ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3323/2020

Ședința publică din data de 9 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul acțiunii deduse judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 31.05.2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Culturii și Identității Naționale și Centrul Național al Cinematografiei,

- obligarea pârâtului minister la soluționarea plângerii prealabile înregistrate sub nr. x/29.03.2017

- anularea actului administrativ individual emis de Centrul Național al Cinematografiei nr. 828/01.03.2017 și, pe cale de consecință,

- obligarea pârâtului CNC la semnarea contractului de credit direct pentru producția proiectului cinematografic "Unde este Sofia?" cu cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 3710 din 16 octombrie 2017, Curtea de Apel București respins excepțiile inadmisibilității și tardivității acțiunii, invocate de Ministerul Culturii și Identității Naționale, și a respins acțiunea reclamantei, ca nefondată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva acestei hotărâri, în condițiile art. 483 C. proc. civ., a formulat recurs reclamanta, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii recurte, în ceea ce privește respingerea acțiunii, ca nefondată, și menținerea soluției instanței date asupra excepțiilor inadmisibilității și tardivității și respingerea capetelor 1 și 4 din cerere.

A susținut recurenta-reclamantă că greșeala instanței constă în calificarea termenului de 18 luni, prevăzut de art. 48 alin. (2) din O.G. nr. 39/2005, în vigoare la 03.10.2014, ca fiind un termen de decădere de ordine publică, consecința acestei aprecieri fiind motivul respingerii ca nefondate a acțiunii.

Referitor la acest termen, a apreciat recurenta că, în raport cu art. 2549 C. civ., posibilitatea părților de a mări termenul exclude automat acest termen din categoria termenelor de decădere.

De asemenea, în cazurile în care nu rezultă neîndoielnic din lege că un termen este de decădere, atunci se aplică regulile de prescripție, soluție pe care legiuitorul a prevăzut-o la art. 2547 C. civ.

În concluzie, prin aplicarea coroborată a art. 48 alin. (2) și (4) din O.G. nr. 39/2005 cu art. 2549 alin. (2) și, respectiv, art. 2547 C. civ., termenul de 18 luni este supus regulilor privitoare la prescripție, cu toate consecințele ce decurg de aici, nepierzându-se însuși dreptul după împlinirea termenului.

Ceea ce se reține este faptul că nu ar fi făcut, în termenul de 18 luni, dovada asigurării finanțării proiectului său cinematografic, ci ulterior, la data de 31.10.2016, când acest termen expirase.

Art. 48 alin. (2) din O.G. nr. 39/2005 stabilește trei termene distincte, cu durată identică, ce vizează însă acte și fapte diferite și privește persoane diferite, respectiv 1)-un termen de 18 luni de valabilitate a hotărârii de finanțare, 2)-un termen de 18 luni în care câștigătorul proiectului trebuie să facă dovada asigurării finanțării proiectului și 3)-un termen de 18 luni în care ambele părți trebuie să semneze contractul.

Toate cele trei termene pot face obiectul prelungirii prevăzute la art. 48 alin. (4).

Din cauza duratei identice, judecătorul fondului a considerat că este vorba despre unul și același termen, care este opozabil exclusiv câștigătorului concursului de finanțare.

Referitor la termenul de 18 luni în care hotărârea de finanțare este valabilă, cum valabilitatea înseamnă respectarea legii, ar însemna că este vorba despre un act administrativ care respectă legea timp de 18 luni, după care devine nelegal. Însă, este fără dubiu că nu asta a dorit să exprime legiuitorul, impunându-se interpretarea voinței sale reale cu privire la ce înseamnă această valabilitate.

Chiar dacă prin natura sa este un act administrativ, prin conținutul său hotărârea de finanțare este o veritabilă ofertă de creditare cu o valabilitate de 18 luni. Analizată din această perspectivă, ceea ce interesează este dacă oferta de creditare este sau nu acceptată în termen de 18 luni de la data comunicării destinatarului. În cazul de față, acceptarea s-a realizat în termenul legal de 18 luni, prin depunerea cererii de creditare din data de 31.03.2016 (termenul expira la 03.04.2016).

Astfel, odată ce oferta a fost acceptată nu mai poate fi retrasă de Consiliul Național al Cinematografiei, dreptul la obținerea creditării rămânând un drept câștigat al acceptantului ofertei.

A mai arătat recurenta, cu privire la termenul de 18 luni în care câștigătorul trebuie să facă dovada asigurării finanțării proiectului, că acest termen este un termen legal/convențional supus regulilor aplicabile prescripției, în cauză interesând care este consecința nerespectării acestui termen.

În opinia CNC și a instanței de fond, termenul este de decădere și consecința constă în pierderea dreptului de finanțare.

Însă, art. 2549 alin. (2) și, respectiv, art. 2547 C. civ. determină ca termenul de 18 luni să fie supus regulilor privitoare la prescripție, cu toate consecințele ce decurg de aici.

Prin analogie de argumente, și termenul privind încheierea contractului de finanțare în 18 luni de la data comunicării hotărârii de finanțare este un termen legal supus regulilor prescripției.

Analizând aceste două aspecte, rezultă că sancțiunea pentru nerespectarea obligației ce revine câștigătorului creditării de a dovedi că poate asigura finanțarea proiectului este refuzul CNC de a semna contractul în termenul de 18 luni.

