțării, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I C. proc. civ.

În circumstanțele expuse, prin decizia ce formează obiectul recursului în mod corect s-a reținut că cererea de revizuire a fost formulată cu nerespectarea termenului prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (e.g. Cauza Ashingdane c. Regatului Unit, Cauza Golder c. Regatului Unit), s-a decis în mod constant, că statele dispun de o marjă de apreciere care cuprinde și reglementarea regimului căilor de atac, esențial fiind ca accesul la un tribunal și dreptul la un proces echitabil să nu fie afectate în substanța lor.

Deoarece cererea de revizuire în speță a fost formulată la data de 20 iunie 2018 și având în vedere natura imperativă a termenului prevăzut de legea procesuală pentru exercitarea unui drept, reiese că, în mod legal, în raport cu dispozițiile art. 185 alin. (1) teza 1 din C. proc. civ., instanța de revizuire a sancționat nerespectarea acestuia cu decăderea.

La pronunțarea prezentei hotărâri, Înalta Curte are în vedere, mutatis mutandis, considerentele Curții Constituționale referitoare la constituționalitatea dispozițiilor procedurale din reglementarea anterioară, care, similar art. 511 din C. proc. civ. din 2010, prevedeau că, în anumite situații, termenul de revizuire se calculează de la data pronunțării hotărârii atacate:

- "[...] prin reglementările cuprinse în [...] C. proc. civ., referitoare la data de la care începe să curgă termenul de revizuire, legiuitorul nu a înțeles să stabilească un tratament discriminatoriu, ci un regim legal diferit, impus de existența unor situații procesuale diferite. În aceste condiții, părților interesate nu li se încalcă accesul liber la justiție, atâta vreme cât pot sesiza instanțele judecătorești în termenul legal cu cererea de revizuire. Referitor la susținerea autoarei excepției potrivit căreia, dat fiind că hotărârea judecătorească nu i-a fost comunicată, nu a putut exercita, în termenul legal, calea de atac a revizuirii, Curtea reține că stabilirea unor momente diferite de la care începe să curgă termenul de revizuire, în considerarea unor situații diferite, nu contravine prevederilor art. 24 din Constituție, referitoare la dreptul la apărare. [...] obligația părților de a-și exercita drepturile procesuale în cadrul termenelor stabilite de lege reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil și într-un termen rezonabil, potrivit prevederilor art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, instituirea unor termene procesuale servind unei mai bune administrări a justiției, precum și necesității aplicării și respectării drepturilor și garanțiilor procesuale ale părților" (Decizia nr. 235/2003; Decizia nr. 1404/2008; Decizia nr. 4/2016, pct. 14);

- "[...] legiuitorul nu a înțeles să stabilească un tratament discriminatoriu, ci un regim legal diferit, impus de existența unor situații procesuale diferite, în aceste condiții, părților interesate nu li se încalcă accesul liber la justiție, atâta vreme cât pot sesiza instanțele judecătorești în termenul legal cu cererea de revizuire. De asemenea, Curtea a reținut că formularea și motivarea unei cereri de revizuire nu depind în mod direct de cunoașterea argumentării instanței care a stat la baza pronunțării hotărârii atacate" (Decizia nr. 4/2016, pct. 13).

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Deciziei nr. 3274 din 27 septembrie 2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în Dosarul nr. x/2018.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 iunie 2019.

Procesat de GGC - LM