ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2218/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2218/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 75 din 15 iunie 2010
Curtea de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,
a admis cererea de suspendare formulată de reclamantul S.V.M.D., în contradictoriu
cu pârâta Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Bacău și,
în consecință, a suspendat executarea deciziei din 16 noiembrie 2007 până la soluționarea
irevocabilă a acțiunii în anulare; a admis acțiunea, a anulat decizia din 2009 și
în parte decizia din 2007 și a înlăturat răspunderea reclamantului S.V.M.D.; a obligat
pârâta la plata sumei de 25.004 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această
soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:
Câtă vreme printr-o hotărâre
irevocabilă s-a statuat că nu pot răspunde solidar nici persoanele care au participat
sau semnat documentele privind divizarea parțială, prezumția simplă ce decurge din
această împrejurare nu poate fi alta decât aceea că o persoană care nici nu a participat
și nici nu și-a exprimat voința prin vot, nu poate fi ținută a răspunde.
Instanța a reținut că,
deși raportat la sentința civilă nr. 43/2009 nu ne aflăm în prezența autorității
de lucru judecat în accepțiunea art. 1201 C. civ., coroborat cu art. 166 C. proc.
civ., având în vedere că nu este îndeplinită condiția identității părților, totuși
faptul că obiectul și cauza sunt identice, este de natură a aduce în discuție și
reține puterea lucrului judecat.
S-a apreciat de către
instanță faptul că reținându-se în mod irevocabil că divizarea a fost un proces
transparent, proiectul de divizare fiind publicat în M. Of., avizat în principiu
de organul fiscal, executarea silită nefiind împiedicată de operațiunea de desprindere,
rezultă că starea, de insolvabilitate SC E. SA nu a fost provocată prin acte sau
fapte ale reclamantului.
Chiar și în ipoteza reținută
de organul fiscal, în sensul că reclamantul fiind revocat după ce s-a publicat proiectul
de divizare al SC E. SA ar fi avut calitatea de administrator până în martie 2004,
nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 27 C. proc. fisc..
S-a mai reținut în considerentele
hotărârii atacate faptul că răspunderea solidară a fost reglementată prin art. 27
C. proc. fisc. având caracterul unei norme ce sancționează actele și faptele frauduloase
ale persoanelor care își dau concursul la sustragerea bunurilor debitoarei de la
urmărire.
Or, pentru a fi incidente
dispozițiile art. 27 era necesar ca reclamantul să fi înstrăinat, cu rea credință,
sub orice formă bunurile mobile și imobile, ceea ce nu se poate reține în cauză.
Operațiunea prin care organul fiscal a considerat că a avut loc o înstrăinare a
bunurilor SC E. SA o constituie divizarea care a avut loc la data de 31 martie 2004
și al cărei proiect a fost adoptat la 14 noiembrie 2003, iar câtă vreme reclamantul
nu a fost implicat sub nici o formă în procesul de divizare nu există nici un argument
care să determine atragerea răspunderii acestuia. Mai mult, prin sentința civilă
nr. 43/2009 s-a reținut că în realitate nici nu a avut loc o divizare, ci o desprindere,
deoarece societăților rezultate nu li s-a transmis tot patrimoniul.
Instanța a apreciat că
în această operațiune reclamantul nu și-a manifestat voința și nu a întreprins nici
un act, așa încât nici nu se poate aduce în discuție noțiunea de rea credință, în
lipsa unor acte juridice sau fapte ale reclamantului.
Reținând că nu sunt îndeplinite
condițiile prevăzute de art. 27 din O.G. nr. 92/2003, având în vedere și efectele
sentinței civile nr. 43/2009, instanța de fond a constatat nelegalitatea deciziei
din 2007. În acest context, instanța a apreciat cererea de suspendare a efectelor
acestei decizii ca fiind în mod vădit întemeiată, cazul justificat în accepțiunea
art. 2 lit. t) Legea nr. 554/2004 fiind conturat în speță nu numai de o îndoială
asupra legalității, ci chiar de nelegalitatea deciziei, iar având în vedere că deja
s-au emis acte de executare, paguba iminentă definită de art. 2 lit. s) constă tocmai
în împrejurarea determinată de executare.
Prin urmare, în temeiul
art. 15 din Legea nr. 554/2004 a fost admisă cererea de suspendare a deciziei din
2004 (aceasta fiind singura care producea efecte în planul executării), iar în baza
art. 18 instanța a anulat decizia de soluționare a contestației și în parte decizia
din 2007 de atragere a răspunderii reclamantului.
În baza art. 274 C. proc.
civ. a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei hotărâri,
reclamanta Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Bacău
a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, fiind invocate
dispozițiile art. 304
1
C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004
a contenciosului administrativ.
