ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3624/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3624/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra
cauzei de față, constată următoarele:
Prin
cererea înregistrată la data de
18
iunie
2008 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă,
sub nr. 22695/3/2007, reclamanta Conferința M. a chemat în judecată pârâții
Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Președintele României,
Administrația Prezidențială, Municipiul București, prin Primarul general și
Consiliul Local al sectorului 1, prin primar, solicitând instanței să dispună
constatarea nulității absolute a Decretului prezidențial nr. 129/1986.
În
motivarea cererii, reclamanta a solicitat să se constate că
decretul susmenționat nu a fost publicat în Buletinul Oficial și nici nu i-a fost
comunicat niciodată, acesta fiind, pentru motivele invocate, nul, dar și neconstituțional
în raport de prevederile Constituției României din 1965.
S-a susținut că prin decretul sus-menționat
s-a încălcat regimul proprietății private protejat de Constituția României din 1965,
terenul fiind și în prezent neafectat de investiția reclamată de regimul comunist
pentru justificarea actului exproprierii.
Reclamanta a precizat în mod concret că
prin acest act normativ i-au fost expropriate abuziv următoarele bunuri imobile:
terenul în suprafață de 352 m.p și clădirile
situate în București, str. E.G., astăzi str. P., și terenul în suprafața de 320
m.p. și clădirile aferente, situate în București, str. S.V..
La data de 16 octombrie 2007, reclamanta
și-a completat acțiunea solicitând citarea în cauză și a Consiliului Local sector
6, prin primar, în calitate de pârât.
Prin sentința civilă nr. 902 din 13
mai 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă,
a respins acțiunea reclamantei formulată
în contradictoriu cu pârâții Președintele României, Administrația Prezidențială,
Consiliul Local sector 1, prin Primar și Consiliul Local al sectorului 6, prin Primar,
ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins
excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul
Finanțelor Publice, și excepția inadmisibilității acțiunii în constatarea nulității
decretului, a respins ca lipsit de interes capătul de cerere privind constatarea
nulității absolute a Decretului nr. 129 din 04 iunie 1986, a respins ca inadmisibil
capătul de cerere privind revendicarea, formulat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul
București, prin Primar general.
Pentru a pronunța această sentință, prima
instanță a reținut cu prioritate că reclamanta este un cult religios recunoscut
în România.
În privința bunurilor imobile revendicate,
în urma administrării și aprecierii probatoriului cauzei, s-a reținut că imobilul
teren în suprafață de 320 m.p., situat în București, str. S.V., sector 6 a fost
cumpărat de Comunitatea Școlară a A.Z.Ș. din București prin contractul de vânzare-cumpărare
autentificat, din 27 octombrie 1937 iar imobilul teren în suprafață de 352 m.p.,
situat în București, str. P. (fost E.G.), sector 6, a fost cumpărat de societatea
anonimă C.E. în baza contractului de vânzare-cumpărare, autentificat, din 06
februarie 1936.
Reclamata a formulat cererea de retrocedare
din 28 februarie 2003, respectiv cererea de retrocedare din 23 noiembrie 2005, în
fundamentarea cererilor fiind invocate dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea
unor bunuri imobile ce au aparținut cultelor religioase din România.
Prin decizia administrativă nr. 1209
din 07 februarie 2007, s-a respins cererea de restituire privind compensarea în
natură cu un alt imobil, s-a constatat calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei
de a beneficia de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 în ceea ce privește
terenurile în litigiu, și, drept consecință,
s-a propus acordarea de despăgubiri reclamantei în condițiile Titlului VII din Legea
nr. 247/2005.
Decizia sus-menționată putea fi atacată
în termen de 30 de zile de la data comunicării, la instanța de contencios administrativ
în a cărei circumscripție este situat imobilul solicitat spre retrocedare.
Față de cele arătate și ținând seama de
capetele de cerere ale acțiunii precizate (acțiune în constatare nulității absolute
a Decretului nr. 129 din 04 iunie 1986 și acțiune în revendicare imobiliară), prima
instanță a constatat că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, are calitate
procesuală pasivă, întrucât exproprierea a fost realizată în favoarea statului.
