ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4800/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4800/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Tribunalul Hunedoara,

prin Sentința civilă nr. 176/2008 pronunțată în Dosar nr. 4127/97/2007 a dispus

respingerea excepției de prematuritate și a excepției lipsei calității

procesual pasive invocate de pârâta SC H. SA și a constatat inoperantă excepția

prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților în ce privește

folosul de tras pentru perioada anterioară declarării utilității publice.

De asemenea, a admis

în parte acțiunea reclamanților în contradictoriu cu SC H. SA București luând

act că reclamanții au consimțit ca pentru cauza de utilitate publică declarată

prin H.G. nr. 392/2002 privind realizarea amenajării hidroenergetice a râului

Strei, să fie preluate prin expropriere de către pârâtă terenurile în

echivalent arabil, în suprafață de 23.437 mp - arabil, pășune și fânaț - de pe

raza comunei Sântămăria-Orlea, astfel cum au fost identificate și evaluate prin

expertiza judiciară efectuată în cauză.

Pârâta a fost

obligată, pentru Statul Român în calitate de expropriator, să achite

reclamanților, în 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, suma de

644.100 RON reprezentând valoarea terenului și suma de 119.620,5 RON

reprezentând prejudiciul cauza prin lipsa folosului agricol pe perioada 2002 -

2008 inclusiv.

S-a respins în rest

acțiunea. Pârâta a fost obligată la 3.350 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că:

Prin Încheierea din

23 ianuarie 2009, prima instanță a îndreptat din oficiu eroarea materială în ce

privește calea de atac, pe care a calificat-o drept apel.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut că prin H.G. nr. 392/2002 s-a dispus

exproprierea pentru cauză de utilitate publică a unei suprafețe de teren, în

care este inclusă și cea în litigiu, iar prin actul normativ menționat s-a

desemnat ca expropriator, Statul Român prin SC H. SA București.

Prin raportul de

expertiză, întocmit potrivit art. 25 din Legea nr. 33/1994, a fost identificat

terenul aparținând reclamanților, afectat în întregime de apele lacului de

acumulare, iar experții au stabilit o valoare de 8,3 euro/mp și un venit mediu

anual de 8.520 RON/ha producție agricolă.

Față de concluziile

expertizei și dispozițiile Legii nr. 33/1994, instanța de fond a apreciat

admisibilă cererea și a stabilit o valoare de 8,3 euro/mp pentru terenul

expropriat.

În ce privește

perioada pentru care a acordat despăgubiri reprezentând contravaloarea

prejudiciului, instanța a apreciat că aceste despăgubiri se datorează din 2002,

de când a fost adoptată hotărârea de guvern de expropriere.

Prima instanță a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA București,

reținând că a fost desemnată prin H.G. nr. 392/2002 ca reprezentând Statul

Român, în calitate de expropriator.

În ce privește

excepția prematurității acțiunii și a prescripției dreptului la acțiune pentru

folosul de tras pe perioada anterioară actului de declarare oficială a cauzei

de utilitate publică, prima instanță le-a apreciat ca neîntemeiate deoarece

expropriatorul a preluat, fără despăgubiri imobilele aparținând reclamanților

fără ca, în conformitate cu art. 21 din Legea nr. 33/1994, să sesizeze

tribunalul.

În considerentele

încheierii de îndreptare a erorii materiale din 14 ianuarie 2009, prima

instanță a arătat că a omis să se pronunțe prin sentință asupra cererii

formulate împotriva pârâtei SC H. Hațeg și că, deși a stabilit că cheltuielile

de judecată se compun din onorariul expertului și

½

din onorariul

avocatului, dintr-o eroare de calcul a determinat aceste cheltuieli la suma de

3.350 RON, în loc de 15.550 RON, cum este corect și rezultă din chitanțele

aflate la dosar.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel reclamanții și pârâta SC H. SA București Sucursala H.

Hațeg iar prin Decizia civilă nr. 118 din 28 aprilie 2011 a Curții de Apel Alba

Iulia secția civilă (în rejudecare după casare) s-au respins apelurile

declarate în cauză reținându-se următoarele:

Prin Decizia nr.

1666/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a casat Decizia civilă nr.

