ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3624/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3624/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de

18

iunie

2008 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă,

sub nr. 22695/3/2007, reclamanta Conferința M. a chemat în judecată pârâții

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Președintele României,

Administrația Prezidențială, Municipiul București, prin Primarul general și

Consiliul Local al sectorului 1, prin primar, solicitând instanței să dispună

constatarea nulității absolute a Decretului prezidențial nr. 129/1986.

În

motivarea cererii, reclamanta a solicitat să se constate că

decretul susmenționat nu a fost publicat în Buletinul Oficial și nici nu i-a fost

comunicat niciodată, acesta fiind, pentru motivele invocate, nul, dar și neconstituțional

în raport de prevederile Constituției României din 1965.

S-a susținut că prin decretul sus-menționat

s-a încălcat regimul proprietății private protejat de Constituția României din 1965,

terenul fiind și în prezent neafectat de investiția reclamată de regimul comunist

pentru justificarea actului exproprierii.

Reclamanta a precizat în mod concret că

prin acest act normativ i-au fost expropriate abuziv următoarele bunuri imobile:

terenul în suprafață de 352 m.p și clădirile

situate în București, str. E.G., astăzi str. P., și terenul în suprafața de 320

m.p. și clădirile aferente, situate în București, str. S.V..

La data de 16 octombrie 2007, reclamanta

și-a completat acțiunea solicitând citarea în cauză și a Consiliului Local sector

6, prin primar, în calitate de pârât.

Prin sentința civilă nr. 902 din 13

mai 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a respins acțiunea reclamantei formulată

în contradictoriu cu pârâții Președintele României, Administrația Prezidențială,

Consiliul Local sector 1, prin Primar și Consiliul Local al sectorului 6, prin Primar,

ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, și excepția inadmisibilității acțiunii în constatarea nulității

decretului, a respins ca lipsit de interes capătul de cerere privind constatarea

nulității absolute a Decretului nr. 129 din 04 iunie 1986, a respins ca inadmisibil

capătul de cerere privind revendicarea, formulat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul

București, prin Primar general.

Pentru a pronunța această sentință, prima

instanță a reținut cu prioritate că reclamanta este un cult religios recunoscut

în România.

În privința bunurilor imobile revendicate,

în urma administrării și aprecierii probatoriului cauzei, s-a reținut că imobilul

teren în suprafață de 320 m.p., situat în București, str. S.V., sector 6 a fost

cumpărat de Comunitatea Școlară a A.Z.Ș. din București prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat, din 27 octombrie 1937 iar imobilul teren în suprafață de 352 m.p.,

situat în București, str. P. (fost E.G.), sector 6, a fost cumpărat de societatea

anonimă C.E. în baza contractului de vânzare-cumpărare, autentificat, din 06

februarie 1936.

Reclamata a formulat cererea de retrocedare

din 28 februarie 2003, respectiv cererea de retrocedare din 23 noiembrie 2005, în

fundamentarea cererilor fiind invocate dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea

unor bunuri imobile ce au aparținut cultelor religioase din România.

Prin decizia administrativă nr. 1209

din 07 februarie 2007, s-a respins cererea de restituire privind compensarea în

natură cu un alt imobil, s-a constatat calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei

de a beneficia de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 în ceea ce privește

terenurile în litigiu, și, drept consecință,

s-a propus acordarea de despăgubiri reclamantei în condițiile Titlului VII din Legea

nr. 247/2005.

Decizia sus-menționată putea fi atacată

în termen de 30 de zile de la data comunicării, la instanța de contencios administrativ

în a cărei circumscripție este situat imobilul solicitat spre retrocedare.

Față de cele arătate și ținând seama de

capetele de cerere ale acțiunii precizate (acțiune în constatare nulității absolute

a Decretului nr. 129 din 04 iunie 1986 și acțiune în revendicare imobiliară), prima

instanță a constatat că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, are calitate

procesuală pasivă, întrucât exproprierea a fost realizată în favoarea statului.

