ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3790/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3790/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalul Tulcea la 09 ianuarie 2009, reclamantul R.N.I.P.U.R.L. Tulcea, în

calitate de lichidator judiciar desemnat la debitoarea SC D.M. SRL Tulcea a solicitat,

în contradictoriu cu pârâta SC I.N. SA București, ca prin hotărârea ce se va pronunța,

să fie obligată aceasta să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilele

constând în teren intravilan în suprafață de 3.120 m.p. și construcțiile aflate

pe acesta, respectiv ponton de acostare nave, din beton armat și pereu din

piatră și beton având la bază platforma din beton armat construit pe terenul

proprietatea SC D.M. SRL de pe malul stâng al brațului Sulina și de pe malul

drept al brațului denumit „Dunărea Veche” având confluența în acea zonă,

împrejmuind pe două părți Complexul Hotelier „L.”, imobil situat în comuna

Crișan, județ Tulcea, în valoare totală de 1.400.000 lei; să se dispună

înregistrarea, urmare dezmembrării în Cartea Funciară, a proprietății asupra

terenului cu construcțiile existente pe acesta în favoarea SC D.M. SRL să fie

obligată pârâta la daune cominatorii de 0,5% din valoarea imobilelor

revendicate de la data pronunțării hotărârii și până la restituirea efectivă a

imobilelor.

La data de 11

februarie 2009, Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistem Bancar în calitate

de lichidator al SC B.R.S. SA Brașov a formulat cerere de intervenție în

interesul reclamantului, solicitând încuviințarea în principiu în temeiul art. 52

C. proc. civ., iar pe fondul cauzei admiterea acțiunii formulată de SC D.M. SRL

Tulcea prin lichidator judiciar R.N.I.P.U.R.L. Tulcea.

În motivarea cererii

de intervenție, s-a arătat că solicitarea sa este admisibilă și întemeiată în

apărarea unui drept legitim al băncii care, altfel, ar putea fi prejudiciată

patrimonial dată fiind calitatea sa de creditoare a SC D.M. SRL Tulcea, pentru

încasarea diferenței de creanță și ca membră a comitetului creditorilor, având

interes pentru identificarea și valorificarea bunurilor debitoare falite.

Pârâta SC I.N. SA

București a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității

procesuale a reclamantei, motivat de faptul că aceasta tinde la constituirea

unui titlu de proprietate asupra unor bunuri imobile prin promovarea prezentei

acțiuni și nu face dovada calității de proprietar a bunurilor revendicate care

este de esența acțiunii în revendicare.

Pe fondul cauzei,

pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, atât în ce privește

revendicarea bunurilor imobile pentru care nu se face dovada dreptului de

proprietate cât și în ce privește capătul de cerere privind dezmembrarea și

înregistrarea în Cartea funciară a celor două imobile în favoarea SC D.M. SRL

Tulcea, bunuri asupra cărora reclamanta nu mai deține niciun titlu; referitor

la capătul trei de cerere privind obligarea la plata daunelor cominatorii,

pârâta apreciază că este inadmisibil, ele constituind mijloace juridice puse de

lege la îndemâna creditorului pentru a constrânge un debitor să execute în

natură, o obligație de a face sau de a nu face, ori acțiunea reclamantei este o

acțiune reală.

Prin încheierea din

12 martie 2009, tribunalul a încuviințat în principiu cererea de intervenție

formulată de F.G.D.S.B. - lichidator al SC B.R.S. SA Brașov.

Prin Sentința civilă nr.

1161 din 23 aprilie 2010, Tribunalul Tulcea a respins excepțiile lipsei

calității procesuale active a reclamantei și a inadmisibilității cererii și ca

nefondate acțiunea în revendicare și cererea de intervenție, constatând că

reclamanta nu prezintă un titlu de proprietate pentru cele două construcții

speciale, pereu și ponton, ele nefiind evidențiate distinct în contractul de

vânzare-cumpărare încheiat între părți.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a reținut că excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantei apare ca neîntemeiată, motivat de faptul că este o excepție de

fond, probele necesare soluționării excepției fiind necesare și pentru

rezolvarea fondului, iar faptul că reclamantul deține sau nu titlu de

proprietate pentru imobilul revendicat este de esența acțiunii în revendicare

ca acțiune reală; referitor la inadmisibilitatea capătului de cerere privind

obligarea la plata daunelor cominatorii, se reține că și această excepție este

neîntemeiată, fiind îndeplinite condițiile specifice pentru acordarea lor.