77/2009 a Curții de Apel Alba Iulia cu trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Astfel în rejudecare,

în limitele deciziei de casare cu privire la aspectele legate de înlăturarea

efectelor prescripției extinctive prin repunerea în termenul de prescripție

(art. 19 din Decretul nr. 167/1958 și art. 13 din Legea nr. 18/1991, instanța

de apel, în respectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. a reținut că

reclamanții nu au probat faptul recunoașterii de către expropriator în anul

1990 a dreptului lor la obținerea unei sume de bani care să reprezinte

contravaloarea beneficiului nerealizat ca urmare a ocupării terenurilor de

lucrările de amenajare hidroenergetică.

Ca atare s-a reținut

că nu sunt relevante sub acest aspect înscrisurile depuse la dosar de

reclamanți și nici documentațiile depuse de pârâte deoarece acestea reflectă

doar demersurile făcute pentru obținerea de despăgubiri reprezentând

contravaloarea terenului ocupat fără a dovedi momentul și faptul unei

recunoașteri a dreptului reclamanților la folos de tras pentru perioada

ulterioară anului 1991, în sensul conținut de textul de lege menționat mai sus.

În lipsa unei

recunoașteri neîndoielnice a dreptului pretins de reclamanți pentru perioada

1990 - 2002, curtea de apel a constatat ca fiind nefondată critica formulată

sub acest aspect de reclamanții apelanți.

Nefondate au fost

apreciate și motivele de apel prin care se susține repunerea în termen conform

art. 13 din Legea nr. 18/1991 și art. 19 din Decretul nr. 167/1958.

Repunerea în termenul

de prescripție reprezintă beneficiul acordat de lege titularului dreptului la

acțiune care din motive temeinice nu a putut formula acțiunea în justiție,

înlăuntrul termenului de prescripție. Aceasta este recunoscută numai în

cazurile și condițiile prevăzute de lege respectiv, pentru cauze temeinic

justificate și care nu sunt imputabile titularului dreptului material la

acțiune.

În speță, așa cum s-a

reținut și de către prima instanță, pârâta a preluat încă din anul 1990 mai

multe suprafețe de teren pe raza localității Sântămăria-Orlea, între care și pe

cele ale reclamanților, care s-au declarat de acord cu transferul proprietăților

imobiliare către pârâtă dar nu au acceptat oferta de expropriere, solicitând un

alt cuantum al despăgubirilor decât cel propus de pârâtă. Aceste rețineri ale

instanței de fond nu au fost contestate de părți, rezultând astfel că nu s-a

contestat de către pârâtă dreptul de proprietate al reclamanților asupra

terenurilor în litigiu și nici nu s-a solicitat de către aceasta a se proba

acest drept de proprietate cu titluri de proprietate sau certificate de

moștenitor.

Ca atare,

împrejurarea că reclamanții nu au obținut titluri de proprietate în temeiul

Legii nr. 18/1991 și nici certificat de moștenitor prin procedura succesorală

notarială, nu a constituit un impediment în stabilirea de către pârâtă a unor

despăgubiri pentru suprafețele expropriate (într-un cuantum neagreat de

reclamanți) și nu putea constitui o piedică nici pentru formularea unor

pretenții sub aspectul folosului de tras solicitat de reclamanți în cauza de

față.

Pentru aceste

considerente, instanța de apel a apreciat că motivele invocate de reclamanți

pentru repunerea în termen nu se circumscriu dispozițiilor art. 19 din Decretul

nr. 167/1958, astfel că instituția repunerii în termen nu operează în cauză.

Art. 13 din Legea nr.

18/1991 se referă la repunerea în termenul de acceptare al moștenitorilor care

nu-și pot dovedi această calitate deoarece terenurile nu s-au găsit în

circuitul civil, aceștia fiind considerați că au acceptat moștenirea prin

cererea pe care o fac Comisiei de fond funciar.

Acest text de lege nu

este incident speței de față care nu are ca obiect reconstituirea dreptului de

proprietate în baza Legii nr. 18/1991 ci obținerea de despăgubiri pentru

terenuri expropriate în temeiul Legii nr. 33/1994. Oricum, textul din Legea nr.