Criticile ce se aduc sentinței
instanței de fond prin motivele de recurs formulate, sunt, în esență, următoarele:
în mod eronat a reținut
prima instanță că în speță operează autoritatea de lucru judecat, nefiind îndeplinite
condițiile impuse de lege și mai mult decât atât, ceea ce intră în puterea lucrului
judecat este dispozitivul și nu considerentele hotărârii;
cât privește calitatea
de administrator a reclamantului la data întocmirii proiectului de divizare, recurenta
precizează că potrivit certificatului ORC, mandatul acestuia expira la 7
decembrie 2003, iar înscrierea de mențiuni este urmare a cererii din 8 martie 2004;
pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă
susține că prin procedura de divizare a societății s-a realizat practic o înstrăinate
cu rea credință a bunurilor acesteia, cele patru societăți rezultate din divizare
preluând doar 12% din datoriile fiscale ale societății-mamă dar în același timp
au primit active mai valoroase.
Arată recurenta-pârâtă
că scopul real al divizării s-a dovedit a fi acela de deposedare de bunuri a SC
E. SA și aducerea ei în stare de faliment, dovadă fiind faptul că la mai puțin de
doi ani de la divizare, societatea a solicitat Tribunalului Bacău deschiderea procedurii
falimentului și lichidarea.
Cât privește acordul pe
care D.G.F.P. Bacău și l-a dat pentru divizarea societății, recurenta-pârâtă precizează
că acesta a fost doar unul de principiu, organul fiscal fiind practic indus în eroare,
deoarece motivele invocate în susținerea divizării, deși plauzibile, au fost doar
aparent cele reale, adevăratul scop fiind înființarea unor societăți noi, dobânditoare
a celor mai valoroase active, în condițiile preluării unei părți nesemnificative
din totalul obligațiilor, precum și falimentarea societății-mamă.
În plus, arată recurenta-pârâtă,
în posesia „reevaluării activelor corporale” ale SC E. SA, care a stat la baza împărțirii
activelor și a datoriilor la bugetul general consolidat al statului, a intrat pentru
prima dată la 2 decembrie 2008, reevaluarea fiind făcută de salariați ai societății
care au stabilit un grad de uzură foarte ridicat pentru bunurile mobile și imobile
preluate de societățile rezultate din divizare și un grad de uzură foarte mic pentru
cele rămase la societatea mamă.
Concluzionează recurenta-pârâtă
că raportul de cauzalitate dintre înstrăinarea cu rea-credință și provocarea insolvabilității
este pe deplin demonstrat întrucât este evident faptul că o societatea împovărată
de datorii imense și deposedată de majoritatea activelor era în imposibilitate să
se redreseze și să-și stingă datoriile.
instanța de fond a
acordat cu mare ușurință cheltuielile de judecată solicitate de reclamant în cuantum
de 25.004 RON din care 25.000 RON onorariu de avocat, recurenta-pârâtă considerându-le
disproporționate în raport de activitatea desfășurată de apărător, fapt pentru care
solicită reducerea acestora în condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ..
Se solicită admiterea
recursului și modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii
ca nefondată.
Intimatul-pârât S.V.M.D.
a depus note scrise, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea
sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.
Analizând recursul formulat
prin prisma criticilor formulate și în raport de probatoriul administrat în cauză
precum și de legislația incidentă, Înalta Curte constată că este fondat în limitele
și potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.
În fapt, prin decizia
din 16 noiembrie 2007 emisă de Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili
Mijlocii s-a dispus angajarea răspunderii solidare cu debitoarea SC E. SA a persoanelor
juridice SC E. SA Bacău, SC B. SA Buhuși și a unui număr de 5 persoane fizice, printre
care și intimatul-reclamant S.V.M.D., pentru obligațiile fiscale de plată în cuantum
de 21.087.798 RON ale debitoarei SC E. SA în temeiul art. 27 alin. (1) lit. b) C.
proc. fisc., considerându-se a fi îndeplinite condițiile acestui text de lege, întrucât
intimatul a avut calitatea de administrator la data divizării, semnând toate actele
necesare divizării și punând în aplicare Hotărârea Adunării Generale a Acționarilor
care a fost prezentată judecătorului delegat pentru publicarea proiectului de divizare
în M. Of., fiind provocată astfel starea de insolvabilitate a SC E. SA prin înstrăinarea
sau ascunderea cu rea credință a bunurilor mobile și imobile proprietatea acesteia.
Contestația formulată
de intimatul-reclamant S.V.M.D. împotriva acestei decizii a fost respinsă prin decizia
din 22 septembrie 2009.