Tribunalul a constatat că pârâții Președintele
României, Administrația Prezidențială, Consiliul Local al sectorului 1, prin Primar,
Consiliul Local al sectorului 6 București, prin Primar, nu au calitate procesuală
pasivă în cauză, întrucât nu sunt posesori ai imobilelor revendicate și nici nu
au expropriat, respectiv nu au beneficiat de exproprierea imobilelor în litigiu.
S-a reținut că pârâtul Municipiul București,
prin Primarul general, are calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere privind
revendicarea, date fiind dispozițiile Legii administrației publice locale.
Excepția inadmisibilității acțiunii în
constatarea nulității decretului de expropriere a fost apreciată ca neîntemeiată,
întrucât, de principiu, acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic
poate fi introdusă de către persoanele ce se consideră vătămate de respectivul act,
neexistând nici un text de lege care să interzică introducerea unei astfel de cereri.
Cu toate acestea, relativ la primul capăt
de cerere, Tribunalul a găsit întemeiată excepția lipsei de interes, cu motivația
că, în ipoteza admiterii, reclamanta nu ar obține nici un folos practic.
De altfel, caracterul abuziv al exproprierii
și nelegalitatea titlului statului au fost recunoscute și reținute ca atare în cuprinsul
deciziei nr. 1209 din 07 februarie 2007, ceea ce face inutilă constatarea faptul
pretins.
Cât privește excepția inadmisibilității
capătului de cerere privind revendicarea, Tribunalul a găsit-o întemeiată, întrucât
reclamanta a obținut despăgubiri pentru imobilele ce fac obiectul prezentei cauze
în baza O.U.G. nr. 94/2000.
Pentru orice nemulțumire a părții față
de faptul că prin decizia nr. 1209 din 07 februarie 2007 a Comisiei speciale de
retrocedare, imobilele nu
i-au fost restituite în natură,
aceasta avea la îndemână posibilitatea atacării în justiție, în termen de 30 de
zile de la comunicare, la instanța de contencios administrativ.
Reclamanta a susținut că a atacat decizia
administrativă, fără însă a depune înscrisuri la dosar din care să rezulte modul
de soluționare a respectivei căi de atac.
Din moment ce regimul juridic al imobilelor
ce fac obiectul cauzei este stabilit printr-o lege specială la care reclamanta a
apelat, și în condițiile în care, potrivit acestei legi, reclamantei i-au fost acordate
despăgubiri, existând chiar posibilitatea obținerii imobilelor în natură în situația
în care instanța de contencios administrativ va modifica decizia administrativă,
introducerea acțiunii în revendicare de drept comun, apare ca fiind inadmisibilă,
atât potrivit principiului conform căruia legea specială derogă de la legea generală
și se aplică cu prioritate, cât și potrivit principiului electa una via.
Prin decizia civilă nr. 52 A din 3
martie 2009, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind
proprietatea intelectuală,
a
respins, ca nefondat, apelul reclamantei.
Pentru a pronunța această hotărâre, au
fost avute în vedere următoarele considerente de fapt și de drept:
S-a reținut că primele patru motive de
apel, astfel cum au fost expuse de către reclamantă, vizează incidența pentru situația
restituirii în natură a imobilelor în discuție, a dispozițiilor cuprinse în O.U.G.
nr. 94/2000, republicată, privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut
cultelor religioase din România.
În
cazul imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945
- 22 decembrie 1989, relațiile sociale în legătură cu dreptul de proprietate, născute
sub imperiul legii vechi, privesc conflictul între două categorii de norme juridice:
dispozițiile cu caracter general ale art. 480-481 C. civ. (dreptul comun) și dispozițiile
cu caracter special ale O.U.G. nr. 94/2000 (republicată potrivit Legii nr. 247/2005).
