ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5141/2013

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 8 decembrie 2011,

reclamanta SC L.R. SCS a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A.N.A.F. – D.G.F.P.

a Jud. Ilfov – B.S.C. și A.N.A.F., D.G.A.M.C.: obligarea autorității fiscale la

emiterea Deciziei de soluționare a Contestației fiscale, în temeiul art. 210 și

următoarele C. proc. fisc., republicat, în termen de 10 de zile de la

pronunțarea hotărârii; obligarea autorității fiscale, în temeiul art. 18 alin. (1)

și alin. (5) din Legea nr. 554/2004, la plata de penalități către societate în

cuantum de 1.000 lei pentru fiecare zi de întârziere, în situația

neîndeplinirii în termen legal a obligației stabilite de instanță, în urma

admiterii primului capăt de cerere de mai sus; obligarea Autorității pârâte la

plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauza.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că este o societate comercială în comandită simplă,

specializată în comerț cu amănuntul în magazine nespecializate, cu vânzare

predominantă de produse alimentare, dar desfășoară totodată și activități

specifice sectorului imobiliar, conform cod. C.A.E.N. nr. 6820 „închirierea și

subînchirierea bunurilor imobiliare proprii sau închiriate".

Societatea este

înregistrată ca plătitor de T.V.A. din data de 19 martie 2003 în cadrul D.G.F.P.

Ilfov, conform Certificatului de înregistrare în scopuri de T.V.A., începând cu

data de 1 ianuarie 2011.

Împotriva Deciziei de

impunere și a Raportului de inspecție fiscală, la data de 4 octombrie 2011, cu

respectarea termenului legal de 30 de zile pentru formularea plângerii

prealabile, Societatea a formulat contestație fiscală, în condițiile art. 205

și următoarele C. proc. fisc.

La data de 18

noiembrie 2011, D.G.F.P. Ilfov a emis Adresa nr. 73065, prin care a comunicat societății

că a transmis Contestația fiscală spre competentă soluționare, către D.G.A.M.C.

A mai arătat

reclamanta că, termenul prevăzut de art. 70 alin. (1) C. proc. fisc. a expirat

la data de 18 noiembrie 2011, iar până la data prezentei cereri de chemare în

judecată, societatea nu a primit niciun răspuns la Contestația fiscală formulată.

La data de 3

februarie 2012, pârâta D.G.F.P. a Jud. Ilfov a depus întâmpinare, solicitând

respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect.

Prin Sentința nr. 737

din 3 februarie 2012, Curtea de Apel București, a respins cererea formulată de

reclamanta SC L.R. SCS ca rămasă fără obiect.

A reținut Curtea că organul

competent administrativ să soluționeze contestația formulată de SC L.R. SCS,

respectiv D.G.S.C. din cadrul A.N.A.F., a soluționat contestația formulată de

reclamantă și a emis Decizia nr. 7 din 6 ianuarie 2012, decizie ce a fost

comunicată contribuabilului.

În privința cheltuielilor

de judecată, Curtea că onorariul de 9 920 lei este nepotrivit de mare față de

obiectul pricinii, astfel că în temeiul art. 274 alin. 3 C. proc. civ., Curtea a obligat pe pârâte la 3000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Împotriva sentinței

pronunțată de Curtea de Apel București, au declarat recurs D.G.F.P. Jud. Ilfov

și A.N.A.F.

Prin recursul promovat

de A.N.A.F. se critică hotărârea instanței de fond în ceea ce privește

acordarea cheltuielilor de judecată efectuate de societate, în principal pe

considerentul că organele fiscale nu se află în culpă procesuală; organele

fiscale nu ar fi pierdut procesul, ci acesta a rămas fără obiect, iar onorariul

avocațial ar fi disproporționat față de valoarea obiectului cauzei și munca

îndeplinită.

În motivarea căii de

atac, formulată de D.G.F.P. a Jud. Ilfov se arată că hotărârea recurată este

lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii.

Se arată că pârâta D.G.F.P.

Ilfov a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, însă instanța

de fond deși a reținut în preambulul hotărârii că a fost invocată această

excepție, nu a pus-o în discuția părților și nici nu s-a pronunțat cu privire

la aceasta.

Recursul nu este

fondat.

Potrivit art. 274 alin.

(1) C. proc. civ. „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să

plătească cheltuieli de judecată”.

Având ca

fundament aceste dispoziții legale s-a admis ideea că la baza răspunderii

pentru plata cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții.

Or, organele fiscale au

fost în culpă pentru nesoluționarea contestației fiscale formulată de

reclamantă înăuntrul termenului legal.

Astfel, societatea

reclamantă a înregistrat contestația fiscală la D.G.F.P. Ilfov la data de 4

octombrie 2011, astfel încât termenul legal de 45 de zile, prevăzut de art. 70 alin.

(1) C. proc. fisc. a expirat în data de 18 noiembrie 2011.

Având în vedere că

organele fiscale nu și-au îndeplinit obligația de soluționare în termenul

legal, în data de 8 decembrie 2011, reclamanta a promovat prezenta acțiune în

obligare a organelor fiscale să soluționeze contestația fiscală.

În data de 6 ianuarie

2012, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, A.N.A.F.- D.G.A.M.C.

a decis soluționarea contestației fiscale formulată de societate, emițând

Decizia nr. 7 din 6 februarie 2012.

Culpa procesuală a

pârâților rezultă implicit din soluția dată, întrucât în plata cheltuielilor

judiciare intră atât cheltuielile făcute anterior introducerii cererii de

chemare în judecată, care se află în strânsă legătură cu judecata, cât și cheltuielile

făcute în timpul judecății, neputându-se transfera vinovăția pârâților, care a

constat în nerezolvarea contestației fiscale a reclamantei în termenul legal.

Culpa recurenților a

fost dovedită, întrucât aceștia trebuiau să-și ia toate diligențele pentru a

verifica stadiul contestației fiscale formulată de reclamanta – intimată.

Prin urmare, în mod

corect judecătorul fondului a constatat culpa procesuală a organelor fiscale și

a dispus obligarea acestora la suportarea în parte a cheltuielilor de judecată.

Mai mult decât atât,

practica judiciară a statuat că reclamantul are dreptul la plata cheltuielilor

de judecată și în cazul în care pârâtul a efectuat, în cursul procesului,

prestația ce i s-a cerut prin acțiune, căci prin comportarea sa l-a pus pe

reclamant în situația de a sesiza instanța de judecată.

În ceea ce privește

critica formulată de recurenta D.G.F.P. Ilfov cu privire la modalitatea în care

judecătorul fondului a soluționat excepțiile invocate de această parte prin

întâmpinare, trebuie menționat că prin întâmpinarea formulată în cauză, D.G.F.P.

a solicitat, în principal, respingerea cererii ca fiind rămasă fără obiect.

Prin urmare, față de

poziția părților din dosarul de fond, se apreciază că în mod corect, prima instanță

a pus în discuție, cu prioritate, această excepție, rămânând în pronunțare cu

privire la aceasta.

Mai mult decât atât,

la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, reclamanta - intimată

nu avea cunoștință de stadiul de soluționare a contestației fiscale, astfel că

în mod corect societatea reclamantă a introdus în cauză D.G.F.P. Ilfov.

Față de cele ce

preced, recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de D.G.F.P. a Jud. Ilfov și de A.N.A.F. împotriva Sentinței nr. 737

din 3 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 aprilie 2013.