Pentru a respinge

acțiunea în revendicare, tribunalul a observat că, la data de 03 martie 2000,

Adunarea Generală a Acționarilor SC D. SA Tulcea a aprobat participarea

societății cu aport în natură și numerar la înființarea SC D.M. SRL Tulcea,

venind la constituirea reclamantei cu aport în natură format din Complexul

Hotelier L. din comuna Crișan, județ Tulcea și Complexul Hotelier Sulina, din

orașul Sulina, județ Tulcea; dreptul de proprietate asupra acestui aport în

natură a fost intabulat în favoarea SC D.M. SRL Tulcea prin încheierea nr. 1425

din 28 martie 2000, a Judecătoriei Tulcea – Biroul de Carte Funciară.

Prin contractului de

vânzare-cumpărare autentificat din 20 ianuarie 2003 la B.N.P. – E.A.,Tulcea, reclamanta SC D.M. SRL Tulcea a înstrăinat liber de sarcini pârâtei SC

I.N. SA București, imobilul Complexul L., situat în intravilanul comunei

Crișan, județ Tulcea, format în totalitate din suprafața de teren de 39.393,68 m.p. și construcțiile aflate pe acesta, în suprafață de 4.187,40 m.p.

Din examinarea

documentației care a stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

prima instanță a reținut că reclamanta debitoare a înstrăinat întregul imobil

deținut de ea în localitatea Crișan, identificat cu numărul cadastral 22,

intabulat în Cartea Funciară și evidențiat în contabilitatea societății; de

asemenea, s-a apreciat că reclamanta nu și-a reținut în patrimoniu anumite

părți din acest imobil (în situația contrară, când părți din imobil ar fi rămas

în proprietatea sa, ar fi trebuit ca - anterior vânzării - să-și întocmească

documentație cadastrală de dezmembrare, care să fie individualizată sub un

număr cadastral, care să se constituie în suprafața de teren rămasă în

proprietatea vânzătoarei, ceea ce în cauză nu există).

Prima instanță a mai

observat că, prin expertiza tehnică imobiliară efectuată în cauză de expert

tehnic Păun Ștefan, s-a concluzionat că suprafața de teren revendicată de

reclamantă este 2.232,79 m.p. este proprietatea pârâtei, fiind inclusă în

suprafața de teren proprietatea ei de 39.393,68 m.p., iar pârâta nu ocupă suprafața de teren revendicată de către reclamantă; au fost

înlăturate concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză de

expert M.R. considerate ambigue, contradictorii pentru că lăsă la aprecierea

instanței stabilirea situației dacă pereul și pontonul sunt în proprietatea

reclamantei sau a pârâtei.

Referitor la cele

două construcții, ponton și pereu aferent terenului, (despre care reclamanta

susține că se regăsesc în anexa raportului de evaluare efectuat în vederea

aportării imobilului la capitalul social al SC D.M. SRL Tulcea), tribunalul a apreciat

că anexa unui raport de evaluare efectuat în vederea aportării nu constituie

titlu de proprietate, iar evaluarea acestora nu s-a evidențiat separat de

Complexul L., ci ca o componentă a valorii totale a imobilului aportat; apoi, a

arătat tribunalul, bunul s-a înstrăinat pârâtei în totalitate; în fine, s-a

constatat lipsa unui titlu de proprietate care să ateste calitatea acestor două

construcții de mijloace fixe de sine stătătoare și evidențiate distinct în

patrimoniul SC D. SA și apoi al SC D.M. SRL.

Tribunalul a mai

reținut că, în cauză, cele două construcții, ponton și pereu nu pot fi

desprinse de terenul pe care sunt fixate pe de o parte, iar pe de altă parte,

utilitatea lor constă în aceea că protejează terenul de eroziune a apei sau al

facilității accesului pe terenul proprietatea pârâtei - pe căile navigabile ale

fluviului Dunărea; aceste două construcții, nu pot fi evidențiate în mod

distinct de terenul în care sunt încorporate și nici nu pot fi desprinse de

teren, considerente, față de care s-a reținut că imobilele revendicate sunt

proprietatea pârâtei SC I.N. SA București.