Tribunalul a constatat că pârâții Președintele

României, Administrația Prezidențială, Consiliul Local al sectorului 1, prin Primar,

Consiliul Local al sectorului 6 București, prin Primar, nu au calitate procesuală

pasivă în cauză, întrucât nu sunt posesori ai imobilelor revendicate și nici nu

au expropriat, respectiv nu au beneficiat de exproprierea imobilelor în litigiu.

S-a reținut că pârâtul Municipiul București,

prin Primarul general, are calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere privind

revendicarea, date fiind dispozițiile Legii administrației publice locale.

Excepția inadmisibilității acțiunii în

constatarea nulității decretului de expropriere a fost apreciată ca neîntemeiată,

întrucât, de principiu, acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic

poate fi introdusă de către persoanele ce se consideră vătămate de respectivul act,

neexistând nici un text de lege care să interzică introducerea unei astfel de cereri.

Cu toate acestea, relativ la primul capăt

de cerere, Tribunalul a găsit întemeiată excepția lipsei de interes, cu motivația

că, în ipoteza admiterii, reclamanta nu ar obține nici un folos practic.

De altfel, caracterul abuziv al exproprierii

și nelegalitatea titlului statului au fost recunoscute și reținute ca atare în cuprinsul

deciziei nr. 1209 din 07 februarie 2007, ceea ce face inutilă constatarea faptul

pretins.

Cât privește excepția inadmisibilității

capătului de cerere privind revendicarea, Tribunalul a găsit-o întemeiată, întrucât

reclamanta a obținut despăgubiri pentru imobilele ce fac obiectul prezentei cauze

în baza O.U.G. nr. 94/2000.

Pentru orice nemulțumire a părții față

de faptul că prin decizia nr. 1209 din 07 februarie 2007 a Comisiei speciale de

retrocedare, imobilele nu

i-au fost restituite în natură,

aceasta avea la îndemână posibilitatea atacării în justiție, în termen de 30 de

zile de la comunicare, la instanța de contencios administrativ.

Reclamanta a susținut că a atacat decizia

administrativă, fără însă a depune înscrisuri la dosar din care să rezulte modul

de soluționare a respectivei căi de atac.

Din moment ce regimul juridic al imobilelor

ce fac obiectul cauzei este stabilit printr-o lege specială la care reclamanta a

apelat, și în condițiile în care, potrivit acestei legi, reclamantei i-au fost acordate

despăgubiri, existând chiar posibilitatea obținerii imobilelor în natură în situația

în care instanța de contencios administrativ va modifica decizia administrativă,

introducerea acțiunii în revendicare de drept comun, apare ca fiind inadmisibilă,

atât potrivit principiului conform căruia legea specială derogă de la legea generală

și se aplică cu prioritate, cât și potrivit principiului electa una via.

Prin decizia civilă nr. 52 A din 3

martie 2009, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală,

a

respins, ca nefondat, apelul reclamantei.

Pentru a pronunța această hotărâre, au

fost avute în vedere următoarele considerente de fapt și de drept:

S-a reținut că primele patru motive de

apel, astfel cum au fost expuse de către reclamantă, vizează incidența pentru situația

restituirii în natură a imobilelor în discuție, a dispozițiilor cuprinse în O.U.G.

nr. 94/2000, republicată, privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut

cultelor religioase din România.

În

cazul imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989, relațiile sociale în legătură cu dreptul de proprietate, născute

sub imperiul legii vechi, privesc conflictul între două categorii de norme juridice:

dispozițiile cu caracter general ale art. 480-481 C. civ. (dreptul comun) și dispozițiile

cu caracter special ale O.U.G. nr. 94/2000 (republicată potrivit Legii nr. 247/2005).

Posibilitatea recurgerii la dreptul comun,

în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate, este înlăturată

prin dispozițiile legii noi, care - pentru o rezolvare cât mai rapidă și eficientă

a cererilor formulate de proprietarii deposedați abuziv, dar și pentru a crea un

climat de stabilitate și securitate a raporturilor juridice referitoare la dreptul

de proprietate asupra categoriilor de imobile la care acest act normativ special

se referă - impun o procedura a revendicării cu caracter administrativ prealabil,

derogatorie, imperativă și obligatorie, subordonată controlului

judecătoresc.

