ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 980/2021

Ședința publică din data de 11 mai 2021

asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin decizia nr. 2591 din 8 decembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins excepția nulității recursului; a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.A. Roman împotriva deciziei civile nr. 330 din data de 5 august 2020 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 24 martie 2021, sub numărul x/2021, contestatoarea S.C. A. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei civile nr. 2591/08.12.2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2011.

În motivarea contestației în anulare astfel exercitate, contestatoarea a susținut că, prin hotărârea atacată, instanța a omis să se pronunțe asupra motivului de recurs expus la pct. II.A.1 și A.2. din recurs (subsumate incidenței art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), motive prin care se invoca faptul că instanța de apel și-a încălcat obligația de a afla adevărul, prevăzută de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. 1865, precum și obligația impusă prin art. 315 C. proc. civ., ignorând prima decizie de casare din 2013 care stabilise că problema de drept de clarificat este de a stabili dacă există diferențe între instalația utilizată în intervalul relevant și cea care forma obiectul Brevetului.

Concretizând, precizează contestatoarea că instanța nu s-a pronunțat asupra motivului de recurs referitor la faptul că chestiunea esențială ce trebuia dezlegată era existența/inexistența unor diferențe între instalații; existența acestor diferențe ar fi condus la respingerea pretențiilor intimaților

Se mai face precizarea că, prin prima decizie de casare din anul 2013, s-a impus clarificarea chestiunii utilizării sau neutilizării, de către societatea contestatoare, a instalației care formează obiectul brevetului, întrucât doar urmare a utilizării acestei instalații (iar nu a uneia diferite sau doar a unor componente ale acesteia) ar putea fi justificate pretențiile intimaților.

Acest motiv de recurs invocat avea un caracter autonom în raport de celelalte motive fundamentate pe prevederile art. 304 pct. 7 și 9 din C. proc. civ. iar acceptarea de către instanță a acestuia conducea la admiterea căii de atac.

Deși la pag. 24 - 27 din decizia contestată a fost aparent analizat motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., opinează contestatoarea că, în realitate, nu există nici măcar o simpla referire la prima decizie de casare din 2013.

Întreaga analiză a instanței de recurs s-a axat pe cea de-a doua decizie de casare - din anul 2016 -, și toate considerentele referitoare la interpretarea diferențelor între instalația brevetată și cea utilizată de contestatoare în perioada relevantă se subsumează analizei celui de-al treilea motiv de recurs (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), efectuată la pag. 29- 31. Concret, instanța de recurs a reținut că "[...] pentru a se putea considera că recurenta-pârâtă nu utilizează invenția astfel cum a fost brevetată nu era suficient să se constate că au intervenit anumite modificări constructive, deoarece, potrivit teoriei echivalențelor, invenția este protejată în esența sa, iar pentru aceasta se iau în considerare elementele echivalente celor specificate în revendicări", "astfel, numai dacă elementul sau caracteristica înlocuite sau modificate conduc ta schimbarea sensului acțiunii invenției sau a scopului esențial al acesteia ori dacă modificarea operată determină o altă funcție sau un rezultat diferit de cel preconizat prin invenție, având aptitudinea de a reprezenta un pas inventiv nou față de stadiul tehnicii, teoria echivalentelor nu se verifica".

Astfel, se susține că din conținutul hotărârii atacate rezultă că instanța nu a cercetat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., deși l-a perceput ca pe un motiv distinct (așa cum reiese din practicaua hotărârii).

În continuare, contestatoarea evocă extrase din literatura de specialitate reprezentând comentarii referitoare la omisiunea de a cerceta un motiv de recurs, ca și motiv al contestației în anulare.

Față de cele de mai sus, afirmă contestatoarea că situația de față intră sub incidența art. 318 alin. (1) teza ultimă C. proc. civ.

Subsecvent admiterii contestației în anulare, solicită a se dispune admiterea recursului pentru argumentele care se regăsesc în cadrul motivului de recurs fundamentat pe prevederile art. 304 pct. 5 din C. proc. civ.

Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea, ca nefondată, a contestației în anulare formulată de A. împotriva deciziei civile nr. 2591/8.12.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2011.

Se susține, în esență, că însăși contestatoarea a arătat că a fost analizat acel motiv de recurs, însă a considerat că doar formal, întrucât nu ar fi clarificat dacă există diferențe între instalația utilizată în intervalul relevant și cea care forma obiectul brevetului.

În susținerea intimaților, instanța de apel a dezlegat problema tehnică a folosirii invenției, constatând că apelanta-pârâtă a folosit o singură instalație, respectiv cea ai cărei autori sunt, cesionată pârâtei și brevetată de aceasta, în considerente analizând incidența în cauză a dispozițiilor art. 32 alin. (6) din Legea nr. 64/1991 și reținând, pe baza probatoriului administrat, că sunt aplicabile în speță.

În decizia contestată a fost analizată această situație și s-a reținut că "Înalta Curte constată că recurenta este în eroare cu privire la faptul că împrejurarea esențială ce trebuie dezlegată era existenta/inexistenta unor diferențe între instalații - obiectul brevetului și cea utilizată în cadrul societății".

Împrejurarea că în decizia contestată se face referire la a doua decizie de casare, nr. 1079/17.05.2016, nu înseamnă ignorarea primei decizii de casare, ci abordarea în contextul în care s-au pronunțat trei decizii de casare cu trimitere spre rejudecare, din care prima și a doua conțin îndrumări, în cea de-a doua fiind analizată întreaga situație anterioară, de fapt și de drept, pe baza căreia s-au stabilit îndrumările care trebuiau aduse la îndeplinire de instanța de apel, respectiv i-a configurat elementele de analizat și rezolvat sub sancțiunea anulării hotărârii.

Examinând contestația în anulare în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de prevederile art. 318 teza a 2-a raportat la art. 129 alin. ultim din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară care permite invalidarea (anularea) unei hotărâri judecătorești irevocabile în acele cazuri cărora legiuitorul le-a stabilit în mod explicit aptitudinea de a constitui motive pentru retractarea unui asemenea act jurisdicțional.

Fiind vorba despre o cale de atac a cărei finalitate constă în anularea unei hotărâri judecătorești ce se bucură de autoritate de lucru judecat - autoritate din care derivă prezumția de adevăr și incontestabilitate - se cere, de principiu, ca situațiile pe care părțile contestatoare le invocă spre a justifica admiterea unui atare demers judiciar să se încadreze în mod riguros in motivele de anulare reglementate prin art. 317-318 din C. proc. civ. adoptat în anul 1865, anume: când procedura de citare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii; când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică referitoare la competență; când dezlegarea dată este rezultatul unor greșeli materiale; când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.

În speță, contestatoarea S.C. A., a invocat ultimul dintre motivele de contestație anterior enunțate, afirmând că, prin decizia contestată, instanța de recurs a omis să analizeze primul dintre motivele de recurs (cel expus la pct. II. Subpunctele A.1. și A.2.), prin care invoca împrejurarea că instanța de apel ar fi încălcat obligația de a afla adevărul - conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ. - dar și exigențele stabilite prin art. 315 din C. proc. civ. prin aceea că ar fi ignorat prima decizie de casare (pronunțată în anul 2013) care stabilise că problema de drept de clarificat era: dacă există diferențe între instalația utilizată în intervalul relevant și cea care forma obiectul Brevetului.

Prealabil verificării relative la critica astfel formulată de contestatoare în privința judecății realizate de instanța de recurs, Înalta Curte notează că art. 318 teza a II-a din C. proc. civ. adoptat în anul 1865 are următorul conținut:

"Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".

Astfel cum se poate observa, potrivit tezei a II-a a normei procedurale enunțate - care constituie temeiul juridic invocat în prezenta contestație în anulare - pentru a fi admisă calea de atac extraordinară este necesar a se stabili că omisiunea de a se fi analizat un motiv de recurs să se fi produs "din greșeală".