Prin urmare, a

considerat tribunalul, respingându-se capătul de cerere principal, trebuiau

respinse și capătul de cerere accesoriu cu privire la plata unor daune

cominatorii și cererea de intervenție formulată de creditoarea Fondul de

Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar prin lichidator SC B.R.S. SA Brașov.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel reclamantul R.N.I.P.U.R.L. Tulcea, în calitate de

lichidator judiciar desemnat de debitoarea SC D.M. SRL Tulcea și intervenientul

Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar prin lichidator SC B.R.S.

SA Brașov, iar prin decizia civilă nr. 230 C din 13 octombrie 2010 a Curții de

Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale s-au respins apelurile, reținându-se următoarele considerente:

- acțiunea în

revendicare este o acțiune reală și petitorie astfel că ultima trăsătură

semnifică faptul că acțiunea în revendicare poate fi exercitată doar de către

titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, prin ea tinzând a

se stabili direct existența dreptului de proprietate al reclamantei,

redobândirea posesiei fiind numai un efect accesoriu al acțiunii.

- temeiul juridic al

unei acțiuni în revendicare îl poate constitui numai prevederile art. 480 C.

civ. potrivit căruia proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și

dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limita deținută de

lege. Textul determină conținutul juridic al dreptului de proprietate prin

enumerarea atributelor acestuia: dreptul de a folosi bunul, dreptul de a-i

culege fructele și dreptul de a dispune de acesta.

Atributul folosinței

presupune exercitare de către titularul dreptului de proprietate, a unei

stăpâniri efective asupra bunului în materialitatea sa direct și nemijlocit

prin putere proprie și în interes propriu.

De aici, caracterul

petitoriu al acțiunii în revendicare pentru că, dovedindu-se dreptul de

proprietate preexistent, redobândirea posesiei este doar ca efect al

recunoașterii (și nu stabilirii „ex tunc”) dreptului de proprietate, în

plenitudinea atributelor sale.

După cum a constatat

în mod judicios și tribunalul, SC D.M. SRL s-a constituit prin încheierea nr.

380 din 10 aprilie 2000 a Oficiul Registrului Comerțului Tulcea în care s-a

menționat că are calitatea de acționar SC D. SA prin cooptarea la capitalul

social a Complexului hotelier „L.”.

În actul constitutiv

autentificat din 17 martie 2000 (care a stat la baza autorizării înființării

alături de raportul de evaluare nr. 16 din 14 februarie 2000) s-a menționat că

se aduce în capitalul social în natură Complexul hotelier „L.” „conform

evaluării acceptate de cei doi asociați”; acest raport a avut și o anexă (depus

la dosar în copie certificată de Oficiul Registrului Comerțului Tulcea din

dosarul aflat în arhivă - fila 21) în care se învederează că aportul Compex

hotelier L. are o valoare de 5,67 mld. lei, fiind alcătuit din „clădire,

construcții speciale, mijloace fixe, teren și spațiu de cazare personal”.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat din 20 ianuarie 2003 la B.N.P. - A. din Tulcea, SC D.M. SRL a vândut SC I.N. SA Complexul „L.” din localitatea Crișan

format din teren în suprafață de 39.393,65 m.p. conform documentelor (real 39.384,26

m.p.) și construcțiile aflate pe acesta în suprafață totală de 4.187 m.p.

identificat sub nr. cadastral 22 și are ca vecinătăți: la Nord - Dunărea Veche, la Sud - Brațul Sulina, la Est - A.R.B.D.P. și la Vest - domeniu public, astfel cum este identificat în schițele cadastrale înregistrate la O.J.C.O.C. Tulcea din 23 martie 2000.

Revendicarea de față

(având în vedere limitele apelului, în care nu s-a criticat și soluția primei

instanțe referitoare la suprafața de 3.120 m.p. teren) privește un ponton

acostare nave, situat pe brațul Sulina (reprezentat în schița cadastrală între pct.

35-45 - fila 44 dosar tribunal și suprafața nr. 7 în expertiza P.) și stratul

de căptușeală din piatră și beton care îmbracă limita proprietății dinspre

Dunărea Veche („pereu”) a cărei funcție este de a împiedica surparea pământului

sau eroziunea de către ape.

