ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3093/2020

Ședința publică din data de 01 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 23.03.2017 pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. x/03.03.2017 emis de pârâta Inspecția de Integritate din cadrul Agenției Naționale de Integritate (ANI) în lucrarea nr. 22932/S/II/28.05.2013, pe calea excepției de nelegalitate și pe fond, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 20.06.2017, reclamantul A. a depus cerere de modificare/completare a acțiunii, prin care a solicitat să se constate prescripția dreptului la acțiunea disciplinară, inadmisibilitatea și nulitatea actului contestat, precum și înlocuirea sancțiunii disciplinare dispuse de pârâta ANI cu una din sancțiunile disciplinare prevăzute de art. 77 alin. (1) lit. b)-d) din Legea nr. 188/1999.

Prin sentința civilă nr. 268 din 04 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., astfel cum a fost completată, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate.

3.1. Cererea de recurs

Împotriva sentinței civile nr. 268 din 04 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, anularea sentinței și judecarea cauzei pe fond ori trimiterea cauzei spre rejudecare sau schimbarea în tot sau în parte a hotărârii atacate.

În motivarea recursului arată că înțelege să invoce, în temeiul art. 245-246 raportat la art. 426 alin. (3) și art. 427 alin. (1) C. proc. civ., excepția de nulitate a hotărârii, întrucât i-a fost comunicată fără să fie semnată de judecătorul care a soluționat procesul (președintele), cerință obligatorie înaintea comunicării, conform art. 426 alin. (3) și art. 427 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ.. Arată că hotărârea i-a fost comunicată doar cu semnătura grefierului și ștampila instanței în original, ceea ce înseamnă că aceasta nu este o copie, astfel că pentru nerespectarea disp. art. 427 alin. (1) teza a II-a și art. 538 C. proc. civ., sancțiunea aplicabilă este anularea hotărârii comunicate și obligarea primei instanțe la respectarea acestor prevederi.

Consideră că termenii de copie (reproducere a unui document) și fotocopie (copie fotografică a unui document) au același înțeles și, având în vedere disp. art. 427 alin. (1) teza a II-a (fraza a doua) C. proc. civ., apreciază că se impunea comunicarea copiei (fotocopiei) după ce hotărârea a fost redactată și semnată în condițiile legii de membrii completului de judecată și de către grefier și nu înainte, cum greșit a procedat prima instanță. În acest sens invocă și disp. art. 9 lit. i), j), l) din O.U.G. nr. 80/2013, care prevăd că instanțele eliberează copii simple de pe înscrisurile aflate la dosar și copii de pe hotărârile judecătorești. Astfel, apreciază că este îndreptățit să primească o copie a hotărârii primei instanțe, semnată de judecătorul care a soluționat cauza și de grefier, cu aplicarea mențiunii "pentru conformitate cu originalul", conform art. 538 alin. (2) C. proc. civ.

Mai arată că nu i s-a comunicat încheierea din 20.09.2017 privind mersul dezbaterilor și concluziile părților, ce face parte integrantă din hotărâre, fapt ce demonstrează că nu a avut parte de un proces echitabil.

Recurentul susține că prima instanță în mod eronat a reținut că acțiunea nu poate fi soluționată raportat la excepția de nelegalitate, încălcarea principiului celerității și nulității raportului de evaluare, motivând că nu pot fi analizate ca excepții, ci doar ca elemente de nelegalitate ale actului atacat.

Referitor la excepția de nelegalitate a Raportului de evaluare nr. x/03.03.2017 susține că acesta a fost emis cu nerespectarea cerințelor legale (de fond), fiind incidentă sancțiunea nulității actului.

Consideră că, în raport cu disp. art. 4 din Legea nr. 554/2004, prima instanță avea obligația de a stabili dacă au existat neregularități procedurale privitoare la procedura de evaluare, față de disp. art. 174 și art. 2 din C. proc. civ., raportate la art. 2 din Legea nr. 554/2004, ce reglementează excesul de putere, dreptul vătămat, interesul legitim privat și public.

Prin Raportul de evaluare intimata-pârâtă a uzat de exces de putere, prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege (nefiind competentă în constatarea unor situații de incompatibilitate în baza art. 10 din Legea nr. 514/2003) și a drepturilor cetățenilor la soluționarea procedurii de evaluare într-un termen rezonabil, cu respectarea principiului echității, ceea ce reprezintă o încălcare a interesului său legitim și public.

Invocă disp. art. 21 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 și arată că prin modul defectuos în care s-a desfășurat procedura de evaluare, intimata-pârâtă i-a produs clar o vătămare a drepturilor sale constituționale și a intereselor sale legitime private la muncă, la libertatea economică, la un nivel de trai decent, la protecție împotriva actelor nelegale și abuzive ale autorităților publice, restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.

Mai mult, procedura de evaluare a fost începută de către un inspector în anul 2013, iar în 2017 a fost finalizată de către alt inspector, în condițiile în care primul inspector nu a considerat că se impune încheierea unui raport de evaluare. Susține că nu a existat vreun temei sau vreo cercetare suplimentară, întrucât demersurile din anul 2016 la ANAF nu au vizat lămurirea stării de incompatibilitate, ci, prin verificarea declarațiilor de avere s-a urmărit, mai degrabă, existența unui conflict de interese, care nu făcea obiectul procedurii de evaluare a incompatibilității. Având în vedere emiterea cu mare întârziere a raportului de evaluare consideră întemeiată excepția de nelegalitate invocată.

Menționează că invocarea nerespectării principiului celerității, conform art. 8 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, a avut drept scop tocmai susținerea excepției de nelegalitate a Raportului de evaluare contestat, apreciind că în mod nejustificat s-a prelungit finalizarea procedurii de evaluare peste termenul legal de 15 zile de la exprimarea punctului de vedere scris, transmis în noiembrie 2013, și chiar peste termenul legal de 3 ani prevăzut pentru demararea acțiunii disciplinare, calculat de la sfârșitul perioadei care a făcut obiectul cercetării, 01.05.2011-01.07.2013, Raportul de evaluare nr. x/03.03.2017 fiind emis după mai bine de 3 ani față de termenele legale.