Posibilitatea recurgerii la dreptul comun,
în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate, este înlăturată
prin dispozițiile legii noi, care - pentru o rezolvare cât mai rapidă și eficientă
a cererilor formulate de proprietarii deposedați abuziv, dar și pentru a crea un
climat de stabilitate și securitate a raporturilor juridice referitoare la dreptul
de proprietate asupra categoriilor de imobile la care acest act normativ special
se referă - impun o procedura a revendicării cu caracter administrativ prealabil,
derogatorie, imperativă și obligatorie, subordonată controlului
judecătoresc.
Conform principiului specialia generalibus derogant (norma specială derogă de la
norma generală), concursul dintre legea specială și legea generală, se rezolvă în
favoarea legii speciale, chiar în lipsa unei prevederi exprese în acest sens și
chiar făcând abstracție de principiul la care prima instanță a făcut referire subsidiară
(electa una via non datur recursus ad alteram).
Prin urmare, nu se poate considera, astfel
cum susține apelanta-reclamantă, ca nefiind în vigoare la data introducerii acțiunii
dispozițiile cu caracter special menționate în materia revendicării, ori înlăturată
prevalența lor față de dispozițiile de drept comun.
Pe de altă parte, conform art. 1 alin.
(2) din O.U.G. nr. 94/2000, sunt imobile, în sensul ordonanței, construcțiile împreună
cu anexele acestora și terenurile aferente lor, cu oricare dintre destinațiile avute
la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin
încorporare în aceste construcții. Ca atare, conform specificării exprese a textului
normativ, nu se poate face, pe cale de excepție, o altă distincție între imobile,
potrivit destinației acestora, astfel cum sugerează apelanta-reclamantă.
Cât privește soluționarea dată primului
capăt de cerere, în sensul respingerii ca lipsită de interes a solicitării de constatare
a nulității absolute a decretului prezidențial, Curtea reține că atâta vreme cât
există o recunoaștere cu caracter prealabil judecății asupra caracterului abuziv
al exproprierii și a nelegalității titlului statului, prin efectul deciziei nr.
1209 din 07 februarie 2007 a Comisiei speciale de retrocedare, dată în procedura
specială menționată și recunoașterea calității reclamantei de persoană îndreptățită
la a beneficia de despăgubiri, nu se mai justifică o nouă constatare în același
sens, chiar prin enunțarea unor drepturi suplimentare, posibil a fi încălcate, de
vreme ce scopul cererii constă în valorificarea dreptului de proprietate imobiliară,
cu reintrarea acestuia în patrimoniul reclamantei.
Nu se poate reține că pârâții a căror calitate
procesuală pasivă a fost constatată ca inexistentă, ar putea justifica o identitate
în raportul juridic dedus judecății cu titularul obligației de restituire în discuție
pentru a fi primită susținerea finală a apelantei, de raportare a calității procesuale
la obiectul și finalitatea judecății.
Împotriva deciziei instanței de apel a
formulat cerere de recurs la data de 29 septembrie 2009, reclamanta Conferința M.,
prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
În mod neîntemeiat instanța a respins cererea
reclamantei ca inadmisibilă, considerând că aceasta a obținut despăgubiri pentru
imobilele revendicate în baza O.U.G. nr. 94/2000.
Cererea întemeiată pe dispozițiile O.U.G.
nr. 94/2000 a fost formulată de către Uniunea de Conferințe a Bisericii Creștine
A.Z.Ș. și nu de către reclamanta Conferința M. Așadar, beneficiarul deciziei este,
nu Conferința M, ci Uniunea de Conferințe, care, la momentul deposedării abuzive,
nu avea calitatea de proprietar, astfel încât nu putea să fie titularul cererii
de despăgubire, indiferent de modalitatea de reparație propusă și obținută - în
natură sau prin echivalent.
Uniunea de Conferințe a Bisericii Creștine
A.Z.Ș. este o persoană juridică diferită de reclamantă, ambele având personalitate
juridică, patrimonii proprii, așa cum rezultă din actele depuse la dosar.
În consecință, această dispoziție nu le
este opozabilă și nu poate constitui motiv de respingere a cererii reclamantei.
Pentru ca decizia să aibă măcar o justificare,
trebuia să existe identitate între persoana care a recurs la calea alternativă -
O.U.G. nr. 94/2000 - și cea care a recurs la calea dreptului comun a revendicării.