Dacă în privința

pontonului, localizarea și individualizarea acestuia s-a putut face cu

ușurință, având în vedere evidențierea sa din punct de vedere material și

utilizarea bunului, scoaterea în evidență a pereului a fost o sarcină mai

dificilă, căci peretele de protecție a malului nu are o existență de

sine-stătătoare și o funcționalitate proprie, desprinsă de partea de sol pe

care o stabilizează.

De aceea, dacă

revendicarea pontonului ar mai fi putut fi analizată, lăsarea în deplină

proprietate și posesie a pereului este de neînchipuit, fiind contrară atât

logicii elementare, cât și disp. art. 469 C. civil ce face vorbire despre

bunuri imobile prin destinație.

Potrivit art. 469 C.

civ., proprietarul se presupune că a așezat către fond în perpetuu efecte

mobiliare, când acestea sunt întărite cu gips, var sau ciment, sau când ele nu

se pot scoate fără a se strica sau deteriora partea fondului către care sunt

așezate.

Redactarea textului

impune concluzia că, pentru a califica un bun drept imobil prin destinație,

este nevoie de constatarea unui raport de accesorialitate (de afectare) fizică

între bunul mobil și bunul imobil (prin natura lui) la care servește - ceea ce

presupune și posibilitatea, ipotetică, a existenței individuale a bunurilor

luate în parte - și, respectiv, a împrejurării că ele au aceleași proprietar.

Or, peretele de

protecție - pentru care o existență distinctă ca bun mobil individual

determinat poate fi cu greu imaginată - a cărui utilitate este dată doar de

sarcina de protecție împotriva eroziunii, nu se poate scoate de pe fondul pe

care este aplicat fără a fi deteriorat și fără a se accepta consecința

prăbușirii malului astfel întărit.

De aceea, concluzia care

se impune este aceea că pereul nu este un bun care să poată fi revendicat, căci

finalitatea revendicării - restituirea bunului către reclamant - nu poate fi

atinsă.

Referitor la ponton -

construit, conform susținerii reclamantului din beton armat și susținut din

picioare din beton fixate în pământ - deși destinația lui a permis o bună

individualizare, este evident că fiind edificat „pentru serviciul și

exploatarea fondului pe care s-a aplicat (art. 468 C. civ.) în mod perpetuu, nu

are existență juridică autonomă, fiind definitiv integrat în fondul pe care

este pus, cu care formează un tot unitar (de unde și tendința - greșită, este

adevărat - a tribunalului de a apela la disp. art. 492 C. civ. și la

„confuziunea” produsă între cele două bunuri - la fel greșită, pentru că

noțiunea se referea la bunuri mobile).

Oricum, din Cap. II,

Titlul II „ Despre proprietate” a Codului civil, trebuie reținută regula - cu

caracter de generalitate, ce transcende instituției accesiunii și se referă la

conținutul dreptului de proprietate - prevăzută de art. 489 C. civ. conform

căreia proprietatea pământului cuprinde în sine proprietatea suprafeței si a

subfeței lui.

De aceea, pereul și

pontonul, fiind construcții definitiv încorporate în bunul vândut (asemenea

tencuielii sau varului unei case, respectiv ușa de la intrare - pentru a păstra

paralelismul) nu pot fi revendicate de reclamant.

Ceea ce interesează

în fapt pe reclamant era nu restituirea posesiei bunurilor revendicate, ci obținerea

unei sume suplimentare de bani în considerarea faptului că aceste amenajări ale

terenului nu ar fi fost evaluate (în accepțiunea apelantei) la facerea

vânzării.

Această pretenție -

care nu reiese din niciuna din piesele dosarului - nu poate conduce la

admiterea revendicării, în condițiile în care așa-zisele construcții speciale

au făcut parte - implicit, dar indubitabil - din bunul vândut pârâtei;

convenind, deci, asupra obiectului vânzării și prețului dat, părțile s-au

înțeles și din punct de vedere al dobândirii imobilului în caracteristicile

care îi dădeau funcționalitatea ce a generat cauza cumpărării - destinația de

complex turistic situat pe malul Dunării.

Astfel, în baza

certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 19

iulie 1999 eliberat de Autoritatea Națională pentru Turism (fila 255, dosar

tribunal) s-a stabilit că SC D. SA este proprietarul suprafeței de 39.393,68

m.p. teren alcătuind Complexul „L.”, astfel cum acesta apare în documentația

înregistrată din 13 iulie 1994 la O.C.G.C.O. Tulcea; în temeiul acestui titlu

și a actului adițional din 11 octombrie 1999, prin încheierea din 14 octombrie 1999

s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea SC D. SA în Cartea Funciară a

localității Crișan, în partea I-a a Cărții funciare prevedea la rubrica

„descrierea imobilului” mențiunile „teren - 39.393,68” și „complex L. situat în

Crișan”.