Precizează că pentru perioada 2013-2016, Raportul de evaluare nu menționează nicio acțiune din partea pârâtei-intimate, apreciind că prima instanță în mod eronat a reținut că nu se verifică respectarea termenului de 15 zile și că legiuitorul nu a prevăzut vreo sancțiune pentru nerespectarea acestui termen, interpretare nelegală, în opinia recurentului-reclamant, raportat la disp. art. 2 coroborate cu art. 174 din C. proc. civ., din care rezultă sancțiunea avută în vedere de legiuitor în cazul nerespectării cerințelor legale, și anume nulitatea.

Astfel, consideră că prima instanță în mod eronat a respins excepția de nulitate a actului contestat, față de disp. art. 174-179 C. proc. civ., coroborate cu art. 245 din C. proc. civ.

De asemenea, critică faptul că prima instanță a reținut că nu există vătămare de vreme ce a ocupat funcția publică de consilier juridic la Casa Județeană de Pensii Caraș-Severin, întrucât pe perioada în care nu a exercitat funcția de consilier juridic, fiind suspendat raportul de serviciu, funcția de consilier juridic a fost ocupată chiar de persoana care a formulat sesizarea împotriva sa, astfel că nu se poate vorbi de ocuparea efectivă a funcției publice și nici de existența unei situații de incompatibilitate.

Recurentul-reclamant consideră că nu se poate vorbi despre incompatibilitate decât în condițiile exercitării simultane a celor două profesii. Invocă scăderile salariale din anul 2010, care i-au produs serioase probleme financiare, și consideră că prima instanță a interpretat greșit disp. art. 96 din Legea nr. 161/2003 reținând eronat că funcționarul public, indiferent că exercită în concret sau nu funcția publică, este incompatibil cu alte funcții în alte domenii de activitate din sectorul privat care se află în legătură directă sau indirectă cu atribuțiile exercitate ca funcționar public.

Mai arată că legea nu se referă la exercitarea în concret sau nu a funcției publice, fiind vorba despre o adăugare la lege, cu atât mai mult cu cât chiar disp. art. 10 lit. a) din Legea nr. 514/2003 arată că exercitarea profesiei de consilier juridic este incompatibilă cu calitatea de avocat și nu neexercitarea acesteia datorită suspendării raportului de serviciu, cum este cazul în speță. Mai mult, art. 96 din Legea nr. 161/2003 prevede expres sintagmele "pot exercita" și "atribuțiile exercitate ca funcționar public" conducând clar la concluzia că doar în cazul exercitării în același timp a celor două funcții se poate vorbi despre incompatibilitate.

Domeniul de activitate din sectorul privat privind avocatul nu se poate spune că s-ar afla în legătură directă sau indirectă cu atribuțiile exercitate ca funcționar public.

Totodată, din art. 3 al Legii nr. 51/1995 reiese că obiectul de activitate al avocatului este total diferit de obiectul de activitate al funcției publice de consilier juridic al Casei Județene de Pensii Caraș-Severin, conform atribuțiilor din fișa postului, raportate la regulamentul de organizare și funcționare al instituției, de exemplu, avocatul nu desfășoară activități de executare silită.

Referitor la excepția de inadmisibilitate a actului contestat, care, în opinia recurentului-reclamant, încalcă atribuțiile și competențele stabilite prin lege în sarcina altor instituții sau autorități, arată că aceasta a fost invocată în susținerea excepției de nelegalitate a actului atacat. Astfel, față de prevederile art. 10 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 514/2003, în cauză s-a încălcat grav separația competenței între diferite organisme și instituții, fiind vorba despre un exces de putere, întrucât, deși A.N.I. își desfășoară activitatea în baza Legii nr. 176/2010, aceasta s-a substituit competențelor altui organ, respectiv Ordinul consilierilor juridici care funcționează în baza Legii nr. 514/2003, ce are o valoare egală cu Legea nr. 176/2010. Or, prin Legea nr. 514/2003 se prevede expres că organul competent să constate încălcarea prevederilor art. 10 alin. (1) lit. a) din lege este Ordinul consilierilor juridici din România, prin colegiile teritoriale, respectiv comisiile disciplinare ale acestora.

Precizează că din adeverința nr. x din 17.05.2017 emisă de Colegiul Consilierilor Juridici Caraș-Severin rezultă fără dubiu că nu s-a încadrat la situația de incompatibilitate prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 514/2003, astfel că prin introducerea acestor prevederi, ca temei legal pretins încălcat, în Raportul de evaluare contestat, intimata-pârâtă A.N.I. a săvârșit o imixtiune în atribuțiile/competențele altui organism.

Pe de altă parte, arată că interpretarea primei instanțe în sensul că față de disp. art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, activitatea de evaluare s-ar putea realiza și peste termenul de 3 ani necesar sesizării organului disciplinar, calculat de la realizarea faptei, în speță de la 01.07.2013, este inadmisibilă, raportat la disp. art. 26 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, din care reiese că termenul pentru deschiderea acțiunii disciplinare este de maximum 3 ani de la data săvârșirii faptei sau încetării cauzei de incompatibilitate, sesizate ca abatere disciplinară.

Susține că prima instanță nu a motivat în vreun fel neadministrarea probei cu interogatoriul solicitat pârâtei-intimate, ceea ce conduce la concluzia necercetării corespunzătoare a actelor și faptelor din dosar, astfel că ideea unui proces inechitabil este justă.

Pe fond, consideră că argumentele primei instanțe sunt nefondate, aceasta interpretând eronat disp. art. 96, raportat la art. 94 din Legea nr. 161/2003, art. 96 raportat la art. 94-95 din Legea 188/1999, precum și art. 10 alin. (1) lit. a) din Legea 514/2003.