Astfel, este evidentă intenția legiuitorului de a deschide calea de atac extraordinară numai în cazul în care se evidențiază o omisiune (de analiză) care este rezultat al unei greșeli, semnificația atașării acestei cerințe suplimentare fiind aceea că omisiunea avută în vedere de legiuitor trebuie înțeleasă ca uitare ori neglijare a unui motiv de recurs, iar nu ca o consecință a neanalizării argumentelor ce le cuprinde determinată de aprecierea instanței de recurs că ele nu corespund în mod riguros cadrului procesual.

Cu alte cuvinte, nu poate fi circumscrisă acestui motiv de contestație în anulare ipoteza în care instanța de recurs ar stabili că un motiv de recurs se impune a fi analizat în coordonate mai largi decât cele evocate de partea recurentă, sau în coordonatele unui alt motiv reglementat de lege decât cel pe care recurentul l-a invocat.

În fundamentarea acestei din urmă concluzii funcționează și principiul legalității, principiu ce impune ca judecarea cererilor ce se adresează instanțelor judecătorești - de orice grad - să se realizeze conform prevederilor legale.

În același sens sunt și prevederile art. 129 alin. (5) din C. proc. civ., normă prin care se impune instanței obligația de stăruință pentru aflarea adevărului "pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii".

De asemenea, susțin concluzia menționată și principiile de rang constituțional privind respectarea dreptului la apărare și egalitatea în fața legii a tuturor subiecților de drept, principii în temeiul cărora instanțele judecătorești sunt ținute să procedeze la evaluarea și a apărărilor pe care partea pârâtă/intimată le opune pretențiilor și susținerilor formulate prin actul de sesizare (indiferent dacă este vorba de o cerere de chemare în judecată sau de o cerere prin care se exercită o cale de atac).

În fine, relevante în acest sens sunt și dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție, care prevede:

"Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege."

Principiul disponibilității, care permite părților să stabilească limitele învestirii instanței - în conformitate cu prevederile art. 129 alin. (6) din C. proc. civ. - trebuie aplicat în directă și necesară legătură cu principiile anterior menționate, pentru că dreptul titularului unei cereri de a declanșa o procedura judiciară în cadrul căreia să i se analizeze respectiva cerere nu este unul absolut, ci este supus ansamblului rigorilor legale care interesează procedura de judecată.

Prin urmare, principiul disponibilității nu poate constitui, pentru o instanță de recurs, un obstacol în demersul de a soluționa calea de atac cu care a fost învestită prin prisma situației procesuale ce se degajă din ansamblul actelor și lucrărilor dosarului în care a fost exercitat recursul, și nici nu poate împiedica aplicarea reglementărilor legale care sunt atrase de situația pe care instanța a stabilit-o în urma acestei analize, chiar în condițiile în care actul de sesizare (cererea de recurs) ar conține o descriere deosebită a situației procesuale și a temeiului juridic.

Verificând decizia contestată în speță, prin prisma acestor cerințe de principiu ce sunt, generic, specifice procedurii de soluționare a litigiilor judiciare, sunt de reținut următoarele:

În cererea de recurs ce a fost soluționată prin decizia civilă nr. 2591/08.12.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, contestatoarea a formulat primul motiv de recurs - fundamentat pe prevederile art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. - prin care a invocat următoarele argumente:

La subpunctul A.1. (cu titulatura "încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. prin nesocotirea dispozițiilor deciziei de casare"):

i)că prin prima decizie de casare (pronunțată în anul 2013) a fost validată apărarea A. în sensul că nu ar fi folosit obiectul Brevetului astfel încât reclamanții nu ar fi îndreptățiți la plata vreunei sume de bani, și totodată s-au dat dezlegări în sensul că este necesar a se stabili dacă Societatea a folosit obiectul brevetului (iar nu părți din acesta sau o instalație diferită) și că este necesar a se efectua o expertiză de specialitate pentru a se stabili dacă instalația de călire a țevilor, la care se referă brevetul de invenție, a mai fost utilizată la cuptorul CV4 în perioada 2004-2010 și dacă instalația de călire a țevilor utilizată în perioada 2008-2010 este diferită de instalația protejată de brevetul de invenție;