Ulterior, prin Hotărârea

nr. 1 din 3 martie 2000 a A.G.A. a SC D. SA s-a aprobat propunerea de

participare a acestei societăți la constituirea SC D.M. SRL prin aportarea la

capitalul social a „Complexului hotelier L.”, fără a se face vreo mențiune

referitoare la întinderea, vecinătățile sau alcătuirea acestui complex, deci în

integralitatea sa, astfel cum se regăsea în proprietatea SC D. SA.

În urma înființării SC

D.M. SRL, complexul hotelier „L.” a devenit proprietatea acestei societăți;

operațiunea a fost evidențiată în Cartea Funciară prin încheierea nr. 1425 din 28

martie 2000 prin care bunul identificat cu nr. cadastral 22 a fost înscris cu titlu de drept de proprietate în favoarea SC D.M. SRL.

Conform documentației

cadastrale înregistrată din 23 martie 2000 care a individualizat bunul înscris

prin încheierea nr. 1485/2000 (filele 48-50 dosar tribunal), complexul este

alcătuit din teren în suprafață de 39.384,26 m.p. și construcții indicate în

anexa 1B, în suprafață totală de 4.187,4 m.p., enumerate cu indicativele C 1 -

C 18.

Acest bun (în

configurația care a aparținut SC D. SA, apoi SC D.M. SRL), a fost vândut

pârâtei SC I.N. SA prin contractul autentificat din 20 ianuarie 2003.

În partea din act în

care se indică istoricul juridic al bunului transmis se arată că obiectul

vânzării este Complexul L., astfel cum a fost adus la capitalul social al SC

D.M. SRL la constituire și apoi scos din capitalul social în hotărârile A.G.A

din 16 septembrie 2002 nr. 1 și 2 din 7 octombrie 2002.

Or, este neîndoielnic

că, având aceleași caracteristici încă de la emiterea certificatului din 19

iulie 1999, care nu s-au schimbat de-a lungul transmisiunilor evidențiate de

instanță, bunul vândut includea și amenajările ponton și pereu.

Astfel, instanța de

apel a reținut că neincluderea acestor „construcții speciale” în contractul x/2003

ar fi presupus dezmembrarea proprietății înregistrate în Cartea Funciară a

localității Crișan cu nr. cadastral 22, întocmirea unor documentații cadastrale

distincte pentru bunurile astfel individualizate (bunul vândut, respectiv

pereul și pontonul) și acordarea a câte unui identificator unic fiecăruia.

S-a reținut că, în contextul

în care complexul s-a găsit în capitalul social al SC D.M. SRL, bunurile

pretins nevândute ar fi trebuit să se evidențieze fie în acest capital social,

fie în patrimoniul reclamantei, în baza unui act justificativ cu incidență

asupra proprietății (hotărârea A.G.A., act de modificare a actului constitutiv,

dacă bunurile rămâneau în capitalul social respectiv act de dezmembrare,

intabulare a bunurilor desprinse dacă pontonul și pereul nu ar fi fost vândute,

dar totuși extrase din capitalul social).

De aceea, în lipsa

menționării exprese a pontonului și pereului în descrierea bunului vândut, este

vădită intenția reclamantei de a vinde (și a pârâtei de a cumpăra) bunul astfel

cum a fost dobândit de SC D. SA, apoi de SC D.M. SRL, în întregul său; concluzia

devine și mai categorică dacă se are în vedere rolul pereului de protecție a

integrității terenului vândut și al pontonului „poarta de intrare din brațul

Sulina în Complexul hotelier L.” (după cum susține chiar apelanta în calea de

atac).

În privința lipsei

pontonului și pereului din enumerarea cuprinsă în anexa 1B documentației

cadastrale nr. x/2000, s-a reținut că această situație este pe deplin

explicabilă în condițiile în care s-au avut în vedere exclusiv „clădiri”

(edificiu înălțat la suprafața pământului cu destinația adăpostirii unor ființe

sau obiecte) și în contextul scopului întocmirii lucrării cadastrale pentru

efectuarea publicității imobiliare cu privire la cotele prevăzute asupra

imobilelor (art. 17 din Legea nr. 7/1996), imobil ce trebuie precis

individualizat și care formează o unitate economică derivând din natura sa (art.