Conform principiului specialia generalibus derogant (norma specială derogă de la

norma generală), concursul dintre legea specială și legea generală, se rezolvă în

favoarea legii speciale, chiar în lipsa unei prevederi exprese în acest sens și

chiar făcând abstracție de principiul la care prima instanță a făcut referire subsidiară

(electa una via non datur recursus ad alteram).

Prin urmare, nu se poate considera, astfel

cum susține apelanta-reclamantă, ca nefiind în vigoare la data introducerii acțiunii

dispozițiile cu caracter special menționate în materia revendicării, ori înlăturată

prevalența lor față de dispozițiile de drept comun.

Pe de altă parte, conform art. 1 alin.

(2) din O.U.G. nr. 94/2000, sunt imobile, în sensul ordonanței, construcțiile împreună

cu anexele acestora și terenurile aferente lor, cu oricare dintre destinațiile avute

la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin

încorporare în aceste construcții. Ca atare, conform specificării exprese a textului

normativ, nu se poate face, pe cale de excepție, o altă distincție între imobile,

potrivit destinației acestora, astfel cum sugerează apelanta-reclamantă.

Cât privește soluționarea dată primului

capăt de cerere, în sensul respingerii ca lipsită de interes a solicitării de constatare

a nulității absolute a decretului prezidențial, Curtea reține că atâta vreme cât

există o recunoaștere cu caracter prealabil judecății asupra caracterului abuziv

al exproprierii și a nelegalității titlului statului, prin efectul deciziei nr.

1209 din 07 februarie 2007 a Comisiei speciale de retrocedare, dată în procedura

specială menționată și recunoașterea calității reclamantei de persoană îndreptățită

la a beneficia de despăgubiri, nu se mai justifică o nouă constatare în același

sens, chiar prin enunțarea unor drepturi suplimentare, posibil a fi încălcate, de

vreme ce scopul cererii constă în valorificarea dreptului de proprietate imobiliară,

cu reintrarea acestuia în patrimoniul reclamantei.

Nu se poate reține că pârâții a căror calitate

procesuală pasivă a fost constatată ca inexistentă, ar putea justifica o identitate

în raportul juridic dedus judecății cu titularul obligației de restituire în discuție

pentru a fi primită susținerea finală a apelantei, de raportare a calității procesuale

la obiectul și finalitatea judecății.

Împotriva deciziei instanței de apel a

formulat cerere de recurs la data de 29 septembrie 2009, reclamanta Conferința M.,

prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:

În mod neîntemeiat instanța a respins cererea

reclamantei ca inadmisibilă, considerând că aceasta a obținut despăgubiri pentru

imobilele revendicate în baza O.U.G. nr. 94/2000.

Cererea întemeiată pe dispozițiile O.U.G.

nr. 94/2000 a fost formulată de către Uniunea de Conferințe a Bisericii Creștine

A.Z.Ș. și nu de către reclamanta Conferința M. Așadar, beneficiarul deciziei este,

nu Conferința M, ci Uniunea de Conferințe, care, la momentul deposedării abuzive,

nu avea calitatea de proprietar, astfel încât nu putea să fie titularul cererii

de despăgubire, indiferent de modalitatea de reparație propusă și obținută - în

natură sau prin echivalent.

Uniunea de Conferințe a Bisericii Creștine

A.Z.Ș. este o persoană juridică diferită de reclamantă, ambele având personalitate

juridică, patrimonii proprii, așa cum rezultă din actele depuse la dosar.

În consecință, această dispoziție nu le

este opozabilă și nu poate constitui motiv de respingere a cererii reclamantei.

Pentru ca decizia să aibă măcar o justificare,

trebuia să existe identitate între persoana care a recurs la calea alternativă -

O.U.G. nr. 94/2000 - și cea care a recurs la calea dreptului comun a revendicării.

