ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3679/2010

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Ialomița, sub nr. 1286 din 25 august 2004, reclamanții I.G. și T.H.A.H.H.,

prin procurator Liga Democratică pentru Dreptate din România (L.D.D.R.) au

chemat în judecată toți salariații SC T.&G. T. SRL și Statul Român, pentru

a fi obligați să le plătească suma de 150.000 dolari SUA convertită în RON la

data plății efective, beneficiul nerealizat începând cu luna ianuarie 2000 la

zi și daune morale cuantificate la 10 miliarde ROL, câte 5 miliarde ROL pentru

fiecare reclamant.

În motivarea cererii,

reclamanții au susținut că sunt acționari ai SC T.&G. T. SRL, al cărei patrimoniu

a fost devalizat într-o primă perioadă, cuprinsă între 1 februarie 1999 - 31 februarie

2000, de cei 15 salariați ai acestei societăți comerciale, nominalizați la fila

4 din acțiune. S-a arătat că salariații au cooperat cu unele organe ale statului,

(Garda Financiară, Inspectoratul de Poliție al Județului Ialomița), care, prin exercitarea

abuzivă a controalelor efectuate, au determinat starea de insolvență a societății.

Cum Statul Român este garantul respectării drepturilor reclamanților, el trebuie

să răspundă pentru daunele morale și materiale pretinse, urmând ca prin acțiunea

în regres să recupereze întregul prejudiciu de la cei vinovați.

În drept, reclamanții

au invocat legislația internă și internațională, art. 1 din Protocolul nr. 1 și

art. 6 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și Libertățile Fundamentale.

Pârâtul Statul

Român, prin întâmpinare, a invocat excepția lipsei calității procesuale active a

reclamanților, motivat de faptul că societatea se află în procedura falimentului,

ceea ce înseamnă că lichidatorul are calitate procesuală activă. Acest pârât a invocat

și excepția de litispendență, cu referire la Dosarul nr. 2073/2004, aflat pe rolul

Judecătoriei Slobozia și la Dosarele nr. 916/2004 și respectiv, nr. 1026/2003, aflate

pe rolul Tribunalului Ialomița.

La termenul din

20 septembrie 2004, reclamanții și-au restrâns acțiunea, renunțând la judecată în

contradictoriu cu pârâții persoane fizice, foști salariați ai societății.

Prin sentința

civilă nr. 330 F din 1 noiembrie 2004, Tribunalul Ialomița a anulat cererea ca netimbrată,

în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.

Apelul declarat

de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost admis de Curtea de Apel București,

secția a

IV-

a civilă, prin decizia civilă nr. 1347 din 23

septembrie 2005, instanța de apel constatând că reclamanta I.G. a beneficiat de

amânarea plății taxei de timbru până la data finalizării cercetării judecătorești,

iar în baza art. 48 alin. (2) C. proc. civ., instanța de fond trebuia să stabilească

dacă de beneficiul acestei amânări nu profita și coreclamantul T.H.A.H.H.

La primul termen

fixat după reînregistrarea cauzei pe rolul Tribunalului Ialomița (Dosar nr. 16/2006),

reclamanții au solicitat scutirea de plata taxei de timbru, cerere admisă prin încheierea

din ședința din Camera de Consiliu din 27 ianuarie 2006. Reclamanții au extins cadrul

procesual chemând în calitate de pârâți Ministerul Administrației și Internelor

și Inspectoratul de Poliție al Județului Ialomița.

Pârâtul Ministerul

Administrației și Internelor a ridicat excepția de litispendență față de Dosarul

nr. 7297/2005 aflat pe rolul Judecătoriei Slobozia.

Prin sentința

civilă nr. 270 F din 16 mai 2096, Tribunalul Ialomița, secția civilă, a respins

excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și excepția de litispendență

ridicată de pârâți. De asemenea, a respins acțiunea, ca nefondată.

Pentru a hotărî

în acest fel, instanța a reținut că reclamanții au fost acționari ai SC T.&G.