Art. 96 din Legea nr. 161/2003 nu precizează sintagma "indiferent că exercită în concret sau nu funcția publică", fiind vorba despre o adăugare la lege, întrucât prin analogie cu cazul de față, art. 94 alin. (2) lit. b) teza a doua din Legea 161/2003 prevede expres că reprezintă o excepție de la incompatibilitate cazul în care funcționarul public este suspendat din funcția publică, situație în care s-a regăsit.

Art. 10 din Legea 514/2003 arată expres că exercitarea profesiei de consilier juridic este incompatibilă cu calitatea de avocat, nicidecum neexercitarea profesiei/funcției de consilier juridic datorită suspendării raportului de serviciu.

Este evident că simpla deținere sau păstrare a funcției publice ori pierderea acesteia nu poate constitui motiv de incompatibilitate.

Față de disp. art. 96 din Legea nr. 188/1999, menționează că interpretarea primei instanțe cu privire la obligația instituțiilor publice de a rezerva postul aferent funcției publice în cazul suspendării raportului de serviciu ignoră disp. art. 103 din Legea nr. 188/1999 care prevăd că instituția procedează la destituirea din funcția publică dacă s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate, ceea ce n-a fost cazul.

De altfel, nici art. 96 din Legea nr. 161/2003 și nici art. 101 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999 nu prevăd cum putea evita starea de incompatibilitate, astfel că și-a suspendat raportul de serviciu, având în vedere că legea nu prevede că evitarea stării de incompatibilitate presupune încetarea raportului de serviciu sau de muncă, iar, pe de altă parte, conform Legii nr. 514/2003 și Legii nr. 51/1995, este admisă suspendarea ca soluție pentru evitarea/încetarea stării de incompatibilitate, cu atât mai mult cu cât pe perioada suspendării funcția de consilier juridic fost deținută și exercitată de o altă persoană, care a preluat toate drepturile și obligațiile aferente, inclusiv beneficiul vechimii în muncă/serviciu pentru perioada litigioasă. Pârâta-intimată a recunoscut că pe perioada suspendată, 01.05.2011 - 01.07.2013, reclamantul nu a avut obligația de a depune declarațiile de avere și de interese.

Față de interpretarea disp. art. 10 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 514/2003, arată că pentru a evita starea de incompatibilitate a solicitat suspendarea din profesia de consilier juridic și nu numai din funcția publică de execuție de consilier juridic, în baza art. 31 din Statut, raportat la art. 10 din Legea nr. 514/2003, precum și la art. 19 din Statutul profesiei de consilier juridic, parte integrantă din Legea nr. 514/2003, depunând cererea de suspendare la data de 29.04.2011, aceasta fiind aprobată de Decanul Colegiului Consilierilor Juridici Caraș-Severin. Dacă după suspendare ar fi continuat să exercite profesia de consilier juridic, ar fi încălcat disp. art. 54 din Statut, referitoare la exercitarea fără drept a profesiei de consilier juridic.

Precizează că, întrucât la data de 01.07.2013, prin Decizia nr. 13 din 18.06.2013, i s-a admis cererea de reluare a activității la Casa Județeană de Pensii Caraș-Severin, în funcția publică de consilier juridic, a solicitat la Colegiul Consilierilor Juridici Caraș-Severin revenirea asupra suspendării și repunerea pe Tabloul consilierilor juridici din Caraș-Severin, cu drept de exercitare a profesiei, cererea fiind avizată favorabil, conform adresei nr. x/03.07.2013. Cu toate acestea, intimata-pârâtă nu a solicitat nicio informație de la Colegiul Consilierilor Juridici Caraș-Severin pentru a verifica aceste aspecte.

3.2. Completarea la recurs

Recurentul-reclamant a formulat o completare la recurs, prin care arată că prima instanță în mod eronat a respins excepția prescripției dreptului la acțiunea disciplinară, aceasta fiind invocată în raport cu disp. art. 26 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, coroborat cu art. 77 alin. (5) din Legea nr. 188/1999 și cu art. 28 alin. (2) din H.G. nr. 1344/2007, din care reiese că termenul pentru deschiderea acțiunii disciplinare este de cel mult 3 ani de la data săvârșirii faptei sau încetării cauzei de incompatibilitate considerate abatere disciplinară.

Menționează că de la data săvârșirii faptei sau încetării cauzei de incompatibilitate, pentru perioada 01.05.2011-01.07.2013, ce face obiectul Raportului de evaluare nr. x/03.03.2017, precum și de la data emiterii actului de evaluare, respectiv 03 martie 2917, au trecut mai mult de 3 ani, astfel că excepția este întemeiată.

Consideră că tocmai pentru respectarea acestui termen legiuitorul a prevăzut obligativitatea efectuării procedurii de evaluare cu celeritate și că, întrucât s-a depășit termenul de realizare a evaluării existenței sau inexistenței stării de incompatibilitate, acesta nu mai poate produce efecte juridice, ceea ce constituie un element de nelegalitate a raportului ce conduce la anularea acestuia.

Susține că motivarea primei instanțe cu privire la incompatibilitatea magistraților este eronată, având în vedere disp. art. 62 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora:

"În perioada suspendării din funcție, judecătorului sau procurorului nu îi sunt aplicabile dispozițiile referitoare la interdicțiile și incompatibilitățile prevăzute la art. 5 și 8", întrucât se creează o discriminare între cele două situații, dat fiind caracterul public al funcției de judecător sau procuror și faptul că este vorba de funcții ce presupun studii juridice.

4.1. Intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a formulat întâmpinare la cererea inițială de recurs, prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurate.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a invocat disp. art. 426, art. 427 C. proc. civ. susținând că doar nesemnarea minutei de către judecător atrage nulitatea hotărârii.