23 din Ordinul nr. 633/1996 al Direcției A.N.P.I. privind regulamentul de

funcționare a birourilor de publicitate imobiliară).

Or, această concluzie

conduce la calificarea ca fiind justă constatarea instanței de fond conform

cărora, în soluționarea cererii în revendicare, instanța s-a găsit în fața

situației în care reclamantul nu produce nici un titlu de proprietate iar

pârâtul își dovedește proprietatea sa.

Astfel, dintre

soluțiile imaginate de doctrină cu privire la situația din practică referitoare

la rezolvarea acțiunii în revendicare (instituție care constituie, în

întregime, o creație a jurisprudenței și doctrinei), instanțele s-au găsit în

fața situației în care doar una dintre părți - pârâta - avea titlu privind

proprietatea bunului, existând și concordanță între titlu și posesiune, astfel

încât se impunea respingerea acțiunii reclamantului.

Nu se poate considera

că instanțele erau învestite cu analiza unui conflict între titluri, ci pur și

simplu au constatat că reclamanta nu are un titlu de proprietate care să poată

fi analizat.

Împotriva acestei

hotărâri, au declarat recurs reclamanta S.P.I.PU.R.L. Tulcea - Lichidator

judiciar al SC D.M. SRL Tulcea și intervenientul Fondul de Garantare a

Depozitelor în Sistemul Bancar - Lichidator judiciar al SC B.R.S. SA Brașov.

Criticile aduse de

recurenți hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele

aspecte:

Astfel, reclamanta S.P.I.I.P.U.R.L.

Tulcea susține nelegalitatea hotărârii recurate prin prisma dispozițiilor art. 304

pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Se învederează astfel

că, instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor

art. 469 C. civ., cu atât mai mult cu cât pontonul și pereul sunt bunuri,

valori patrimoniale.

În ce privește pereul

se susține că retrocedarea lui poate fi impusă sub formă de echivalent, pentru

că altfel ar exista o îmbogățire fără just temei, cu atât mai mult cu cât

pontonul și pereul urmează a fi vândute în cadrul operațiunii de lichidare

judiciară.

Recurenta SC B.R.S.

SA, prin Fondul de Garantare a Depozitelor în sistemul bancar - lichidator

judiciar, a susținut nelegalitatea hotărârii instanței de apel sub următoarele

aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ.

Astfel, se susține că

instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut, în condițiile în care considerentele

hotărârii nu face decât să confirme proprietatea intimatei-pârâte asupra celor

două imobile, deși din probele administrate rezultă contrariul.

O altă critică

vizează greșita interpretare a actului dedus judecății, inclusiv a contractului

de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 2003, din care însă rezultă expres și

individual bunurile ce se vând, respectiv terenul și doar unele din

construcții, astfel cum sunt identificate, fiecare însumând suprafața de 4187

m.p.

O altă critică

vizează greșita interpretare și aplicare a legii, respectiv art. 469 și 489 C.

civ., în condițiile în care obiectul acțiunii îl constituie revendicarea unor

bunuri imobile deținute în posesie și nu în proprietate de pârâtă.

În aceeași idee se

susține că instanța de apel a reținut în mod greșit că bunul revendicat nu ar

fi un bun imobil.

Se mai susține că

dreptul de proprietate asupra pereului nefiind transmis, urmează ca în

exercițiul acestui drept recurenta să redobândească exercițiul dreptului prin

încasarea unei redevențe plătibilă de către proprietarul fondului aservit.

În ce privește

construcția ponton, se susține că instanța de apel nu aduce argumente

fundamentate pe probe pentru clasificarea lui ca fiind bun prin destinație.

Or, se susține că

pontonul este amplasat pe malul stând al brațului Sulina al Dunării,

proprietate publică, fiind un imobil prin natura lui potrivit art. 463 C. civ.,

o construcție individuală de sine stătătoare.

O altă critică

vizează considerentele hotărârii legate de concluzia instanței că s-ar fi

vândut complexul în integralitatea lui, deși actul de vânzare-cumpărare

contrazice această concluzie.