În ce privește aplicarea principiului specialia
generalibus derogant, dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 nu sunt aplicabile în speță,
întrucât conform dispozițiilor art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000, „regimul
juridic al imobilelor care au destinația de lăcaș de cult va fi reglementat prin
lege specială".
Imobilul care a fost preluat abuziv avea
destinația de lăcaș de cult, fiind loc de rugăciune. S-a susținut totodată că, fiind
vorba de construcții demolate, O.U.G. nr. 94/2000 nu ar fi fost aplicabilă, potrivit
dispozițiilor art. 1 alin. (3).
Chiar dacă ar fi formulat cerere în baza
O.U.G. nr. 94/2000 și ar fi fost titularii unei dispoziții date de către Comisia
specială pentru retrocedare, această situație nu ar fi atras aplicarea principiului
specialia generalibus derogant, întrucât calea specială nu este în prezent efectivă,
adică despăgubirile acordate pe această cale nu sunt în mod real acordate.
Este de notorietate, iar Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a statutat în acest sens, că despăgubirile acordate
la Fondul Proprietatea nu sunt despăgubiri efective de care să beneficieze proprietarul
deposedat.
În
aceste condiții, considerația instanței, pe care își întemeiază
practic raționamentul juridic, în sensul că cererea de revendicare nu poate fi primită,
este fără temei, întrucât: a) nu a primit până la acest moment vreo despăgubire
reală și efectivă; b) O.U.G. nr. 94/2000 nu era aplicabilă, deoarece imobilul (construcția
și terenul aferent) a avut destinația de lăcaș de cult; c) în aceste condiții, neexistând
un act normativ care să reglementeze regimul juridic al lăcașurilor de cult preluate
abuziv, se aplică norma comună - C. civ.
În
același sens, s-a arătat că este nelegală și netemeinică soluția
instanței și în ce privește lipsa de interes cu privire la cererea de constatare
a caracterului abuziv al exproprierii și a nelegalității titlului statului, ele
fiind etape premergătoare restituirii.
Există interes în promovarea acestora atât
raportat la acțiunea în revendicare, caracterizată prin compararea de titluri, de
unde interesul de a demonstra că titlul statului, elementul cu care se face comparația,
este mai puțin caracterizat sau, cu atât mai mult, nul, cât și din perspectiva faptului
că, interesul fiind unul general, dat fiind caracterul nulității, recurenta, în
calitate de persoană deposedată abuziv, are interesul reparării juridice a situației
create prin deposedare, a calificării corecte a faptului juridic produs la acel
moment, cu consecințele juridice pe care legislația le prevede.
Pe fondul cauzei, din expertiza efectuată
în dosar, rezultă fără putință de tăgadă că imobilul este liber, că poate fi restituit,
că nu este în posesia sau proprietatea unui terț, neexistând nici un impediment
la restituire, potrivit dispozițiilor C. civ.
Recursul este nefondat, pentru considerentele
ce urmează:
Este important de reținut că instanțele
anterioare - singurele abilitate în stabilirea deplină a situației de fapt - au
consemnat în expunerea de motive a hotărârilor pronunțate chestiuni relevante pentru
cauza pendinte, după cum urmează:
Prima instanță a reținut că reclamanta
este un cult religios recunoscut în România, aspect necontestat în cauză.
S-a stabilit astfel că imobilul teren în
suprafață de 320 m.p., situat în București, str. S.V., sector 6 a fost cumpărat
de Comunitatea Școlară a A.Z.Ș. din București prin contractul de vânzare-cumpărare
autentificat din 27 octombrie 1937, iar imobilul teren în suprafață de 352 m.p.,
situat în București, str. P. (fost E.G.), sector 6, a fost cumpărat de Societatea
Anonimă C.E. în baza contractului de vânzare-cumpărare, autentificat din 06
februarie 1936.
S-a reținut totodată că reclamata a formulat
cererea de retrocedare din 28 februarie 2003, respectiv cererea de retrocedare
din 23 noiembrie 2005, în fundamentarea cererilor fiind invocate dispozițiile O.U.G.
nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile ce au aparținut cultelor religioase
din România.