18/1991 vizează repunerea în termenul de acceptare a moștenirii (iar nu în

termenul de prescripție care se discută în speța de față), astfel că nu se

poate face o aplicare a acestuia în cauza de față, așa cum solicită

reclamanții.

Prin decizia de

casare instanța de recurs a reținut ca nefondate toate criticile aduse de

pârâtă sentinței primei instanțe, analizând pe fond toate susținerile acesteia

din recursul promovat. În aceste condiții, având în vedere și dispozițiile art.

315 C. proc. civ., instanța de apel a reținut că nu mai poate proceda la analizarea

pe fond a susținerilor acestei apelante.

În ceea ce privesc

criticile aduse de pârâta apelantă încheierii de îndreptare a erorii materiale,

instanța de apel a apreciat ca fiind nefondate, în contextul în care prima

instanță corect a îndreptat eroarea materială de calcul în privința

cheltuielilor de judecată conform art. 281 C. proc. civ. și a completat

hotărârea pronunțându-se și cu privire la pârâta Sucursala H. Hațeg conform

art. 281

2

C. proc. civ. De asemenea, s-a constatat că în recursul

promovat pârâta nu a adus nicio critică soluției date de instanța de apel prin

decizia casată sub aspectul apelului împotriva încheierii de îndreptare a

erorii materiale.

Instanța de apel a

mai reținut că la termenul de judecată din 24 septembrie 2010, pârâta a depus

la dosarul cauzei o cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor

Publice solicitând ca acesta să fie obligat să o despăgubească pe pârâta cu

sumele cerute de reclamanți în situația în care aceasta va cădea în pretenții.

În motivarea cererii arată, în esență, că SC H. SA București nu are decât un

drept de administrare, nu primește bani de la bugetul public și că, în temeiul

art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, statul trebuie reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice, statul fiind unic beneficiar al investiției.

Prin precizările

aduse la dosarul cauzei la 12 noiembrie 2010, reclamanții au solicitat

respingerea cererii de chemare în garanție.

Instanța de apel a

apreciat că cererea de chemare în garanție este nefondată, nefiind îndeplinite

cerințele art. 60 C. proc. civ. în sensul că pârâta nu are nicio justificare

legală pentru a putea să se îndrepte împotriva Ministerului Finanțelor Publice

cu o cerere de chemare în garanție sau în despăgubire. De asemenea, s-a

constatat că, instanța de fond a stabilit că în speță calitatea de expropriator

o are Statul român prin SC H. SA conform H.G. nr. 392/2002, acesta având

calitate procesual pasivă în cauză și revenindu-i obligația achitării

despăgubirilor în temeiul Legii nr. 33/1994. Sentința primei instanțe nu a fost

criticată de apelanta SC H. SA sub acest aspect prin apelul promovat, aceasta

acceptând că are calitate de reprezentant al Statului român în cauză, astfel că

nu mai poate invoca, pe calea unei cereri de chemare în garanție, faptul că Statul

Român, în astfel de cauze, ar trebui reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs atât reclamanții J.O., J.I., M.O.M. cât și pârâta

SC H. - Sucursala H. Hațeg.

Astfel criticile

aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele

aspecte:

Instanța de apel a

făcut o greșită interpretare și aplicare a legii față de obiectul dedus

judecății, în condițiile nerespectării statuărilor din decizia de casare, față

de limitele casării.

O altă critică

vizează neîncuviințarea unor probe utile și pertinente, deși aceasta a fost una

din dispozițiile instanței de casare.

Se mai susține că

hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei, motiv

pentru care, se susține incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

O altă critică,

vizează faptul că s-a interpretat greșit actul juridic dedus judecății,

denaturând natura acestuia, fiind incidente dispozițiilor art. 304 pct. 8 C.

proc. civ.

În ce privește

critica legată de greșita interpretare și aplicare a legii se susține aplicarea

unor dispoziții ce nu vizează starea de fapt, nefiind incidente astfel nici

dispozițiile art. 1 alin. (1) și (3) din Decretul nr. 167/1958 și nici cele ale

art. 13 alin. (2) din Legea nr. 18/1991.