Recurenta susține că

cele două bunuri imobile nu au fost niciodată vândute, fapt ce rezultă din

actul de vânzare-cumpărare ce a avut ca obiect doar terenul și unele din

clădirile aflate pe acesta, mai puțin construcțiile speciale, pereul și

pontonul.

Se susține că scopul

licit al acțiunii în revendicare este atât dobândirea posesiei fizice,

respectiv în măsura în care realitatea nu o permite, a posesiei ideale, dar mai

ales dobândirea exercițiului posesiei de care este prejudiciată reclamanta.

Examinând hotărârea

instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate de recurentă și a

dispozițiilor art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține

următoarele:

Instanța de apel a

examinat cauza atât prin prisma principiului tantum devolutum, quantum

apellatum cât și raportat la obiectul acțiunii ce vizează revendicarea

pontonului și pereului.

Acțiunea în

revendicare este o acțiune reală, petitorie, a proprietarului împotriva

posesorului neproprietar.

Fiind o acțiune

petitorie, ceea ce se pune în discuție, este însăși existența dreptului de

proprietate al reclamantului.

Acțiunile petitorii

se deosebesc de acțiunile posesorii, al căror scop constă în păstrarea sau

obținerea restituirii posesiei bunului ca simplă stare de fapt, fără a pune în

discuție existența dreptului de proprietate sau a altui drept real al

reclamantului.

Din această

perspectivă, instanța de apel a examinat cauza atât raportat la actul

constitutiv autentificat din 17 martie 2000, cât și la contractul de

vânzare-cumpărare autentificat din 20 ianuarie 2003.

Astfel, din actul

constitutiv nr. 1124 din 17 martie  2000 rezultă că se aduce ca aport la

capitalul social „Complexul hotelier L., în valoare de 5,67 miliarde lei, fiind

alcătuit din clădire, construcții speciale, mijloace fixe, teren și spațiu de

cazate personal”.

Obiect al

contractului de vânzare-cumpărare din 20 septembrie 2000, încheiat între SC

D.M. SRL și SC I.N. SA, l-a constituit același „Complex L.”, astfel cum a fost

adus ca aport în natură în capitalul social al SC D.M. SRL la constituire.

Or, în condițiile în

care „Complexul L.” și-a păstrat aceleași caracteristici încă de la emiterea

certificatului din 19 august 1999, bunul vândut viza într-adevăr „Complexul L.”

în integralitatea lui.

Instanța de apel a

examinat contractul de vânzare-cumpărare atât prin prisma dispozițiilor art. 977

C. civ. cât și a faptului că în cazul în care pontonul și pereul „construcții

speciale” ar fi rămas în proprietatea vânzătorului se proceda la o dezmembrare

a proprietății evidențiate în cartea funciară a localității Crișan.

Or, o astfel de

dezmembrare nu s-a realizat și, de altfel, nici nu s-a făcut dovada că în

patrimoniul vânzătoarei s-ar mai regăsi evidențiată proprietatea asupra

pontonului și pereului, motiv pentru care instanța de apel a făcut o legală

interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 480 C. civ.

Nefondată este și

critica legată de greșita interpretare a obiectului dedus judecății, în

condițiile în care instanța a examinat cauza prin prisma condițiilor de

admisibilitate a acțiunii în revendicare, fiind arătate atât motivele de fapt

cât și de drept ce au format convingerea instanței în adoptarea soluției.

Din această

perspectivă, hotărârea instanței de apel se circumscrie dispozițiilor art. 261 pct.

5 C. proc. civ., nefiind incidente astfel dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.

Nefondate sunt, de

altfel, și criticile aduse hotărârii instanței de apel prin prisma

dispozițiilor art. 304 pct. 6 și 8 C. proc. civ., în condițiile în care

examinarea cauzei s-a făcut în raport de obiectul acțiunii, de limitele

investirii instanței, fără a se acorda plus petit.

Astfel, din

perspectiva celor expuse nefiind fondate niciuna din criticile recurentelor,

ambele recursuri urmează a fi respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanta S.P.I.I.P.U.R.L. Tulcea -

Lichidator judiciar al SC D.M. SRL Tulcea și de intervenientul Fondul de

Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar - Lichidator judiciar al SC B.R.S. SA

Brașov împotriva deciziei nr. 230/ C din 13 octombrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 28 mai 2012.