T. SRL, firmă aflată în procedura reorganizării judiciare și a falimentului.

Persoanele fizice

despre care reclamanții susțin că au determinat starea de insolvență sunt cercetate

în mai multe dosare penale, la sesizarea reclamanților, dosare care se află pe rolul

instanțelor naționale, în faza de cercetare penală.

Starea de incertitudine

în care se află reclamanții cu privire la demersurile lor și inconvenientele de

ordin material datorate falimentării societății comerciale ai cărei acționari sunt,

justifică, în opinia tribunalului, calitatea procesuală activă în cauză, în sensul

dispozițiilor art. 6 din Convenție.

Faptul că s-a

deschis procedura de faliment a societății comerciale, iar dreptul de administrare

a fost încredințat lichidatorului, nu este de natură a justifica împiedicarea reclamantei

de a se adresa instanței în mod efectiv, acesta fiind motivul pentru care Tribunalul

a respins excepția lipsei calității procesuale active.

Din verificările

făcute de tribunal cu privire la dosarele în care s-a invocat litispendență, Tribunalul

a constatat că, deși statul este chemat de reclamanți în aceste dosare în calitatea

lui de garant al respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului,

obiectul și cauza nu sunt identice, deoarece au ca obiect obligația de a face, fie

pretenții civile izvorâte din cauze diferite.

Pe fondul cauzei,

Tribunalul a reținut că societatea se află în procedura de faliment deschisă în

conformitate cu dispozițiile Legii nr. 64/1995 de judecătorul sindic, hotărâre devenită

irevocabilă. Pe tabloul credal al debitoarei figurează taxe și impozite cu majorări

și dobânzi datorate de societate bugetului consolidat al statului. Sub acest aspect,

Tribunalul a apreciat că reclamanții nu pot fi priviți ca victime ale încălcării

de către organele statului a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție,

inconvenientele pe care le suportă fiind justificate atât de necesitatea apărării

drepturilor legitime ale creditorilor, cât și de apărarea interesului general al

societății de a reduce riscul producerii unor dezechilibre în derularea activității

agenților economici.

Tribunalul nu

a exclus, însă, posibilitatea ca starea de insolvență să fi fost indusă de posibilele

fapte abuzive săvârșite de funcționari publici, așa cum susțin reclamanții, situație

în care răspunderea ar reveni acestor persoane. A obliga, însă, pârâții Statul Român,

Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul de Poliție al Județului

Ialomița la plata anticipată a despăgubirilor pretinse de reclamanți, în calitatea

lor de comitenți, ar presupune angajarea unei răspunderi fără culpă în afara exigențelor

art. 1000 alin. (3) C. civ.

În același timp,

Tribunalul a reținut că pârâții nu se fac vinovați de încălcarea dispozițiilor

art. 6 din Convenție, care se referă la dreptul la judecarea cauzei într-un termen

rezonabil, căci ancheta penală nu se circumscrie noțiunii de proces, iar cercetarea

penală ar trena din cauze neimputabile celor care au instrumentat-o.

Împotriva sentinței

au declarat apel reclamanții, care au susținut că judecătorul fondului nu a analizat

situația de fapt și temeiul de drept invocat de ei și nici legătura de cauzalitate

dintre faptele sau responsabilitățile pârâților și prejudiciile aduse firmei reclamanților.

Curtea de Apel

București, secția a

IV

-a civilă, a respins apelul ca nefondat,

prin decizia civilă nr. 192 din 26 martie 2007, acceptând argumentația judecătorului

fondului sub toate aspectele și reținând că persoanele acuzate de abuz sau neglijență

beneficiază, până la o condamnare definitivă, de prezumția de nevinovăție, ale cărei

efecte se extind și asupra responsabilității civile a comitentului.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către reclamanți, prin mandatarul lor Liga Democratică pentru

Dreptate din România (L.D.D.R.).

Prin decizia civilă

nr. 1723 din 13 martie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, a admis recursul și a constatat că instanța de apel

a încuviințat la data de 5 februarie 2007 cererea reclamanților de a traduce un

document din limba arabă, amânând judecata pentru acest motiv, însă, la terenul

următor, deși traducerea documentului nu era depusă, instanța a trecut la soluționarea

cauzei, fără să revină asupra măsurii dispuse anterior. Procedând în acest mod,

instanța de apel a produs reclamanților o vătămare ce s-a apreciat că nu poate fi

înlăturată decât prin casarea hotărârii și rejudecarea apelului.