ii) că expertiza efectuată de dl. expert B. a determinat că, în perioada 2008-2010, instalația, în forma brevetată de societate nu a fost utilizată de către A., existând diferențe esențiale între cele două soluții tehnice (instalații);

iii) că instanța de apel avea obligația de a analiza această probă, în rejudecare, raportat la indicațiile date prin decizia de casare; că este complet nerelevantă situația componentelor instalației brevetate pentru că aceasta era diferită de instalația folosită, iar existența per se a diferențelor trebuia să fie singurul element de impact, potrivit deciziei de casare pronunțate în primul ciclu procesual.

La subpunctul A.2. (cu titlul "Încălcarea obligației prevăzute de art. 129 alin. (5) C. proc. civ..de aflare a adevărului, prin omisiunea de a verifica problema centrală dedusă judecății") s-a susținut că principiul aflării adevărului impune instanței să stabilească în mod corect și complet situația dedusă judecății, iar argumentele expuse la subpunctul A.1. se aplică mutatis mutandis.

Din verificarea considerentelor deciziei contestate, se constată că analiza realizată de instanța de recurs a debutat cu evaluarea chiar a acestui prim motiv de recurs, fiind făcută și precizarea că, în esență, el se referă la nerespectarea deciziei de casare (pg. 27).

În continuarea respectivelor considerente, se regăsește aprecierea instanței de recurs în sensul că "Având în vedere ciclurile procesuale care s-au derulat în cauză, astfel cum rezultă din expozeul deciziei de față, precum și din considerentele deciziei recurate, se impune precizarea că, din perspectiva acestei critici, relevantă este decizia de casare nr. 1079/17.05.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, întrucât ultima decizie de casare (nr. 1108/4.06.2019) a privit exclusiv motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 1 din C. proc. civ., anume că apelul a fost judecat de către un complet din compunerea căruia a făcut parte un judecător incompatibil (…)".

Totodată, s-a reținut că "în această nouă etapă procesuală, finalizată prin pronunțarea deciziei recurate, după aplicarea celor stabilite prin decizia de casare nr. 1108/4.06.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție referitoare la compunerea completului, instanța de apel, în rejudecare, era ținută de respectarea și aplicarea celor stabilite prin decizia anterioară de casare - decizia nr. 1079/17.05.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă".

Acest conținut al considerentelor evocate ilustrează faptul că instanța de recurs a făcut propria evaluare în privința cadrului procesual util pentru a se stabili dacă hotărârea recurată era sau nu conformă dezlegărilor anterior date printr-una dintre deciziile de casare - cea invocată prin motivul de recurs -, iar în urma acestei evaluări a concluzionat în sensul că este necesar a fi avut în vedere întreg parcursul procesual al litigiului, respectiv că trebuie avute în vedere toate dezlegările care au fost date prin cele trei decizii de casare ce au fost anterior pronunțate, în speță.

Subsecvent statuării în acest mod relativ la contextul procesual adecvat spre a se verifica gradul de conformare a instanței de prim control judiciar (cea care a pronunțat decizia ce forma obiect al recursului) față de exigențele art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. și de respectarea îndatoririi de a afla adevărul (aceasta din urmă fiind argumentată de recurentă tot prin prisma pretinsei neconformări față de prima decizie de casare), instanța de recurs a reținut că, prin decizia nr. 1079/17.05.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit necesitatea de a se analiza - în rejudecare - și "punctul de vedere al expertului parte al reclamanților ce conținea criticile însușite de reclamanți, referitoare la modalitatea de efectuare a expertizei, prin raportare la unele concepte ale Legii 64/1991 și regulamentul de punere în aplicare a Legii 64/1991, referitoare la întinderea protecției revendicărilor din brevet, cu privire specială asupra teoriei echivalențelor".