Referitor la excepția de nelegalitate a precizat că recurentul a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune împotriva raportului de evaluare, prin care a solicitat anularea raportului de evaluare, instanța având prerogative de a se pronunța cu privire la legalitatea raportului de evaluare. Prin urmare, nelegalitatea unui act administrativ nu poate fi invocată în același timp în litigiul ce privește anularea în contencios administrativ a actului a cărui nelegalitate este invocată.

Cu privire la invocarea nerespectării principiului celerității, prevăzut de art. 8 din Legea nr. 176/2010, arată că procedura evaluării este o procedură complexă în cadrul căreia inspectorul de integritate analizează documentele primite de la instituțiile și autoritățile publice. Faptul că recurentul-reclamant și-a exprimat punctele de vedere în 2013 și în 2014, iar raportul de evaluare s-a emis în 2017, nu atrage nulitatea raportului de evaluare, acesta fiind întocmit conform Legii nr. 176/2010, urmându-se toți pașii procedurali prevăzuți de legiuitor.

În ceea ce privește situația de incompatibilitate reținută, menționează că recurentul a deținut concomitent cu funcția publică de consilier juridic în cadrul cadrul Casei Județene de Pensii Caraș - Severin și calitatea de avocat în cadrul Baroului Mehedinți. În calitate de funcționar public, pentru ocuparea funcției de consilier juridic trebuia să îndeplinească o condiție imperativ obligatorie, aceea de a fi licențiat al unei facultăți de drept, aspect prevăzut și de art. 8 lit. c) din Legea nr. 514/2003. Raportat la art. 96 din Legea nr. 161/2003, rezultă că un funcționar public poate exercita funcții sau activități în domeniul didactic, al cercetării științifice, al creației literar-artistice, precum și orice altă funcție în alte domenii de activitate din sectorul privat, care nu sunt în legătură directă sau indirectă cu atribuțiile exercitate ca funcționar public. Or, activitatea desfășurată ca avocat, în cadrul unui cabinet individual, nu se circumscrie niciunei funcții sau activități didactice și niciunei funcții sau activități ce nu este în legătură directă/indirectă cu atribuțiile exercitate ca funcționar public, pentru a se încadra în excepția prevăzută de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003.

Este evident că există legătură directă/indirectă între atribuțiile exercitate ca funcționar public, respectiv consilier juridic în cadrul Casei Județene de Pensii Caraș - Severin și exercitarea calității de avocat, ambele profesii aparținând domeniului juridic și implicând, deopotrivă, aceeași pregătire profesională, precum și aplicarea, respectiv punerea în practică a acelorași cunoștințe și competențe profesionale.

Se mai arată în întâmpinare că nu se pierde calitatea de funcționar public a unei persoane odată cu suspendarea raportului de serviciu, indiferent de natura suspendării - de drept sau la cerere. Pe durata suspendării raportului de serviciu, funcționarul public păstrează drepturile și obligațiile ce îi incumbă în virtutea statutului pe care îl deține. Și pe perioada suspendării raportului de serviciu funcționarul public va fi obligat să respecte regimul juridic al incompatibilităților și al conflictelor de interese administrativ. Suspendarea din funcția publică și suspendarea din profesia de consilier juridic nu echivalează cu încetarea funcției publice, acesta aflându-se în situație de incompatibilitate.

4.2. Intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a formulat întâmpinare la completarea motivelor de recurs, prin care solicită respingerea cererii de completare a recursului ca tardiv formulată, susținând că aceasta a fost depusă la data de 23.11.2017, cu depășirea termenului legal prevăzut de art. 20 din Legea nr. 554/2004 și a C. proc. civ.

Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiunea disciplinară arată că Legea nr. 176/2010 și Legea nr. 161/2003 reprezintă atât cadrul legal privind exercitarea funcțiilor și demnităților publice, cât și procedurile de evaluare a respectării acestora și sancțiunile aplicabile în situația încălcării regimului juridic privind incompatibilitățile și conflictul de interese.

În cadrul controlului de legalitate, instanța verifică legalitatea întocmirii raportului de evaluare și din perspectiva respectării termenului prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, din a cărui interpretare rezultă că procedura de evaluare a averii, respectarea regimului privind incompatibilitățile și conflictele de interese se realizează atât în perioada exercitării funcției publice, cât și la 3 ani după încetarea acesteia, iar din actele ce au stat la baza emiterii raportului de evaluare reiese faptul că recurentul-reclamant s-a transferat începând cu data de 01.02.2011, în interesul serviciului, la Casa teritorială de pensii a județului Caraș-Severin, unde a ocupat o funcție publică, fiind întrunite condițiile prevăzute de art. 11 din Legea nr. 176/2010 cu privire la activitatea de evaluare.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a apărărilor din întâmpinare și dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, față de următoarele considerente.

Prin Raportul de evaluare emis de Agenția Națională de Integritate sub nr. x/03.03.2017, s-a constatat în ceea ce-l privește pe reclamantul A., consilier juridic în cadrul Casei Județene de Pensii Caraș-Severin, că au fost identificate elemente de încălcare a normelor legale privind regimul juridic al incompatibilităților, dat fiind faptul că, în perioada 01.05.2011-01.07.2013, a încălcat disp. art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 și art. 10 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 514/2003, prin deținerea simultană a funcției de consilier juridic la Casa Județeană de Pensii Caraș-Severin și a calității de avocat în cadrul Baroului Mehedinți.

Reclamantul a solicitat instanței anularea Raportului de evaluare invocând nelegalitatea acestuia, atât pe calea excepției de nelegalitate, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, pentru pretinsa încălcare a art. 8 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 și a art. 21 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, reglementând principiul celerității în activitatea de evaluare desfășurată de pârâtă, cât și pe fondul raportului, motivat, în esență, de faptul că, de vreme ce s-a suspendat la cerere din funcția de consilier juridic al Casei Județene de Pensii, și chiar din profesia de consilier juridic pe perioada 01.05.2011-01.07.2013, timp în care a exercitat profesia liberală de avocat, nu se poate reține o deținere simultană a funcției publice de consilier juridic și a calității de avocat, el neexercitând în intervalul temporar menționat profesia de consilier juridic.