Drept consecință, prin decizia nr.
1209 din 07 februarie 2007, s-a respins cererea de restituire privind compensarea
în natură cu un alt imobil, întrucât această măsură reparatorie nu este prevăzută
de cadrul legal incident, s-a constatat calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei
în ceea ce privește terenurile în litigiu, respectiv dreptul acesteia la despăgubiri
în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Circumstanțele particulare ale cauzei pendinte
redate anterior fac posibilă și judicioasă aprecierea instanței conform căreia,
posibilitatea recurgerii la dreptul comun, în cazul ineficacității actelor de preluare
abuzivă a imobilelor, este înlăturată prin dispozițiile legii noi, cu caracter special,
care, din considerente de urgentare a rezolvării situațiilor litigioase, dar și
pentru a crea un climat de stabilitate și securitate a raporturilor juridice referitoare
la dreptul de proprietate asupra categoriilor de imobile la care acest act normativ
special se referă, au impus o procedură a revendicării cu caracter administrativ
prealabil, derogatorie, imperativă și obligatorie, subordonată controlului judecătoresc.
În sprijinul acestei argumentații în mod
corect s-a invocat principiul specialia generalibus derogant (norma specială derogă
de la norma generală), concursul dintre legea specială și legea generală rezolvându-se
în favoarea legii speciale, chiar în lipsa unei prevederi exprese în acest sens
și chiar făcând abstracție de principiul la care prima instanță a făcut referire
subsidiară (electa una via non datur recursus ad alteram).
Conform definiției pe care însuși textul
legii o impune - art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000 - imobilele, în sensul
ordonanței, sunt construcțiile, împreună cu anexele acestora și terenurile aferente
lor, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum
și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții.
Ca atare, nu pot fi primite susținerile
reclamantei, conform cărora s-ar impune, pe cale de excepție, și o altă distincție
între imobile, anume potrivit destinației acestora.
Soluționarea primului capăt de cerere -
solicitarea de constatare a nulității absolute a decretului prezidențial – în
considerarea ideii lipsei de interes, apare
ca fiind judicioasă, în condițiile în care există o recunoaștere cu caracter prealabil
judecății asupra caracterului abuziv al exproprierii și a nelegalității titlului
statului, prin efectul deciziei nr. 1209 din 07 februarie 2007 a Comisiei speciale
de retrocedare, dată în procedura specială menționată, și recunoașterea expresă
a calității reclamantei de persoană îndreptățită la despăgubiri.
Împrejurarea
că cererea întemeiată pe dispozițiile O.U.G.
nr. 94/2000 ar fi fost formulată de o altă persoană juridică, Uniunea de Conferințe
a Bisericii Creștine A.Z.Ș., și nu de către reclamanta Conferința M., respectiv
contestarea calității acesteia de proprietară a imobilelor în litigiu, reprezintă
chestiuni ce țin de fondul raportului juridic litigios, în soluționarea căruia sunt
incidente dispozițiile de drept substanțial ale legii speciale.
Susținerile recurentei-reclamante referitoare
la lipsa caracterului efectiv al procedurii instituite prin dispozițiile legii speciale,
nu pot fi reținute și analizate în alt cadru procesual decât cel instituit de legea
specială pentru asigurarea restabilirii situației anterioare, cu atât mai mult cu
cât accesul la instanța competentă este recunoscut și necontestat, procedura concretă
de urmat, îndeplinirea condițiilor impuse pentru obținerea retrocedării, în natură
sau prin echivalent, realitatea măsurilor propuse din perspectiva exigențelor normelor
de drept european, urmând să constituie chestiuni de procedură/de fond ce se pretează
în mod categoric controlului judiciar.
Pentru toate aceste considerente de fapt
și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1)
C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta Conferința M. împotriva
deciziei nr. 52 A din 3 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă
și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta
Conferința M. împotriva deciziei nr. 52 A din 3 martie 2009 a Curții de Apel București,
secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 10
iunie 2010.