Ambele termene sunt stabilite în favoarea CNC și au ca scop, pe de o parte, să prevină situația în care CNC i se pretinde semnarea contractului de credit în lipsa dovezilor de finanțare iar, pe de altă parte, să permită CNC să amâne timp de 18 luni semnarea contractului și acordarea creditului.

Dovezile de finanțare, după cum rezultă și din poziția CNC și a consemnat și instanța de fond, au fost pe deplin făcute, dar cu întârziere.

Prezentarea dovezilor de finanțare reprezintă așadar o condiție a semnării contractului și nu o condiție pentru nașterea dreptului la finanțare, drept condiționat de câștigarea concursului de proiecte și de depunerea cererii de finanțare.

Ca urmare, depășirea termenului de depunere a dovezilor are ca sancțiune amânarea nașterii dreptului câștigătorului la semnarea contractului de credit, și nu pierderea dreptului de a obține finanțarea.

1.4. Apărările intimaților-pârâți

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Ministerul Comunicațiilor și Societăți Informaționale a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii recurate, ca temeinică și legală.

Și intimatul-pârât Centrul Național al Cinematografiei a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

II. Considerentele și soluția instanței de recurs

2.1. Înalta Curte, examinând hotărârea atacată în raport de prevederile legale incidente, constată că recursul este nefondat, neputându-se reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

În argumentarea căii de atac, recurenta-reclamantă își expune opinia asupra dispozițiilor art. 48 alin. (2) din O.G. nr. 39/2005, apreciind, în esență, că depășirea termenul de 18 luni în care ar fi trebuit să facă dovada finanțării are ca sancțiune amânarea nașterii dreptului său la semnarea contractului de credit, și nu pierderea dreptului de a obține finanțarea.

De asemenea, în aprecierea sa, acest termen este un termen de prescripție, și nu de decădere.

Termenul în discuție, contrar celor susținute de recurenta reclamantă, este un termen unic, care începe să curgă de la data comunicării hotărârii de acordare a creditelor directe pentru producție, înlăuntrul căruia aceasta își produce efectele, beneficiarul fiind obligat a face dovada asigurării finanțării în vederea încheierii contractul de creditare în același termen defipt de legiuitor.

Împlinirea termenului menționat, așa cum rezultă cu claritate din dispozițiile art. 48 alin. (2) din O.G. nr. 39/2005, produce efecte extinctive, stingându-se dreptul beneficiarului de a beneficia de finanțare publică în cazul în care până la acest moment nu se face dovada asigurării finanțării private pentru proiectul propus.

Având în vedere cele menționate și luând în considerare că efectele sale nu se răsfrâng asupra dreptului la acțiune al reclamantei, ci asupra unui drept material subiectiv, respectiv dreptul de a beneficia de finanțare publică, termenul prevăzut de legiutor în art. 48 alin. (2) din O.G. nr. 39/2005 este un termen de decădere, așa cum, în mod just, s-a reținut de instanța de fond.

Cum instituirea acestui termen a fost făcută în reglementarea unor raporturi de drept administrativ, de interes public, vizând angajarea de resurse publice pentru sprijinirea industriei cinematografice naționale, în mod corect a fost calificat acest termen ca fiind unul de decădere de ordine publică supus regimului instituit prin art. 2549 alin. (2) și art. 2550 alin. (2) C. civ. sub aspectul imposibilității de renunțare și a competenței de invocare.

Prin urmare, Înalta Curte nu poate valida criticile reclamantei recurentei referitoare la supraviețuirea dreptului său ulterior împlinirii termenului analizat. Pe de altă parte, este nefondată și susținerea distincției dintre acordarea finanțării și încheierea contractului, întrucât finanțarea publică a proiectului este un efect al încheierii contractului cu intimatul pârât, care trebuie să se producă înlăuntrul termenului reglementat de art. 48 alin. (2) din O.G. nr. 39/2005, moment până la care își produce efectele și hotărârea de acordare a creditelor directe.

Depășirea acestui termen în îndeplinirea formalităților de probațiune privind susținerea privată a proiectului atrage, așa cum s-a arătat în precedent, ieșirea din activitate a actului administrativ reprezentat de hotărârea de acordare a creditelor directe, cu consecința stingerii dreptului reclamantului de a beneficia de finanțare publică pentru proiectul propus și a imposibilității legale de a încheia contractul de finanțare.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că nașterea dreptului reclamantei la semnarea contractului de finanțare pentru producția proiectului cinematografic "Unde este Sofia?" s-a născut din momentul în care i-a fost comunicat rezultatul selecției de proiecte consemnat prin Hotărârea nr. 26.09.2014 a Consiliului de Administrație al Centrului Național al Cinematografiei, prin Adresa nr. x/03.10.2014.

Aspect necontestat, recurenta-reclamantă a făcut dovada asigurării finanțării proiectului abia la data de 31.10.2016, cu depășirea termenului de 18 luni de valabilitate a hotărârii, astfel că în mod corect pârâtul a refuzat încheiarea contractului.

Prin urmare, Înalta Curte poate concluziona că refuzul pârâtului de încheiere a contractului de credit direct pentru producția proiectului propus de reclamantă este justificat, iar hotărârea instanței de fond care validează această conduită este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

2.2. Soluția instanței de recurs

Față de aceste argumente, Înalta Curte apreciază că dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită instanța de fond reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente și, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 3710 din 16 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 iulie 2020.