În cuprinsul Raportului de evaluare pârâta a reținut, ca având relevanță pentru situația persoanei evaluate, disp. art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 conform cărora "Funcționarii publici, funcționarii publici parlamentari și funcționarii publici cu statut special pot exercita funcții sau activități în domeniul didactic, al cercetării științifice, al creației literar-artistice. Funcționarii publici, funcționarii publici parlamentari și funcționarii publici cu statut special pot exercita funcții în alte domenii de activitate din sectorul privat, care nu sunt în legătură directă sau indirectă cu atribuțiile exercitate ca funcționar public, funcționar public parlamentar sau funcționar public cu statut special, potrivit fișei postului", respectiv, prevederile art. 3 alin. (1) și art. 10 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 514/2003 privind exercitarea funcției de consilier juridic potrivit cărora "Consilierul juridic numit în funcție are statutul funcționarului, potrivit funcției și categoriei acesteia" și "Exercitarea profesiei de consilier juridic este incompatibilă cu: a) calitatea de avocat".

Totodată, au fost avute în vedere disp. art. 95 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici care stabilesc că "Raportul de serviciu se poate suspenda la cererea motivată a funcționarului public, pentru un interes personal legitim în alte cazuri decât cele prevăzute la alin. (1) și la art. 94 alin. (2) pe o perioadă cuprinsă între o lună și 3 ani", respectiv prevederile art. 96 alin. (3) și (4) din aceeași lege conform cărora "Pe perioada suspendării raportului de serviciu, autoritățile și instituțiile publice au obligația să rezerve postul aferent funcției publice (…). Perioada suspendării raporturilor de serviciu în condițiile art. 94 alin. (1) lit. c) și art. 95 alin. (1) lit. c) se consideră vechime în funcția publică".

Recurentul-reclamant a invocat nulitatea hotărârii recurate, prin prisma faptului că i-a fost comunicată fără să fie semnată de judecătorul care a soluționat procesul și a faptului că se impunea comunicarea copiei acesteia după ce hotărârea a fost redactată și semnată în condițiile legii de membrii completului de judecată și de către grefier, și nu înainte, cum greșit a procedat prima instanță.

Înalta Curte constată că nu se poate reține nulitatea sentinței recurate prin raportare la cele două argumente, având în vedere disp. art. 426 alin. (6) C. proc. civ. conform cărora "(6) Hotărârea se va întocmi în două exemplare originale, dintre care unul se atașează la dosarul cauzei, iar celălalt se va depune spre conservare la dosarul de hotărâri al instanței."

De asemenea, potrivit art. 427 alin. (1) C. proc. civ.:

"(1) Hotărârea se va comunica din oficiu părților, în copie, chiar dacă este definitivă (...)."

Din aceste dispoziții legale rezultă că cele două exemplare originale ale hotărârii judecătorești se depun la dosarul cauzei și, respectiv, la mapa de hotărâri a instanței, acestea fiind singurele care se semnează de către membrii completului de judecată, în mod corect fiindu-i comunicată recurentului-reclamant o copie a acestei hotărâri cu semnătura grefierului și ștampila instanței în original.

Susținerea că sentința recurată i-ar fi fost comunicată înainte ca hotărârea să fie redactată și semnată în condițiile legii de membrii completului de judecată și de către grefier nu poate fi reținută, din moment ce comunicarea unei copii a hotărârii nu este posibilă anterior redactării și semnării, iar lipsa semnăturii judecătorului de pe respectiva copie nu este de natură să afecteze legalitatea hotărârii în condițiile în care C. proc. civ. prevede că hotărârea se întocmește doar în două exemplare originale.

Recurentul mai susține că este îndreptățit să primească o copie a hotărârii primei instanțe, semnată de judecătorul care a soluționat procesul/membrii completului de judecată și grefier, cu aplicarea mențiunii "pentru conformitate cu originalul", conform art. 538 alin. (2) C. proc. civ.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că titlul art. 538 C. proc. civ. este "Eliberarea de copii de pe hotărâri și de pe alte înscrisuri" și acesta prevede că:

"(1) La cerere, grefa instanței va elibera copii de pe încheierea de ședință, de pe hotărâre sau dispozitiv sau de pe celelalte înscrisuri aflate la dosar. (2) Copiile de pe încheierile de ședință, de pe hotărâre sau de pe dispozitiv se vor putea elibera numai după ce acestea au fost semnate de toți judecătorii, sub sancțiunea aplicabilă grefierilor pentru infracțiunea de fals (...)".

Acest articol face parte din Cartea a III-a a C. proc. civ. - Procedura necontencioasă judiciară; Titlul II - Dispoziții speciale - și se referă, deci, la comunicarea hotărârilor prin care sunt soluționate cererile menționate la art. 527 - Domeniu de aplicare, respectiv cererile pentru soluționarea cărora este nevoie de intervenția instanței, fără însă a se urmări stabilirea unui drept potrivnic față de o altă persoană, precum sunt cele privitoare la darea autorizațiilor judecătorești sau la luarea unor măsuri legale de supraveghere, ocrotire ori asigurare, sunt supuse dispozițiilor prezentei cărți.

Așadar, în cauză nu sunt incidente aceste prevederi legale, acțiunea reclamantului, soluționată prin sentința recurată, nefiind o cerere care se judecă potrivit procedurii necontencioase judiciare. Prin urmare, comunicarea sentinței către reclamant nu se face în condițiile art. 538 C. proc. civ., la cererea acestuia, ci din oficiu, potrivit art. 427 alin. (1) C. proc. civ., anterior menționat, dispozițiile acestui articol fiind respectate în cauză.