Prima instanță, prin sentința
pronunțată, atacată cu recurs, a admis acțiunea reclamantului S.V.M.D. și a anulat
în parte cele două decizii în ceea ce-l privește pe acesta, reținând în mod corect
că nu sunt îndeplinite condițiile textului de lege - art. 27 C. proc. fisc., întrucât
sus numitul nu a fost implicat sub nicio formă în procesul de divizare, de vreme
ce nu și-a manifestat voința și nu a întreprins niciun act pentru a putea fi adusă
în discuție noțiunea de rea-credință.
Textul art. 27 alin. (1)
lit. b) C. proc. fisc. prevede că răspund solidar „administratorii, asociații, acționarii
și orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare
prin înstrăinarea sau ascunderea cu rea credință, sub orice formă, a bunurilor mobile
și imobile proprietatea acesteia.
În speță, operațiunea
prin care organul fiscal consideră că a avut loc o înstrăinare a bunurilor SC
E. SA o constituie divizarea, care a avut loc la 31 martie 2004 și al cărui proiect
a fost adoptat la 14 noiembrie 2003, practic fiind vorba de o desprindere a unui
număr de 4 noi societăți din societatea mamă, cărora nu li s-a transmis tot patrimoniul.
Or, intimatul-reclamat
a făcut parte din Consiliul de Administrație al SC E. SA Bacău în perioada octombrie
1998 - martie 2003, astfel cum rezultă din adeverința din 14 septembrie 2009 eliberată
de S.I.F. SA Banat Crișana, exercitarea funcției de administrator încetând în luna
martie 2003, iar planul de divizare al SC E. SA Bacău a fost dezbătut și aprobat
în Adunarea Generală Extraordinară din 14 noiembrie 2003, fiind publicat în M. Of.
nr. 3094/2.12.2003.
Totodată, astfel cum corect
a reținut și instanța de fond, proiectul de divizare a fost avizat în principiu
de organul fiscal, avizul fiind dat datorită faptului că toate bunurile societății
transmițătoare erau sechestrate ori ipotecate de organele fiscale, executarea silită
nefiind împiedicată de operațiunea de desprindere.
Recurenta-pârâtă susține
că organul fiscal a fost indus în eroare, procesul de divizare fiind doar formal
unul transparent, în condițiile în care nu i-au fost prezentate bilanțul de divizare
și raportul de evaluare, în realitate fiind evidentă reaua credință și intenția
vădită de a deposeda SC E. SA de cea mai mare parte a activelor în favoarea societăților
nou înființate.
Argumentele prezentate
de recurenta-pârâtă nu pot fi reținute de instanța de control judiciar, chiar și
în condițiile în care avizul dat a fost unul de principiu, deoarece organul fiscal,
în calitate de creditor bugetar trebuia să acționeze cu responsabilitate, el având
posibilitatea de a se opune proiectului de divizare, or acesta nu a formulat opoziție
în condițiile art. 62 din Legea nr. 31/1990, în acest sens fiind dispozițiile
art. 238 din lege.
Trebuie subliniat însă
și faptul că desprinderea/divizarea parțială nu reprezintă voința intimatului-reclamant
ci voința acționarilor societății exprimată în condițiile art. 240 din Legea
nr. 31/1990 în Adunarea Generală Extraordinară din 23 septembrie 2003 și respectiv
14 noiembrie 2003, când s-a dezbătut și aprobat planul de divizare, dezbateri concretizate
în hotărâri ale adunărilor generale ale acționarilor.
Ca urmare, instanța de
fond, în mod just a constatat că nu se poate reține reaua credință a reclamantului
la efectuarea operațiunii de divizare parțială, chiar dacă s-ar admite ipoteza că
a participat la întocmirea proiectului, întrucât acesta din luna martie 2003 nu
a mai participat la ședințele Consiliului de Administrație sau la Adunările Generale
ale Acționarilor la SC E. SA Bacău.
Faptul că revocarea sa
din funcția de administrator a fost înscrisă în Registrul Comerțului cu cererea
de mențiuni din 8 martie 2004, nu are relevanță, câtă vreme, în fapt, exercitarea
acestei atribuții a încetat din luna martie 2003, astfel cum rezultă din Adeverința
din 14 septembrie 2009 eliberată de S.I.F. SA Banat Crișana.
Recurenta-pârâtă, într-un
prim motiv de recurs, a criticat sentința instanței de fond sub aspectul greșitei
rețineri a autorității de lucru judecat, în raport de soluția pronunțată prin sentința
civilă nr. 43 din 16 martie 2009, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Curtea
de Apel Bacău, secția de contencios administrativ și fiscal.
Contrar celor susținute
de recurentă, nu este vorba de autoritate de lucru judecat în sensul prevederilor
art. 1201 C. proc. civ., ci de anumite elemente esențiale ce au fost reținute în
considerentele sentinței și care au intrat în puterea lucrului judecat, aspecte
pe care instanța trebuia să le aibă în vedere la pronunțarea soluției.