În ce privește aplicarea principiului specialia

generalibus derogant, dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 nu sunt aplicabile în speță,

întrucât conform dispozițiilor art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000, „regimul

juridic al imobilelor care au destinația de lăcaș de cult va fi reglementat prin

lege specială".

Imobilul care a fost preluat abuziv avea

destinația de lăcaș de cult, fiind loc de rugăciune. S-a susținut totodată că, fiind

vorba de construcții demolate, O.U.G. nr. 94/2000 nu ar fi fost aplicabilă, potrivit

dispozițiilor art. 1 alin. (3).

Chiar dacă ar fi formulat cerere în baza

O.U.G. nr. 94/2000 și ar fi fost titularii unei dispoziții date de către Comisia

specială pentru retrocedare, această situație nu ar fi atras aplicarea principiului

specialia generalibus derogant, întrucât calea specială nu este în prezent efectivă,

adică despăgubirile acordate pe această cale nu sunt în mod real acordate.

Este de notorietate, iar Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a statutat în acest sens, că despăgubirile acordate

la Fondul Proprietatea nu sunt despăgubiri efective de care să beneficieze proprietarul

deposedat.

În

aceste condiții, considerația instanței, pe care își întemeiază

practic raționamentul juridic, în sensul că cererea de revendicare nu poate fi primită,

este fără temei, întrucât: a) nu a primit până la acest moment vreo despăgubire

reală și efectivă; b) O.U.G. nr. 94/2000 nu era aplicabilă, deoarece imobilul (construcția

și terenul aferent) a avut destinația de lăcaș de cult; c) în aceste condiții, neexistând

un act normativ care să reglementeze regimul juridic al lăcașurilor de cult preluate

abuziv, se aplică norma comună - C. civ.

În

același sens, s-a arătat că este nelegală și netemeinică soluția

instanței și în ce privește lipsa de interes cu privire la cererea de constatare

a caracterului abuziv al exproprierii și a nelegalității titlului statului, ele

fiind etape premergătoare restituirii.

Există interes în promovarea acestora atât

raportat la acțiunea în revendicare, caracterizată prin compararea de titluri, de

unde interesul de a demonstra că titlul statului, elementul cu care se face comparația,

este mai puțin caracterizat sau, cu atât mai mult, nul, cât și din perspectiva faptului

că, interesul fiind unul general, dat fiind caracterul nulității, recurenta, în

calitate de persoană deposedată abuziv, are interesul reparării juridice a situației

create prin deposedare, a calificării corecte a faptului juridic produs la acel

moment, cu consecințele juridice pe care legislația le prevede.

Pe fondul cauzei, din expertiza efectuată

în dosar, rezultă fără putință de tăgadă că imobilul este liber, că poate fi restituit,

că nu este în posesia sau proprietatea unui terț, neexistând nici un impediment

la restituire, potrivit dispozițiilor C. civ.

Recursul este nefondat, pentru considerentele

ce urmează:

Este important de reținut că instanțele

anterioare - singurele abilitate în stabilirea deplină a situației de fapt - au

consemnat în expunerea de motive a hotărârilor pronunțate chestiuni relevante pentru

cauza pendinte, după cum urmează:

Prima instanță a reținut că reclamanta

este un cult religios recunoscut în România, aspect necontestat în cauză.

S-a stabilit astfel că imobilul teren în

suprafață de 320 m.p., situat în București, str. S.V., sector 6 a fost cumpărat

de Comunitatea Școlară a A.Z.Ș. din București prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 27 octombrie 1937, iar imobilul teren în suprafață de 352 m.p.,

situat în București, str. P. (fost E.G.), sector 6, a fost cumpărat de Societatea

Anonimă C.E. în baza contractului de vânzare-cumpărare, autentificat din 06

februarie 1936.

S-a reținut totodată că reclamata a formulat

cererea de retrocedare din 28 februarie 2003, respectiv cererea de retrocedare

din 23 noiembrie 2005, în fundamentarea cererilor fiind invocate dispozițiile O.U.G.

nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile ce au aparținut cultelor religioase

din România.