Cât privește susținerea că nu i-a fost comunicată încheierea de amânare a pronunțării din data de 20.09.2017, se reține că aceasta nu constituie o împrejurare de natură să afecteze legalitatea sentinței recurate și să atragă incidența unuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., întrucât sentința recurată respectă exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța arătând motivele de fapt și de drept care au format convingerea sa și indicând într-o manieră mai mult decât suficientă argumentele pentru care nu au putut fi reținute susținerile reclamantului. De altfel, prevederile legale mai sus indicate nu obligă instanța să răspundă tuturor motivelor invocate de parte, acestea putând fi analizate global, printr-un raționament juridic de sinteză ori luând în considerare aspectele considerate esențiale și relevante din punct de vedere juridic, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație nu constituie automat motiv de casare a sentinței. Pentru a avea această consecință, omisiunea trebuie să fie decisivă, să afecteze echitatea procedurii, să denote lipsa de "ascultare" a părții, ceea ce nu este cazul în speță.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de control judiciar constată că acesta este nefondat, sentința fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în cauză.

Nu poate fi reținută critica privind greșita respingere a excepției de nelegalitate a raportului de evaluare, în mod corect apreciind prima instanță că, de vreme ce reclamantul, nemulțumit de raportul de evaluare pendinte contestat, a înțeles a învesti instanța cu o acțiune directă în anularea sa, în cadrul respectivei acțiuni și nu pe cale de excepție de nelegalitate, așadar incidental, el poate invoca toate aspectele de nelegalitate și netemeinicie ale actului atacat jurisdicțional. Astfel, chestiunea nerespectării principiului celerității, prevalată de reclamant în susținerea excepției de nelegalitate a raportului de evaluare atacat, bazată pe art. 4 din Legea nr. 554/2004, are a fi analizată de instanță nu incidental, ci ca element de nelegalitate invocat în cadrul acțiunii civile declanșate de însuși reclamantul.

Înalta Curte constată că reclamantul nu poate invoca în cadrul acțiunii prin care solicită anularea raportului de evaluare și excepția de nelegalitate a aceluiași raport, având în vedere disp. art. 4 alin. (1) și (2) din Legea 554/2004 potrivit cărora:

"1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. (2) Instanța învestită cu fondul litigiului și în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluționarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunțe asupra excepției, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză. În situația în care instanța se pronunță asupra excepției de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul".

Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă cu claritate că poate forma obiect al excepției de nelegalitate un act administrativ cu caracter individual de care depinde soluționarea pe fond a litigiului în cadrul căruia respectiva excepție a fost invocată. Or, raportul de evaluare a cărui anulare se solicită în prezentul litigiu nu reprezintă un act administrativ de care depinde soluționarea pe fond a acestui litigiu, ci este chiar actul administrativ ce formează obiectul cauzei, astfel că nu poate fi invocată în cadrul aceluiași litigiu și excepția de nelegalitate a raportului de evaluare.

Prin urmare, motivele de nulitate a raportului de evaluare invocate în cadrul excepției de nelegalitate pot fi examinate ca motive de nulitate invocate în cadrul acțiunii, în mod corect instanța de fond procedând în acest mod.

Astfel, conform art. 8 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, cu modificările și completările ulterioare, unul din principiile după care se desfășoară activitatea de evaluare este celeritatea.

Art. 21 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, cu modificările și completările ulterioare, prevede expres că în realizarea procedurii de evaluare dacă, după exprimarea punctului de vedere al persoanei invitate, verbal sau în scris, ori, în lipsa acestuia, după expirarea unui termen de 15 zile de la confirmarea de primire a informării de către persoana care face obiectul evaluării, inspectorul de integritate consideră în continuare că sunt elemente în sensul existenței unui conflict de interese sau a unei incompatibilități, întocmește un raport de evaluare.

Raportat la aceste prevederi, reclamantul a solicitat să se constate încălcarea principiului celerității în realizarea procedurii de evaluare, având în vedere că a exprimat un punct de vedere în noiembrie 2013, astfel că în mod nejustificat s-a lungit finalizarea acestei proceduri, Raportul de evaluare nr. x/03.03.2017, fiind emis cu mai bine de 3 ani peste termenul legal. Cu totul inexplicabil, susține reclamantul, este faptul că, pentru perioada dintre anul 2013 și anul 2016, raportul de evaluare nu prezintă nicio acțiune din partea pârâtei.

Într-adevăr, punctul de vedere exprimat de reclamant, urmare a informării persoanei evaluate, în temeiul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, datează din noiembrie 2013, iar raportul de evaluare a fost întocmit la data de 03.03.2017, nefiind respectat termenul de 15 zile de la prezentarea punctului de vedere al celui evaluat, pentru întocmirea raportului de evaluare, dar legiuitorul nu a prevăzut o sancțiune în ipoteza nerespectării acestui termen.

În mod corect prima instanță nu a reținut nulitatea raportului de evaluare strict pentru împrejurarea că nu a fost întocmit în termenul de 15 zile de la exprimarea punctului de vedere al persoanei evaluate, cât timp legea nu dispune o sancțiune în acest caz, iar vătămarea pretins suferită de reclamant prin încălcarea principiului celerității în procesul de evaluare demarat de pârât nu se identifică, de vreme ce el a ocupat funcția publică de consilier juridic la Casa Județeană de Pensii Caraș-Severin în acest interval temporal.

Potrivit art. 175 C. proc. civ., intitulat "Nulitatea condiționată":

"(1) Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia. (2) În cazul nulităților expres prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrară".

Textele de lege a căror încălcare o invocă reclamantul nu prevăd expres sancțiunea nulității, ceea ce înseamnă că nulitatea raportului de evaluare poate interveni numai dacă prin acesta s-a cauzat reclamantului o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin desființarea lui. Or, nu s-a făcut dovada unei asemenea vătămări, astfel cum a arătat și instanța de fond, ceea ce conduce la concluzia caracterului nefondat al criticii recurentului referitoare la nulitatea actului administrativ atacat, pentru nerespectarea disp. art. 8 și art. 21 alin. (1) din Legea 176/2010.