Obiectul Dosarului
nr. 733/32/2008 l-a constituit tot decizia din 2007 de angajare a răspunderii solidare,
de această dată contestația fiind formulată de reclamanții V.M., P.N. și SC E.
SA, iar prin sentința nr. 43/2009 instanța a apreciat că nu se poate reține reaua
credință în sarcina președintelui și a unui membru al Consiliului de Administrație
E., nefiind întrunite condițiile art. 27 din O.G. nr. 92/2003.
S-a reținut prin sus menționata
sentință că divizarea SC E. SA Bacău a fost un proces transparent, proiectul de
divizare fiind publicat în M. Of. și avizat în principiu de organul fiscal care
a avut în vedere ca toate bunurile societății transmițătoare erau sechestrate ori
ipotecate de organele fiscale iar executarea silită nu a fost împiedicată de operațiunea
de desprindere.
S-a mai reținut că organul
fiscal, la momentul acordării avizului de principiu, a încunoștințat societatea
despre obligațiile fiscale restante, cu mențiunea ca eventualele diferențe de impozit
vor fi evidențiate ca o anexă la protocolul de divizare în care se va specifica
cine va prelua aceste datorii, tot patrimoniul SC E. SA fiind indisponibilizat de
către D.G.F.P. Bacău, acesta rămânând în continuare la dispoziția organelor de executare,
indiferent cui va reveni după divizare.
Totodată, s-a stabilit
prin sentința nr. 43/2009 a Curții de Apel Bacău, secția de contencios administrativ
și fiscal, că divizarea parțială ce a avut loc nu reprezintă de fapt voința reclamanților
persoane fizice, ci a societății, exprimată în cadrul Adunării Generale a Acționarilor
în ședința extraordinară din 14 noiembrie 2003, fiind adoptată Hotărârea de aprobare
a proiectului de divizare.
Așadar, toate aceste aspecte
stabilite cu putere de lucru judecat, în mod corect au fost avute în vedere de instanță
la pronunțarea sentinței ce face obiectul prezentului recurs, toate aceste elemente
referindu-se la decizia din 16 noiembrie 2007 de atragere a răspunderii solidare
și a intimatului-reclamant alături de celelalte persoane juridice sau fizice.
Astfel cum corect susține
intimatul-reclamant, avându-se în vedere că obiectul celor două litigii îl reprezintă
anularea deciziei din 16 noiembrie 2007 și a deciziei din 22 septembrie 2009 privind
angajarea răspunderii solidare cu debitoarea SC E. SA Bacău, iar cauza juridică
ce stă la baza celor două acțiuni, constă în aplicarea nelegală a dispozițiilor
art. 27 alin. (1) lit. b) C. proc. fisc., în mod corect prima instanță a reținut
că în speță operează excepția puterii de lucru judecat.
Cât privește critica vizând
acordarea cheltuielilor de judecată în sumă de 25.000 RON onorariu avocat, sumă
pe care recurenta-pârâtă o consideră disproporționată în raport de activitatea desfășurată
de apărător, Înalta Curte constată că este întemeiată.
Potrivit art. 274
alin. (3) C. proc. civ., „judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile
avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte
ori se constată că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii
sau munca îndeplinită de avocat”.
În speță, se constată
că într-adevăr, raportat la munca depusă de apărător, speța neavând o complexitate
deosebită, onorariul în sumă de 25.000 RON la care recurenta-pârâtă a fost obligată
este disproporționat, așa încât se impune reducerea acestuia la suma de 10.000 RON.
Pentru considerentele
expuse, recursul declarat de pârâta Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili
Mijlocii Bacău va fi admis în baza art. 312 C. proc. civ., iar sentința modificată
în parte, în sensul reducerii cheltuielilor de judecată la suma de 10.000 RON.
Se va menține restul dispozițiilor
sentinței.
Cât privește cheltuielile
de judecată în sumă de 25.000 RON solicitate în recurs, reprezentând onorariu avocat,
Înalta Curte le va admite parțial, făcând aplicarea aceluiași text de lege -
art. 274 alin. (3) C. proc. civ., considerând că suma de 5.000 RON este proporțională
în raport de munca depusă de apărător.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat
de Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Bacău împotriva
sentinței civile nr. 75 din 15 iunie 2010 a Curții de Apel Bacău, secția comercială,
contencios administrativ și fiscal.
Modifică în parte sentința
atacată, în sensul că reduce cheltuielile de judecată la suma de 10.000 RON.
Menține restul dispozițiilor
sentinței atacate.
Obligă recurenta la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli
de judecată în recurs, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 aprilie
2011.