Totodată, s-a reținut că expertiza în discuție "era destinată verificării apărării esențiale a pârâtei în prezenta cauză, anume neutilizarea instalației brevetate, apărare nouă în litigiul de față (…)".

Ulterior, instanța de recurs a expus propriile argumente avute în vedere spre a aprecia asupra respectării cerinței legale impuse prin art. 315 alin. (1) din C. proc. civ., anume că:

"În acest context, Înalta Curte constată că instanța de apel, în rejudecare, a identificat în mod corect limitele casării, precum și dezlegările obligatorii ce i se impuneau în nesoluționarea cauzei, corespunzătoare reluării judecății".

"…recurenta indică în mod corect că apărarea sa cu privire la neutilizarea invenției brevetate constituia împrejurarea de fapt neclarificată în ciclurile procesuale anterioare (cu corecta aplicarea a dispozițiilor legale și cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale stabilite de lege în favoarea părților în procesul civil), având în vedere că prin decizia de casare 1079/17.05.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a sancționat respingerea de către instanța de apel a obiecțiunilor reclamanților pentru un motiv care nu a fost respectat, anume, nu s-a procedat, la momentul soluționării apelului, și la evaluarea punctului de vedere al expertului-parte al reclamanților, însușit de aceștia pentru formularea obiecțiunilor, încălcându-se în acest fel drepturile procesuale ale acestora.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată că recurenta este în eroare cu privire la faptul că împrejurarea esențială ce trebuia dezlegată era existența/inexistența unor diferențe între instalații - obiectul brevetului și cea utilizată în cadrul societății -, întrucât această susținere este una incompletă, pentru că simpla existență a unor diferențe între cele două instalații nu reprezintă același lucru cu noțiunea de instalații diferite, deoarece utilizarea unei instalații cu anumite modificări constructive, circumscrise însă aceluiași scop urmărit prin invenție, în sensul obținerii aceluiași rezultat tehnic, de natură a constitui elemente echivalente celor protejate prin brevet, nu înseamnă că invenția nu a fost utilizată de către societate.

În aceste condiții, astfel cum corect a reținut instanța de apel, prin decizia de casare nu s-a stabilit cu valoare de dezlegare obligatorie necesitatea efectuării unei noi expertize fie în specialitatea utilaj tehnologic, fie în specialitatea proprietate industrială, ci obligația ca, în rejudecare, să se verifice și susținerile reclamanților exprimate în cuprinsul obiecțiunilor formulate la expertiza B. și prin care aceștia reclamau faptul că expertul nu a luat în considerare susținerile lor referitoare la întinderea protecției revendicărilor din brevet și verificarea teoriei echivalențelor, în raport de prevederile art. 32 alin. (6) din Legea nr. 64/1991 și Regula 64 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 64/1991.

Ca atare, instanța de apel avea obligația să procedeze ea însăși la verificarea susținerilor reclamanților referitoare la teoria echivalențelor, pornind de la constatările cu caracter tehnic ale expertului, dar realizând încadrarea împrejurărilor de fapt în dispozițiile legale corespunzătoare."

În acest punct al analizei este necesar a fi precizat că motivul de recurs reglementat prin art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. are în vedere situația în care "instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2)".

Considerentele anterior citate din decizia contestată relevă cu puterea evidenței faptul că a avut loc o efectivă analiză în privința argumentelor pe care partea le-a circumscris motivului de recurs astfel cum este reglementat prin art. 305 pct. 5 din C. proc. civ., anume a viciilor procedurale ce erau semnalate referitor la pretinsa neconformare a instanței de rejudecare a apelului față de dezlegarea (decurgând din prima decizie de casare) potrivit căreia era necesar a se administra o expertiză de specialitate spre a se stabili justețea apărării potrivit căreia contestatoarea pârâtă a utilizat o instalație diferită de cea care formează obiectul brevetului pe care reclamanții și-au fundamentat pretențiile bănești. Chiar dacă instanța de recurs nu a enunțat numărul primei decizii de casare (anume 5467/26.11.2013), este în afara oricărui dubiu faptul că a avut în vedere problema dezlegată prin această din urmă hotărâre câtă vreme s-a preocupat de problematica modului în care a fost evaluată menționata apărare a pârâtei contestatoare și a concluzionat în sensul că situația de fapt stabilită prin ultima decizie din apel a avut ca suport analiza efectivă (și) a expertizei de specialitate.