Cu ocazia rejudecării

apelului, apelanta - reclamantă a depus procura generală de reprezentare pe care

a primit-o din partea mandantului T.H.A.H.H., adresa nr. 76/P/2003 emisă de Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița, prin care se învederează că

dosarul cu nr. de mai sus „se află în lucru la procurori pentru soluție" și

a arătat că nu mai are alte probe de administrat.

Analizând sentința

apelată prin prisma criticilor formulate și cu respectarea dispozițiilor art. 315

C. proc. civ., Curtea constată că apelul este nefondat, pentru considerentele ce

urmează:

Întrucât reclamanții

nu au fost în măsură să depună înscrisurile despre care au făcut vorbire în fața

instanței de apel, în primul ciclu procesual, apreciate de instanța de recurs ca

necesare, situația de fapt și de drept a rămas ca neschimbată. În acord cu instanțele

anterioare, Curtea constată că reclamanții nu au dovedit condițiile pentru angajarea

răspunderii civile delictuale, respectiv a răspunderii comitentului pentru fapta

prepusului. Astfel, deși este evident că reclamanții pretind că au suferit un prejudiciu

considerabil prin declararea stării de insolvență, în cauza de față nu s-a dovedit

nici întinderea acestui prejudiciu și nici certitudinea lui. De asemenea, nu s-a

făcut dovada persoanelor responsabile de producerea acestui prejudiciu și, prin

urmare, nici a culpei în producerea acestuia. În lipsa dovezilor anterior menționate,

nu poate fi analizată existența legăturii de cauzalitate între pretinsele fapte

și prejudiciu. De aceea se apreciază că instanța de fond a pronunțat o soluție legală

și temeinică cu privire la acest capăt de cerere.

În ceea ce privește

depășirea termenului rezonabil în care ar trebui soluționat un proces conform

art. 6 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și Libertățile Fundamentale

trebuie subliniat că, deși de la data declanșării demersurilor penale a trecut o

perioadă de timp considerabilă, instanța nu are la îndemână pârghiile necesare pentru

a determina persoanele care se fac responsabile de aceasta și pentru a verifica

dacă este exclusă fapta personală a reclamanților. În plus, așa cum a subliniat

instanța de fond, noțiunea de „proces" nu poate fi extinsă și referitor la

ancheta penală.

Astfel, în rejudecarea

apelului prin decizia civilă nr. 106 din 12 februarie 2009 a Curții de Apel București,

secția a

IV

-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat

de reclamanții I.G. și T.H.A.H.H., ambii prin Liga Democratică pentru Dreptate din

România, reținându-se următoarele considerente:

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs reclamanta I.G. în nume propriu și mandatar pentru T.H.A.H.H.

prin Liga Democratică pentru Dreptate din România.

Prin încheierea

de ședință din 19 octombrie 2009 s-a pus în ședința în vedere recurenților achitarea

taxei de timbru aferentă căii de atac a recursului în sumă de 8782,46 RON și 5 RON

timbru judiciar.

Față de această

dispoziție de plată a taxei de timbru recurenta a formulat cererea de scutire de

plata taxei de timbru, cerere respinsă prin încheierea de ședință din 15 martie

2010.

Această încheiere

a fost atacată de recurentă pe calea reexaminării prin încheierea de ședință din

20 aprilie 2010.

Față de această

situație recurenții aveau obligația de plată a taxei de timbru în cuantumul stabilit

prin încheierea de ședință din 19 octombrie 2009.

În condițiile

în care nu s-a achitat taxa de timbru aferentă căii de atac a recursului, sunt incidente

dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, sens în care urmează a se

dispune anularea recursului ca netimbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca netimbrat

recursul declarat de I.G. în nume propriu și mandatar pentru T.H.A.H.H. prin Liga

Democratică pentru Dreptate din România împotriva deciziei nr. 106 din 12 februarie

2009 a Curții de Apel București, secția a

IV-

a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 14 iunie 2010.