În aceeași idee se

mai susține de către reclamanți că instanța de apel a făcut o greșită

interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, fiind

ignorată și jurisprudența CEDO (cauza Brumărescu, Porteanu, Faimblat și Viașu).

În drept au fost

invocate astfel dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Recursul pârâtei SC

H. SA București vizează motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4, 7, 8

și 9 C. proc. civ.

În acest sens se

susține depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, instanța interpretând

greșit actul juridic dedus judecății a schimbat natura și înțelesul lămurit al

actului dedus judecății în sensul că a transferat încadrarea juridică din zona

strictă de aplicare a legii speciale a proprietății, respectiv exproprierii

pentru cauză de utilitate publică în cea a dreptului comun, refuzând să rețină

că în materia exproprierii pentru cauză de utilitate publică, instanța nu putea

fi sesizată decât de expropriator, potrivit art. 21 din Legea nr. 33/1994.

Ca atare, se susține

că soluționarea exproprierii trebuia analizată doar ca urmare a aplicării

procedurii prevăzute de Legea nr. 33/1994 în aplicabilitatea art. 21 coroborat

cu art. 18 - 20.

În aceeași idee se

susține că se impunea administrarea unei expertize care să clarifice dacă

terenul a fost liber de sarcini, în condițiile în care în speță ne găsim în

situația ocupării terenului de către apele unui lac de acumulare

hidroenergetică.

Examinând hotărârea

instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate de reclamanți și de

pârâtă, și a dispozițiilor art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9 C. proc. civ., Înalta

Curte reține următoarele:

Față de limitele

casării, de statuările cu caracter obligatoriu ale Deciziei de casare nr.

1666/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel a dat

eficiență dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., arătând totodată motivele de

fapt și de drept ce au condus la adoptarea soluției pronunțate.

Astfel considerentele

hotărârii se circumscriu exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., nefiind

incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Motivarea unei

hotărâri este o chestiune de esență și nu de volum, constând în încadrarea unei

stări de fapt în dispozițiile generale și abstracte ale legii.

Examinarea cauzei în

rejudecare după casare s-a făcut atât în raport de limitele casării cât și în

raport de obiectul dedus judecății, nefiind astfel prezent nici motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., ce vizează situația în care

prin hotărârea recurată instanța a depășit atribuțiile autorității

judecătorești, intrând în cele ale autorității legislative sau executive.

Expertiza efectuată

în cauză a avut în vedere dispozițiile art. 25 și 26 din Legea nr. 33/1994,

concluzionând că terenul din litigiu este afectat în întregime de apele lacului

de acumulare, iar despăgubirile calculate au avut în vedere dispozițiile art.

26 din Legea nr. 33/1994.

Criticile legate de

interpretarea probelor, inclusiv cele legate de administrarea unei alte

expertize, sunt critici de netemeinicie și nu de nelegalitate, motiv pentru

care ele nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 C. proc. civ.

Față de starea de

fapt conturată în cauză și necontestată de părți în mod corect s-a reținut că

pârâta a preluat din 1990 mai multe terenuri pe raza localității

Sântămăria-Orlea, printre care și cele ale reclamanților, care deși au fost de

acord cu transferul proprietății nu au acceptat oferta de expropriere,

solicitând un alt cuantum de despăgubiri decât cel propus de pârâtă.

Din această perspectivă

instanța de apel a examinat cauza prin prisma dispozițiilor Legii nr. 33/1994,

reținând în mod corect că nu sunt incidente dispozițiile art. 13 din Legea nr.

18/1991.

Cum instanța de apel

s-a conformat statuărilor și recomandărilor obligatorii din Decizia de casare

nr. 1666/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, examinând raporturile

juridice dintre părți în limitele casării dar și a obiectului dedus judecății,

nu sunt incidente nici motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ.

Ca atare, față de

cele expuse, criticile recurenților fiind nefondate urmează a se respinge atât

recursul reclamanților cât și al pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanții J.O., J.I., M.O.M. și de pârâta

SC H. - Sucursala H. Hațeg împotriva Deciziei nr. 118 din 28 aprilie 2011 a

Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 25 iunie 2012.

Procesat de GGC - LM