Împrejurarea că a fost observată/reținută și analiza realizată în privința solicitării reclamanților de a se evalua constatările tehnice conținute de respectiva expertiză prin raportare la teoria echivalențelor, are semnificația analizării motivului de recurs în limite mai largi decât cele care erau propuse de recurent, însă o atare extindere a cadrului de analiză a decurs din aprecierea aceleiași instanțe de recurs în sensul că trebuie să se dea relevanță tuturor deciziilor de casare pronunțate în precedentele cicluri procesuale parcurse precum și din faptul că întâmpinarea depusă în recurs conținea argumentul că instanța de rejudecare a apelului "a analizat probațiunea și s-a supus îndrumărilor instanței de recurs, inclusiv din cea de-a doua decizie de casare, privitor la teoria echivalențelor, în scopul de a afla adevărul".

Prin urmare, nu se poate reține că instanța de recurs ar fi omis din greșeală să analizeze argumentele din cadrul primului motiv de recurs care vizau chestiunea încălcării reglementărilor procedurale care se regăsesc în art. 315 alin. (1) și art. 129 alin. (5) din C. proc. civ., în condițiile în care considerentele expuse relativ la cadrul procesual necesar a constitui reperul respectivei analize relevă aprecierea instanței în sensul că se impune a fi avute în vedere toate deciziile de casare pronunțate în aceeași pricină, iar analiza subsecvent realizată relevă o evaluare a modalității în care instanța de apel (în ultimul ciclu procesual) s-a raportat la respectivele dezlegări. O atare apreciere relevă în mod implicit, dar neechivoc, faptul că instanța de recurs a apreciat ca este incompatibil cu evaluarea relativă la legalitatea deciziei din apel contextul de analiză pe care îl propunea recurenta, anume acela în care s-ar fi ignorat ultimele două decizii de casare și s-ar fi dat eficiență exclusiv celei pronunțate în primul ciclu procesual, în anul 2013.

Pe de altă parte, în condițiile în care prevederile art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. permit a fi analizate exclusiv chestiuni care privesc încălcarea unor forme de procedură, împrejurarea că instanța de recurs nu a analizat în contextul invocatului prim motiv de recurs aspectele privind existența sau inexistența a două instalații diferite (cea care forma obiectul brevetului și cea utilizată de contestatoarea pârâtă), ci a analizat respectivele chestiuni în coordonatele unui alt motiv legal de recurs (cel înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) are neîndoielnic semnificația unei evaluări judiciare relative la coordonatele legale apte a permite un control judiciar care să corespundă limitelor judecării recursului. Prin urmare, nu poate fi reținută nici din această perspectivă existența unei "omisiuni din greșeală" de a se analiza respectivele aspecte.

Înalta Curte notează că excedează motivului de contestație în anulare ce este reglementat prin art. 318 teza a II-a din C. proc. civ. orice verificare relativă la corectitudinea ori la consistența aprecierilor astfel realizate de instanța de recurs, referitor la cadrul procesual necesar ori adecvat pentru evaluarea criticilor de nelegalitate care erau formal subsumate de recurentă motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. Prin urmare, nu se va realiza o atare evaluare în cadrul procesual pendinte.

Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte constată că este lipsită de temei critica contestatoarei în sensul că hotărârea instanței de recurs ar fi viciată, în sensul prevederilor art. 318 teza a 2-a din C. proc. civ., prin aceea că s-ar fi omis a se analiza primul motiv de recurs invocat de contestatoarea recurentă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea S.C. A. împotriva deciziei nr. 2591 din 8 decembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2011.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 mai 2021.