Pe fond, Înalta Curte constată că prin Decizia nr. 61/04.03.2011 emisă de Directorul executiv al Casei Județene de Pensii Caraș-Severin, începând cu data de 1.05.2011 s-a aprobat suspendarea raportului de serviciu al reclamantului, încadrat la Casa Județeană de Pensii - instituție publică, pe funcția de consilier juridic, așadar funcționar public, la cererea reclamantului, înregistrată sub nr. x/3.03.2011.

De asemenea, la data de 29.04.2011, reclamantul a formulat o cerere de suspendare din chiar profesia de consilier juridic, cerere ce i-a fost aprobată de Decanul Consilierilor Juridici Caraș-Severin.

La data de 21.04.2011, reclamantul a formulat cerere de înscriere în tabloul avocaților definitivi pentru exercitarea profesiei de avocat, Consiliul Baroului Mehedinți hotărând, prin Deciziile nr. 268 și nr. 270, emise la 21.04.2011, că sunt îndeplinite în privința reclamantului condițiile cerute pentru exercitarea profesiei de avocat, fiindu-i admisă solicitarea de înscriere pe Tabloul avocaților definitivi.

În perioada 01.05.2011 - 01.07.2013, reclamantul a exercitat profesia de avocat pentru ca, prin Decizia nr. 99/13.06.2013, să-i fie admisă cererea de suspendare din profesia de avocat și să fie trecut pe lista avocaților incompatibili, iar prin Decizia nr. 13/18.06.2013, să-și reia activitatea la Casa Județeană de Pensii Caraș-Severin, în funcția de consilier juridic, începând cu data de 01.07.2013.

Înalta Curte constată, în acord cu considerentele instanței de fond, că pe durata suspendării raportului de serviciu al reclamantului, el nu și-a pierdut calitatea de funcționar public, concluzie ce se desprinde din disp. art. 96 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, conform cărora instituțiile publice au obligația să rezerve postul aferent funcției publice în cazul suspendării raportului de serviciu, nefiind relevant temeiul suspendării: art. 94 sau art. 95 din Legea nr. 188/1999; în cauză, reclamantul uzând de instituția suspendării raportului de serviciu la cerere, conform art. 95 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.

Chiar dacă o astfel de suspendare la cerere a raportului de serviciu nu are ca efect recunoașterea vreunei vechimi în funcția publică pe durata suspendării (ca în ipoteza suspendării raportului de serviciu în cazurile reglementate de art. 94 alin. (1) lit. c) ori art. 95 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 188/1999), este evident că ea nu conduce la pierderea calității de funcționar public, calitate pe care reclamantul și-a păstrat-o. În consecință, regimul incompatibilităților se aplică funcționarului public și pe durata suspendării sale din funcția publică, el deținând în continuare calitatea de funcționar public.

Deși reclamantul avea calitatea de funcționar public și pe durata suspendării raportului de serviciu, în perioada 01.05.2011-01.07.2013, a derulat activitate de avocat acordând asistență juridică, cu încălcarea disp. art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, întrucât activitatea de avocat are legătură directă ori indirectă cu atribuțiile exercitate ca funcționar public, activitatea specifică a unui consilier juridic presupunând valorificarea acelorași cunoștințe juridice ca și cea de avocat, cum în mod corect a reținut prima instanță. Această legătură este cu atât mai clară cu cât reclamantul, în perioada de referință, și-a angajat serviciile de asistență juridică chiar în litigii purtând în contradictoriu cu instituția publică cu care avea raportul de serviciu suspendat, chiar dacă ulterior a renunțat la mandatul conferit de părțile din respectivele dosare de pe rolul instanței de judecată.

Se susține în cererea de recurs că din art. 3 al Legii 51/1995 rezultă expres că obiectul de activitate al avocatului este total diferit de obiectul de activitate al funcției publice de consilier juridic al casei de pensii, fapt ce se poate constata din simpla analiză a atribuțiilor din fișa postului, raportate la Regulamentul de organizare și funcționare al instituției publice.

Susținerea nu poate constitui un argument în soluționarea favorabilă a recursului, din moment ce textul de lege în discuție face referire la interdicția exercitării de către funcționarul public a unor funcții în alte domenii de activitate din sectorul privat, care sunt în legătură directă sau indirectă cu atribuțiile exercitate ca funcționar public, și nu la interdicția exercitării unor funcții care să aibă același obiect de activitate cu cel al funcționarului public. Or, este evident că în speță există legătura cerută de lege, în condițiile în care cele două profesii aparțin domeniului juridic și presupun aceeași pregătire profesională.

Se impun însă a fi făcute două precizări cu privire la concluzia raportului de evaluare contestat și anume:

Concluzia acestui raport este aceea că în privința reclamantului au fost identificate elemente de încălcare a legislației privind regimul juridic al incompatibilităților, întrucât în perioada 1.05.2011 - 1.07.2013, a încălcat disp. art. 96 alin. (1) din Legea 161/2003 și art. 10 alin. (1) lit. a) din Legea 514/2003, prin deținerea simultană atât a funcției publice de consilier juridic la Casa Județeană de Pensii Caraș-Severin, cât și a calității de avocat în cadrul Baroului Mehedinți.

În primul rând, disp. art. 96 alin. (1) din Legea 161/2003 nu se referă la deținerea simultană a funcției publice și a unei alte funcții în alte domenii de activitate din sectorul privat, care sunt în legătură directă sau indirectă cu atribuțiile exercitate ca funcționar public. Aceste prevederi se referă la exercitarea, de către persoana care are calitatea de funcționar public, a unei funcții dintre cele sus menționate.