Drept consecință, prin decizia nr.

1209 din 07 februarie 2007, s-a respins cererea de restituire privind compensarea

în natură cu un alt imobil, întrucât această măsură reparatorie nu este prevăzută

de cadrul legal incident, s-a constatat calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei

în ceea ce privește terenurile în litigiu, respectiv dreptul acesteia la despăgubiri

în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Circumstanțele particulare ale cauzei pendinte

redate anterior fac posibilă și judicioasă aprecierea instanței conform căreia,

posibilitatea recurgerii la dreptul comun, în cazul ineficacității actelor de preluare

abuzivă a imobilelor, este înlăturată prin dispozițiile legii noi, cu caracter special,

care, din considerente de urgentare a rezolvării situațiilor litigioase, dar și

pentru a crea un climat de stabilitate și securitate a raporturilor juridice referitoare

la dreptul de proprietate asupra categoriilor de imobile la care acest act normativ

special se referă, au impus o procedură a revendicării cu caracter administrativ

prealabil, derogatorie, imperativă și obligatorie, subordonată controlului judecătoresc.

În sprijinul acestei argumentații în mod

corect s-a invocat principiul specialia generalibus derogant (norma specială derogă

de la norma generală), concursul dintre legea specială și legea generală rezolvându-se

în favoarea legii speciale, chiar în lipsa unei prevederi exprese în acest sens

și chiar făcând abstracție de principiul la care prima instanță a făcut referire

subsidiară (electa una via non datur recursus ad alteram).

Conform definiției pe care însuși textul

legii o impune - art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000 - imobilele, în sensul

ordonanței, sunt construcțiile, împreună cu anexele acestora și terenurile aferente

lor, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum

și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții.

Ca atare, nu pot fi primite susținerile

reclamantei, conform cărora s-ar impune, pe cale de excepție, și o altă distincție

între imobile, anume potrivit destinației acestora.

Soluționarea primului capăt de cerere -

solicitarea de constatare a nulității absolute a decretului prezidențial – în

considerarea ideii lipsei de interes, apare

ca fiind judicioasă, în condițiile în care există o recunoaștere cu caracter prealabil

judecății asupra caracterului abuziv al exproprierii și a nelegalității titlului

statului, prin efectul deciziei nr. 1209 din 07 februarie 2007 a Comisiei speciale

de retrocedare, dată în procedura specială menționată, și recunoașterea expresă

a calității reclamantei de persoană îndreptățită la despăgubiri.

Împrejurarea

că cererea întemeiată pe dispozițiile O.U.G.

nr. 94/2000 ar fi fost formulată de o altă persoană juridică, Uniunea de Conferințe

a Bisericii Creștine A.Z.Ș., și nu de către reclamanta Conferința M., respectiv

contestarea calității acesteia de proprietară a imobilelor în litigiu, reprezintă

chestiuni ce țin de fondul raportului juridic litigios, în soluționarea căruia sunt

incidente dispozițiile de drept substanțial ale legii speciale.

Susținerile recurentei-reclamante referitoare

la lipsa caracterului efectiv al procedurii instituite prin dispozițiile legii speciale,

nu pot fi reținute și analizate în alt cadru procesual decât cel instituit de legea

specială pentru asigurarea restabilirii situației anterioare, cu atât mai mult cu

cât accesul la instanța competentă este recunoscut și necontestat, procedura concretă

de urmat, îndeplinirea condițiilor impuse pentru obținerea retrocedării, în natură

sau prin echivalent, realitatea măsurilor propuse din perspectiva exigențelor normelor

de drept european, urmând să constituie chestiuni de procedură/de fond ce se pretează

în mod categoric controlului judiciar.

Pentru toate aceste considerente de fapt

și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta Conferința M. împotriva

deciziei nr. 52 A din 3 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta

Conferința M. împotriva deciziei nr. 52 A din 3 martie 2009 a Curții de Apel București,

secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10

iunie 2010.