Deși în raportul de evaluare contestat se vorbește despre deținerea simultană de către reclamant atât a funcției publice de consilier juridic, cât și a calității de avocat, de fapt, autoritatea publică pârâtă a avut în vedere exercitarea de către reclamant a profesiei de avocat, în timp ce deținea calitatea de funcționar public, aspect care rezultă din cuprinsul raportului de evaluare în care sunt menționate contractele de asistență juridică încheiate în perioada în discuție între A. - Cabinet de Avocat și persoane fizice, având ca obiect: consultanță juridică și redactarea cererii și acte juridice; redactarea și semnarea de acte, asistarea și reprezentarea clientului în fața instanței de judecată; acordarea de consultații juridice, redactarea cererii de chemare în judecată și depunerea/înregistrarea la instanța competentă. De asemenea, pentru întocmirea raportului de evaluare a fost avută în vedere și adresa nr. x/26.10.2016 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș Severin, prin care au fost comunicate veniturile obținute de persoana evaluată din exercitarea profesiei liberale de avocat în perioada 2011 - 2013.

Rezultă așadar că pârâta, deși face referire la deținerea simultană de către reclamant atât a funcției publice de consilier juridic, cât și a calității de avocat, în fapt, a reținut starea de incompatibilitate a reclamantului prin raportare la exercitarea profesiei de avocat, concomitent cu deținerea calității de funcționar public.

Este nefondată susținerea recurentului potrivit căreia nu se poate vorbi despre incompatibilitate decât în condițiile exercitării simultane a celor două profesii, întrucât, așa cum s-a precizat anterior, textul de lege are în vedere ipoteza deținerii funcției publice concomitent cu exercitarea unei funcții în alte domenii de activitate din sectorul privat, care sunt în legătură directă sau indirectă cu atribuțiile exercitate ca funcționar public.

Art. 96 alin. (1) din Legea 161/2003 prevede că "funcționarii publici ... pot exercita funcții în alte domenii de activitate din sectorul privat ..." și nu că funcționarii publici care își exercită atribuțiile specifice funcției publice ... pot exercita funcții în alte domenii de activitate din sectorul privat ... În consecință, interpretarea dată de prima instanță acestor dispoziții este corectă, neputându-se reține că este vorba despre o adăugare la lege.

În al doilea rând, în cauză nu se poate reține încălcarea de către reclamant a disp. art. 10 alin. (1) lit. a) din Legea 514/2003 potrivit cărora exercitarea profesiei de consilier juridic este incompatibilă cu: a) calitatea de avocat, întrucât în perioada reținută în raportul de evaluare reclamantul nu a exercitat funcția de consilier juridic, fiindu-i suspendat raportul de serviciu, așa cum s-a arătat anterior. Câtă vreme potrivit acestui act normativ privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic, starea de incompatibilitate este dată de exercitarea profesiei de consilier juridic concomitent cu deținerea calității de avocat, nu poate fi vorba despre nerespectarea lor de către reclamant care nu a exercitat profesia de consilier juridic în timp ce a deținut calitatea de avocat.

Înalta Curte reține însă că această constatare privind greșita reținere în raportul de evaluare a încălcării de către reclamant a disp. art. 10 alin. (1) lit. a) din Legea 514/2003 nu este de natură să afecteze legalitatea soluției recurate, din moment ce starea de incompatibilitate în care s-a aflat reclamantul este determinată de încălcarea disp. art. 96 alin. (1) din Legea 161/2003, prin raportare la încadrarea acestuia ca funcționar public într-o instituție publică.

În cererea de recurs este reluată susținerea din acțiune potrivit căreia, față de disp. art. 10 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 514/2003, s-a încălcat separația competenței dintre diferite organisme și instituții, fiind vorba despre un exces de putere, întrucât deși A.N.I. își desfășoară activitatea în baza Legii nr. 176/2010, aceasta s-a substituit competențelor altui organ, respectiv Ordinul consilierilor juridici care funcționează în baza Legii nr. 514/2003, ce are o valoare egală cu Legea nr. 176/2010. Or, prin Legea nr. 514/2003 se prevede expres că organul competent să constate încălcarea prevederilor art. 10 alin. (1) lit. a) din lege este Ordinul consilierilor juridici din România, prin colegiile teritoriale, respectiv comisiile disciplinare ale acestora.

Instanța de fond a apreciat că susținerea este nefondată, din moment ce pârâta a reținut în raportul de evaluare starea de incompatibilitate a reclamantului în baza art. 96 din Legea nr. 161/2003, din perspectiva calității sale de funcționar public încadrat ca și consilier juridic, și nu din perspectiva profesiei de consilier juridic, generic vorbind, care, în conformitate cu art. 10 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 514/2003, se suspendă în caz de incompatibilitate.

Așa fiind, împrejurarea că reclamantul s-a suspendat din profesia de consilier juridic pentru a exercita profesia de avocat este fără vreo însemnătate din punct de vedere juridic în speță, unde interesează nu efectele suspendării din profesia de consilier juridic, ci efectele suspendării raportului de serviciu al reclamantului încadrat în funcția publică de consilier juridic la Casa Județeană de Pensii Caraș-Severin.

Profesia de consilier juridic poate fi exercitată în sectorul privat, situație în care ea este guvernată de prevederile Legii nr. 514/2003, respectiv în sectorul public, când consilierii juridici astfel încadrați într-o instituție publică devin funcționari publici, pentru care norma generală aplicabilă rămâne Legea nr. 514/2003, dar ei îi prevalează norma specială reprezentată în acest ultim caz de Legea nr. 188/1999 și Secțiunea a V-a din Legea nr. 161/2003.

Argumentele instanței de fond sunt întemeiate, în condițiile în care autoritatea publică pârâtă a procedat la evaluarea respectării de către reclamant a regimului juridic al incompatibilităților prin prisma faptului că face parte din categoria de persoane prevăzută de art. 1 alin. (1) pct. 31 din Legea 176/2010, respectiv (...) funcționari publici care își desfășoară activitatea în cadrul tuturor autorităților publice centrale ori locale sau, după